Carmen DOREAL în dialog cu Daniel CORBU


Carmen Doreal - Domnule Daniel Corbu, vă mulțumesc din suflet pentru că mi- ați trimis spre citire, ultima dumneavoastră apariție editorială, mă refer la romanul ,,Januvia” apărut anul trecut la Iași, Editura Princeps Multimedia. În urma lecturii, vă rog să-mi acceptați câteva întrebări, un dialog. Mai credeți în dialogurile culturale sincere?
Daniel Corbu – Mi se-ntânplă să cred în dialog, dar în dialogul în sens platonician, care e o împărtăşire a logosului, dar şi confruntare şi regăsire de sine şi terapeutică. Cum bine știm, la Socrate rostirea avea, fără doar şi poate, un rol terapeutic, pentru că dezvăluia treaptă cu treaptă ceea ce există în adîncul nostru. Nu-mi mai amintesc acum cine spunea că maieutica socratică era un exerciţiu de arheologie spirituală, comparabil, în timpurile moderne şi postmoderne, cu tentativele catharctice, mult mai confuze, ale psihanalizei. Ceva îmi spune că lui Socrate scrisul i se părea un blocaj, o ineficienţă.

Carmen Doreal – Credeţi că un Socrate ar mai fi astăzi cu putinţă?
Daniel Corbu – Nu, nu mai e cu putinţă acel Socrate clasic şi fascinant. Istoria se repetă dar nu în toate detaliile. Un om asaltat zilnic de cotidian (de ziare, de televiziuni ticsite cu banalităţi dăunătoare spiritului, de mijloacele existenţei), nu mai peripatetizează socratian în căutarea adevărului. De altfel, într-o lume adînc pozitivistă, sălbatic pragmatică, tot mai puţini sunt interesaţi de adevărul fiinţei.

Carmen Doreal – Nu vi se pare că, în perioada acestui neclar prezent, este o problemă la nivelul „ascultării”? Că, de multe ori, la capătul celălalt al verbului nu se mai află nimeni?
Daniel Corbu – Nu o simplă, o cumplită problemă! Am credinţa că romanul reprezentativ pentru secolul douăzeci, nu de mult încheiat, este L’Etranger, scris de Albert Camus pe la 1942. Iar problema acestei lumi, numită tot mai mult postmodernă (supranumită – sfântă ironie – şi a comunicării totale!) este străinul şi înstrăinarea. Întorcîndu-ne la magneticul personaj Socrate, dacă ar trăi astăzi şi ar vrea să-şi exercite peripatetismul şi maieutica prin Grădina Copou, Grădina Icoanei sau prin Jardin de Tuillerie, n-ar mai găsi atât de uşor un Gorgias, un Fedon, un Menon, un Polos, un Fedru, un Alcibiade sau un Kallikles cu care să dialogheze despre soarta sufletelor, despre Eros sau despre doctrina metempsihozei. Rolul esenţial îl are partenerul de dialog. Într-un timp în care dialogul e tot mai viciat de convenţii, de orgolii, de superficialitate, de un egoism prost educat, un Socrate postmodern dar cu aceeaşi încredere în om, în adevăr şi în dialogul ideal, provocator de cunoaştere şi chiar de katharsis, ei bine, acest Socrate ar cam vorbi singur, ca personajele din poemele lui Bacovia. Acum, cu multă bucurie, un dialog Iași – Montreal cu Dumneavoastră, remarcabil poet și artist plastic.

Carmen Doreal – Ne îndreptăm gândul spre JANUVIA – Romanul ascezei. Se pare că personajul principal al cărții, pictorul Eduard Bazon se autoexilează pe insula singurătății, pentru a găsi răspunsuri la întrebări ce ne frământă pe mulți dintre noi: Care este scopul vieții? Ce face viața să merite să fie trăită, chiar dacă există suferință, decădere și moarte? În cazul dumneavoastră, poezia i-a dat un sens adânc, pasional, frumos și bine conturat vieții, sunteți unul din cei mai proeminenți și adorați poeți actuali, ai României. Vă mărturisesc că ador poezia dumneavoastră, sunteți unul dintre poeții mei preferați! Cum ați decis să treceți la roman, în ce condiții s-a născut ,,Januvia”? Ce anume în această arenă a vieții, a declanșat apariția acestei cărți, cu un titlui atât de incitant?
Daniel Corbu - Mulțumesc pentru aprecieri! Și cum spune bunul Eminescu, dacă n-ar fi sincere, ,,m-ar mâhni peste măsură”. Trebuie să vă spun de la început că mă consider un poet de blestem. Unul dintre puținii care mai cred azi în inspirație și care cred că a scrie fără inspirație e o lipsă de bun simț. Dar uneori ești obligat, pentru a spune mai mult, să te abați de la structura și ceremonialul poemului. Așa s-a întîmplat cu vreo trei cărți de proză scurtă, așa cu Januvia - Romanul ascezei. Mă întrebați ce a declanșat scrierea acestei cărți despre Singurătate, Dragoste și, pînă la urmă, Asceză. JANUVIA (numele cu explozie fonică a unei plante, devenit la mine numele unei insule pustii din Pacific) a fost pretextul ideal de a vorbi despre condiția umană, despre omul contextelor de azi. Acum, că romanul a atras destul de mulți cititori (importante și traducerile în franceză și engleză) și critici literari, dati-mi voie să rup din textul unui comentator această afirmație: ,,Januvia, cu toată încărcătura de sensuri, este perla căzută dintr-o lume ideală”.

