« Revista ASLRQ
 
Constantin Stancu despre "Cartea apocalipsei", de Adrian Botez
 
ADRIAN BOTEZ - TRĂIEŞTE-ŢI PROPRIA EPOPEE…
(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,
editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)
  
 
Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo  Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:
„Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.
El este fără pereche. Creaţia sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).
Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).
Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.
Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:
   
      -Prolog;
I.                  Cartea Apocalipsei;
II.               Cartea iluziilor şi puterilor;
III.            Cartea neamului;
IV.             Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă.
-Epilog(uri)
La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate -  epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă.
De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină.
Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă). 
Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor,  sub puterea unor linii de forţă bine coagulate.
Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.
Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.
Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.
“primăvara – carnea/ ţipă – ca nişte/ şuruburi suprasolicitate - şi cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată şi/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând şi/ din toate/ părţile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60).
Se observă un discurs evaziv, în contrast cu alte poeme riguros construite, o descompunere a zicerii, simultan cu descompunerea universului, o lume în disoluţie.
Ca într-o dramă bine structurată, elementele ultimului ritual se relevă cititorului: hulubii cântă de pe tărâmul dus, sete sălbatică de a incendia întreg universul, în dragoste ca şi în ură, rişti să devii poem de zgură, isteria elipsei, magii nu mai umblă prin ceasuri, reumatismul cosmic s-a instalat dictatorial…
Tragedia omului normal este aspru descrisă în 17-Epopeea Fiului de Dumnezeu, a Fratelui de Dumnezeu - şi a lui „Însuşi Dumnezeu”, un poem lung, un manuscris din oraşul mort, baladă a rupturii dintre oameni.   
În ciclul Cartea iluziilor şi puterilor, Adrian Botez prezintă forţele care pun în mişcare lumea, falsele tării care manipulează lumea, jocul dintre a fi şi a nu fi. O viziune proprie marchează cititorul, cultura şi valorile certe, în care el crede, modelează zicerea. Poezia se apropie de proorocie, preia ceva din modul de a fi al văzătorilor din vremurile străvechi, utilizând mijloacele puse la dispoziţie de literatura clasică şi modernă. Solid în ceea ce transmite prin poezia sa, poetul reface harta puterii şi insulele de neadevăr care ies în calea omului. Este o epopee şi fiecare trebuie să-şi trăiască aventura cunoaşterii şi a experienţelor care ne asaltează. Este nevoie de înţelepciune şi de faptul că iluziile fascinează mult, identitatea fiecăruia putând fi alterată prin minciuna de fiecare zi. Este posibil şi dialogul între om şi Dumnezeu, atenţia căzând asupra poveştii omului ca facere/ geneză.
Pentru fiecare există un drum spre Emaus, un drum al iniţierii directe. Pentru poet s-a făcut târziu, spectrele toamnei îi afectează experienţele, visul este la limită, spectacolul care fascinează lumea s-a închis în idee, rămâne doar taina. Poetul scrie: „e frumos – e sublim – dar plutind cu vagi nori/ nestatornica Formă te-mbie să mori/ nici nu ştii să pui punct unei cărţi – la sfârşit/ să fii sfânt – să fii demon: un biet osândit…” (3-Trăieşte-ţi propria epopee, p. 69).
