-
Lucian-Victor Bota - Poeme
-
-
-
- ****
mă învelesc cu căldura buzelor tale
suntem trecuți de vârsta adolescenței
şi încă răstigneşti săruturi
în carnea mea
în toate diminețile
****
diminețile acestea în care mă trezesc
îmi par nişte îngeri spânzurați sau a căror aripi au fost tăiate
mărunt
într-un abator al nopții
diminețile acestea în carne și oase
îşi alungă sângele
o moarte prematură se aşterne
peste ziuă
liniștea are gust amar
****
gânduri îngenuncheate
la poalele cerului
peste înserare
clipa sădește ziua de mâine
***
mă pierd în asfințit
oasele mele nu mai poartă lutul de ieri
aştept ziua de mâine
ca pe o bucată
de pâine
să o simt nemucegăită
și nemâncată de viermi din care trupul meu să se hrănească
numai cu adevărul...
***
m-am născut într-un decembrie sufocat de comunism
și de aerul Cernobîlului
într-o zi fără suflare
azi
am ferestrele largi deschise
să poată pătrunde aerul curățat de ploaie
aştept o curățare
a omului
a timpului
care va să vină...
***
umbrele acestea mă-nghesuie
absorb aerul
din jurul meu
molozul acesta
în care trăim
pare o veşnicie
pare o cruce
străpunsă de cuie şi sulițe
din aceasta
mai curg
doar memoriile
în care
ne scăldăm
***
am un singur ochi
prin care orbul se revoltă
pipăind
starea vremii
contemporane
adultul acesta îşi poartă halca de carne
sfâşiată
vremuri umplute de moloz
de molii
de viermi şi de vipere
****
ieşire din rutină
mă preumblă umbra prin locuri
unde copacii nu mai fac
umbră
peretele este gol pe dinăuntru
camera are tavanul
fals şi toate oasele au întruchipări
îngerești
dincolo de hău stau eu
și privesc moartea care ascute coasa
pe muzica lui Bach
***
umbrele nopții cuprind oraşul
în ochii mei încă mai respiră
carnea
albul acela înmuiat în sânge
albul acela ce iese din orbită și cuprinde orizonturi vii
morții au viața lor din vârful pensulei
se reîncarnează
albul peste oraş rămâne același
și umbrele nopții lasă
urme
sângerii
o halcă de carne îmi atârnă
de cer
***
cum se face că strigătul meu nu ajunge la nimeni
sunt atâtea ziduri
construite în oameni
care trimit cuvântul înapoi
sub forma unui
ecou
****
Viața ca o cireaşă amară
care-şi stoarce amărăciunea
în zilele calendaristice
pline umbre
și plin de incertitudini
încep să mă obișnuiesc
cu oasele mele
cu carnea care-mi blendăre
pe şira spinării
a contemporaneității
ce prinde
chip uman
din ochii mlaștinii...
***
gânduri surde
inimă putrezind în lăcașul
trupului
amiezi tremurând lumina
și timpul
cascade de amintiri înnopate
în treacăt doar
praf
de cu ziuă