Carmen Doreal - Octavian Paler vorbea despre cărți care ,,se scriu în singurătate, însă împotriva ei”, tot el mai spunea că ,,Frumosul este singurul atribut potrivit lumii, tot atât de nemărginit ca și ea”. Citind cartea dumneavoastră, admirabile prieten Daniel Corbu, am constatat că sunteți un inventator imagistic și stilistic nelimitat, dar și un erudit incontestabil! Se vorbește în Januvia despre ,,un dialog cu Umberto Eco despre decăderea picturii, despre Maestrul și Margareta de Bulgakov, Roza lui Paracelsus și Cartea de nisip de Borges, Don Quijote al lui Cervantes. De acest ceva-altceva te miri tu însuți și te bucuri că totul a trecut prin tine. Inspirația, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare.”
Daniel Corbu – Mă bucur că ați adus în dialogul nostru pe Octavian Paler. Cel care, ca și Emil Cioran, împrumutat de noi culturii franceze, a scris importante cărți despre abisul ființial și singurătate. Pentru Octavian Paler, în anii 80 – 90 eram prietenul tânăr, îi plăcea faptul că aveam în scris un ton asemănător. Păstrez de la Domnia Sa peste treizeci de scrisori. Eu am locuit în perioada 1980 – 1990 într-un tîrg de provincie de douăzeci de mii de locuitori, la Târgu Neamţ, locul naşterii mele, iar scrisorile erau mîini întinse spre prieteni. Dar nu numai: erau şi proprii clarificări estetice, deschideri şi închideri de conturi culturale cu mine şi cu lumea. Deh, cum se spune: corespondenţă şi corespondenţe! În izolarea aceea de la Târgu Neamţ, în întunecatul deceniu nouă al secolului trecut, o scrisoare primită de la Constantin Noica, Octavian Paler sau de la Gheorghe Grigurcu era o minune. Era o infuzie de energii noi. Îmi amintesc emoţia pe care am trăit-o într-o după- amiază de octombrie a anului 1984, cînd am primit o scrisoare de la poetul grec Odysseas Elytis, singurul laureat nobel cu care-am corespondat, de altfel. Să mai adaug ceva: o scrisoare conţine doza ei de sinceritate (de aceea şi scrisorile mele le-au părut periculoase comuniştilor securişti deschizători de scrisori!), dar mai ales sunt o sărbătoare a sufletului, poartă un stil şi o artă personală. Nu întîmplător au apărut atîtea romane epistolare. Să ne-amintim că seria lor o deschidea Montesquieu prin 1721 cu Les lettres persanes, urmat rapid de Rousseau şi Laclos, acesta din urmă cu celebra carte Les liaisons dangereuses. Dar să nu transformăm dialogul nostru într-un confessional! Retournons à Januvia! Îmi aminteați de inspirație ca de un fenomen acaparator. Aș spune chiar miraculous. Inspirația vine și pleacă, după o de neînțeles cotropire. A o opri, imposibil. E ca și cum ai încerca să ții cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. N-ați simțit de multe ori că poemul vi s-a dictat, că n-ați fost decât atelajul scribnic? Așa consider Januvia, scrisă aproape în întregime în casa copilăriei de pe malul Ozanei, în umbra Cetății Neamțului, o lucrare de proză (structură specifică) de inspirație poetică. Și, deși s-a vrut inițial o replică a secolului XXI la Robinson Crusoe, a ieșit cu totul altceva prin schimbarea eșafodajului ideatic.