Curajos şi hotărât, poetul defineşte secolul în care locuieşte vremelnic, definindu-l ca veac al Numelor şi Intrărilor, urmând să se ivească Nunta şi Mirele, „Frumuseţea va cânta în desişul luminilor”, cerul va fi generos, identitatea se va limpezi ca Vocală şi Cristal, el se va înveşmânta în lacrimi fierbinţi şi-n parfum înalt de răşină, asemenea preoţilor care refac universul din cântec. De observat că elementele secolului au identitate, sunt scrise cu literă mare, semn că spiritul va ţine în reţeaua sa lumile. Este o dezvăluirea a miracolelor, o întoarcere în Grădină, cum scrie poetul absorbit de inspiraţie.
Reţinem un îndemn la viaţă: „Sileşte-te să/ trăieşti – ca să-i faci în ciudă/ hulubului de pe casă ori din / copac – care/ cântă – cu foc şi văpaie – încă din/ zori” (8-Sileşte-te să trăieşti, p. 73). Degradarea universului este vizibilă, soarele îşi pierde forma, omul este un cadavru furat din veşnicie, lumina, iată, este  pângărită, toate marchează omul.
Dialogul posibil între om şi Dumnezeu este relevant, Creatorul întreabă dacă este bine în lume, i se răspunde negativ, concluzia: „atunci mori”… Efectele se văd din percepţia omului despre sine şi despre cosmos, creaţia are regulile ei, omul nu poate interveni, orice intervenţie duce la nefiinţă, brutal, justiţiar. Modul acesta de a prezenta lucrurile este dur, dar se încadrează în rigoarea divină. Poetul notează: „e-atât de blândă frumuseţea morţii/ cât de stângaci se mişcă mâna sorţii/ la mine vin cu jalbe în priviri/ nu mii de lumi – ci mii de fericiri” ( 25-Nu fi mâhnit, p. 88). 
Motivele vizionare, combinaţie de teologie şi filozofie, revelaţie şi gând riguros, sunt multe, sub vălul formelor se ascund adevăratele puteri, şocul vieţii şi al morţii. Se pot face şi comentarii pe marginea ploii, dar spectacolul s-a terminat, atât pe lună cât şi pe pământ, un univers brăzdat de febre istorice. Există muntele ascuns – Kog-a-ION-ul, o temă preferată de poet, una abordată profund (cf. 16 - Reînviata Epopee Daco-Valahă – în cinci cânturi, cu Prolog şi Epilog, p. 116), trimiţând la rădăcinile lumii, preluată din mitologia spirituală a părinţilor, sub puterile Demiurgului. Observăm o împletire dintre doctrinele vechi ale lumii şi speranţele constante ale omului, sub Poemul Firii…
Profund legat de patrie, de locul unde a intrat în lume, Adrian Botez este adeptul unui patriotism dens, în contradicţie cu fenomenele globalizării actuale. Patrie este locul unic, matricea. De acolo începe povestea fiecăruia. El dă un avertisment celor care atacă leagănul românilor, lansează imprecaţii. Se simte responsabil pentru acest pământ, vrea o ţară curată, cu mistice berze, care lunecă pe timp. Vede, la fel ca profetul ebraic, vechii oşteni, revenind la viaţă, într-un mod tainic… - …colindul spală faţa timpului, e chemarea la sărbătoare. Eroii nu pot fi uitaţi, credinţa leagă neamul, lupul dacic menţine simbolul puterii, iar trădătorii nu au loc sub miturile noastre. Curăţenia de sâmbăta este un poem de legătură între părinţi şi copii, curăţia depinde de obiceiurile bune. Sâmbăta/ sabatul reprezintă ziua în care dispar contururile, lucrurile vechi, sâmbăta eşti liniştit şi împăcat cu Dumnezeu.  
„sâmbăta – bunica mea făcea/ curăţenie – în casa veche - şi/ fără să-mi dau seama/ cum – începeau să dispară – rând pe rând şi/ unul după altul – o/ mulţime de lucruri şi contururi/ inutile: rămânea/ curată casa şi/ luminată (…de parcă n-ar fi fost niciodată/ veche…) – precum/ Potirul Domnului” (2. Curăţenia de sâmbătă, p. 101-102).
Alternanţa dintre versurile solemne şi cele ale vieţii de zi cu zi aduc dinamism în discursul poetic. Elementele din folclor, cu cele din istoria profeţilor dedicaţi, aduc un aer mistic, credinţa se împleteşte cu faptele românilor, cântecul are ecou în timpuri vechi şi timpuri noi. La fel, doina, la fel sunetul cântecului străvechi, ecouri ale miturilor care au făcut veacurile.