Carmen Doreal - Când vreți, dețineți cheia ironiei fine, secondate de un patetism programat, vă controlați stările emoționale, nu lăsați să se vadă zbuciumul interior. De exemplu: ,,Nu mai țin minte care poet spunea că totul începe cu sine și sfârșește cu sine fără să-l vestească vreo aură.”
Daniel Corbu - Mai întâi, despre patetism. Dumneavoastră îl numiți ,,programat”, eu însă i-aș spune ,,temperat” sau ,,bine temperat”. Poți fi patetic în viață, dar scrisul patetic nu are viață lungă. Balzac era un patetic în social, dar câtă clasică rigoare în tot ce a scris! În general ceea ce scrii vine dintr-o intimitate violată, o devoalare a eului profund, dar ceea ce așterni pe hârtie devine intimitate publică. Sigur că ne controlăm stările, că respectăm acel echilibru clasic și rămânem în afara exibiționismului vulgar. Pe deasupra, ceea ce expui, mai ales când vine din marea cultură, nu trebuie spus cu ostentație ci în trecere, firesc, printr-o tușare. În exemplul pe care-l dați, eu știam că Nichita Stănescu a spus asta, personajul nu-și mai amintea.
Carmen Doreal - Care a fost intenția dumneavoastră alegând pictorul de succes, Eduard Bazon, ca personaj principal, cum și-a afirmat prezența pe acea insulă, aproape pustie, poetul Daniel Corbu?
Daniel Corbu – Un pictor, artist autentic, școlit, cultivat, cu oarecare infuzie de celebritate am gândit că ar fi cel mai potrivit. Cât și în ce fel s-a confundat personajul cu autorul, vor socoti comentatorii. Oricum, datorită lui Eduard Bazon insula (pe care-o va locui șapte ani, până la unirea cu balsamul cosmic) va deveni înțesată cu simboluri.

Carmen Doreal - Aveți un mod al zicerii, cu un mare nod în gât, dar lacrimile nu vi se citesc pe față, deși insinuează nesfârșita durere și deznădejde provocată de dragostea pierdută a personajului ce vă reprezintă în această lume fantastică creată în paginile incitante ale Januviei. Retorica rafinată a repetării temelor și motivelor, a simbolurilor, muzicalitatea exterioară și interioară, conturează un univers simbolist, liric, cu motive și sentimente de neuitat. Știți să pregătiți suspansul perfect!
Daniel Corbu – Dacă o spune un cititor atât de acribios ca dumneavoastră, Doamnă Carmen Doreal, remarcabil artist al literelor și culorii, nu pot decât să fiu de acord. Iar dacă ați amintit de Rose Marie, trebuie să spun că am încercat realizarea unei prezențe doar prin liniile și tușele memoriei. Cât am realizat...

Carmen Doreal - În Infernul lui Dante, șarpele este împlinitor al justiției divine, iar în Januvia asta pare să facă și Parsifal.
Daniel Corbu – Mi se pare că-mi sugerați să mărturisesc lucruri pe care ar trebui să le las doar lectorului. În sfârșit, voi spune: după ce-am ales locul acțiunii (Januvia, mica insulă pustie din Pacific) n-am început scrisul până când n-am rezolvat trei probleme esnțiale: problema apei, problema curentului electric (întru realizarea unei ștachete de normală civilizație – niciodată nu mi-au plăcut călugării nespălați care practică asceza!), precum și a unui simbol pregnant. Acest simbol este dragonul Parsifal. Numai astfel, personajul a pornit la construcția unui mic pavilion în partea de nord – vest a insulei, numai astfel a putut să înceapă totul.

Carmen Doreal - Că răul poate fi învins, dar nu distrus în totalitate, este un adevăr greu de digerat pentru mulți dintre noi și un avertisment, în același timp, destinat să ne mențină într-o stare constantă de alertă. Ce anume v-a determinat să alegeți acest deznodământ? Care sunt principiile dumneavoastră de viață la care nu ați vrea să renunțați!
Daniel Corbu – Pornind de la deznodământul cărții (transa caleptică a personajului, levitațiile și, pâna la urmă, pulverizarea în kosmosul divin, moartea fără rest) nu pot fi definite principiile autorului. Sunt autori foarte blânzi care construiesc personaje dure, criminali, violatori. Deh, Januvia e până la urmă, o carte prin care plutește foarte des metafizicul!

Carmen Doreal - Januvia incită, captivează cu povestea ei, știe să folosească la extrem spațiul relativ scurt, oscilând între pasiune, natură și intelect, în această evadare imaginară. Astfel descoperim la ce adâncimi se poate ajunge, la ce relaționări cu ungherele mentalului, emoționalului, culturalului și viețuirii socio- morale, influențează creația dumneavoastră!
Daniel Corbu – Mă bucur că introspecția, războiul cu limitele, coborârile în sine ale lui Eduard Bazon impresionează. Cititorul va observa că în procesul detoxifierii și a redevenirii așchie de dumnezeire printr-o asceză anume, ce imensă piedică este Memoria.