Reţinem mişcarea destinului în memoria românilor: în fiecare dintre noi creşte un copac, Dumnezeu este unul din familie, cenuşa se spulberă, nasc stelele pe rănile poetului, e prea târziu să ceri un număr, fiecare fir de iarbă trebuie sărutat, a crescut din sânge de martiri, ars de stele – scris de fluturi, aşa se aude cântecul valah. Trădătorii de neam, cei care au părăsit patria, rătăcitorilor li se aduce aminte de Logosul Divin…
Sunt chemaţi în sărbătorile patriei îngeri, Făt Frumos, sămânţa-Cain, pecetea-Cain, munţii martori, lupul dacic, umbra Babilonului, calpul Crăciun, vrabia, oglinda, Grădina/ Raiul, Monastirea lui Manole, Oameni-Carte, voievozii… Toate sunt simboluri ale sufletului românesc, trecut prin furtuni.
Ca o semnătură şi semn, poetul are cartea sa, drumul prin bezne, depăşind crima de a ucide   poemul-poem. Sunt puncte de reper privighetoarea cu ochii arşi, pragul casei, epopeea, sonetul şi binecuvântarea, castelul poeziei, ordinea din viaţa celui care trăieşte între cuvinte, tristeţea, singurătatea, mitul lui Manole, cel care îşi zideşte în poem ceea ce iubeşte. Poetul se vrea ocean dezlănţuit, declanşarea energiilor îi dă viziunea, cerul se închide, altul se deschide, poetul are o istorie a incredibilei răbdări, bolile necesare dau putere versurilor scrise, timpul s-a oprit în clopotniţe sfinte, cartea se scrie cu sânge după dictarea lui Dumnezeu. Poetul vede dincolo de limitele omului obişnuit: „aş vrea să fiu un/ astronom – să aflu – pe/ ceruri – steaua unde se va duce/ sufletul meu – sau/ să mi-o aleg/ eu însumi…” (10. Aş vrea să fiu un astronom, p. 163).
Adrian Botez ia drept exemplu modul cum creează Dumnezeu frumosul, la o dimensiune cosmică, cu energii subtile: „Mărite Doamne – capodopera Ta-s munţii/ pădurile – păsările şi florile/ şi-n toată noaptea – privighetorile:/ aceştia-şi ajung – nesmintit – dimineaţa – în dreptul/ frunţii” (23. Ne-capodopera lui Dumnezeu, p. 172). Poetul acceptă moartea la final de epopee, are o rugăciune pentru Creator, cel care înţelege arta. Botez se consideră Celestul Cavaler - un titlu vechi, nobiliar. Moartea este poarta spre Sine, sufletul strună în lira divină…
Volumul se încheie lucid, în cheile suferinţelor, poetul îşi asumă finalul, ca un alt poem făcut din tăceri. Este eroul care se retrage din scenă, duce pe umeri cuvintele… Se consideră Frate cu Hristos… Poetul şi-a trăit acut poezia, o boală care i-a fost pecete, cântec de nuntă. El a alternat poezia cu formă fixă cu poezia liberă de orice rigoare, acceptă extremele ca o eliberare, o democraţie a poeţilor sub semnul marilor mituri. Ne lasă nu mesaj: „Salvaţi cântecul!” Foloseşte linioara ca semn de ortografie în locul virgulei, o preluare din scrierile vechi, din manuscrise pierdute, secrete.
Adrian Botez nu se simte legat de vreun stil, de vreun curent anume, poezia este pentru el mărturie, spovedanie şi cântec pentru Cosmos. Limbajul academic se împleteşte cu limbajul obişnuit, el este copleşit de menirea sa, de importanţa artei. Se luptă cu brutalele căderi din jurul său până la sânge, neacceptarea  poetul este o crimă…
Cartea Apocalipsei este cartea unui destin care a ars şi a biruit, prin frângere sub ochii Arhanghelului, sub ochii prietenilor literaturii.
…Autorul ei va sta drept la Judecata Poeţilor…                          
Doina Poetului este cântecul celui care a văzut Munţii-Zări de Iniţiere: „Munţii mei/ fraţii mei/ de temei: oi urca pe voi/ să văd stele roi/ oi urca pe voi/ să văd Ziua-de-Apoi…” (42. Doina Poetului, p. 194).

Sursa: Adrian Botez, 2019