-
Ionuț Caragea - Poeme din volumul "Despletirea
viselor", ed. Princeps Multimedia, 2018
- Sculptură
în inima de piatră a lumii
viața asta este
întinderea vastă
a unui vis
în care meditează
doar umbrele
iar eu
îmi iau în mâini
cuvântul
dur ca o daltă
și sculptez
în inima de piatră
a lumii
chipul lui
Dumnezeu
pretutindeni
statui lăcrimând
așteaptă să bată
clopotul sângelui
pretutindeni
cea din urmă cenușă
se așază liniștit
pe pământ
Chiar și visul visează
cât trăiești
tot ce face
parte din tine
visează
chiar și mugurii
de pe șira spinării
visează să devină frunzele
unui arbore mereu tânăr
și falnic
chiar și picioarele visează
să ajungă rădăcini
într-un pământ mănos
în care să nu mai existe
morminte
chiar și ochii visează
să se deschidă într-o altă lume
în care să nu mai existe
timp, durere, decadență
și umbre
chiar și urechile visează
să asculte cuvintele mântuitorului
înainte de cina cea de taină cu stelele
chiar și amorul visează
la o întâlnire
fără remușcări de conștiință
cu oamenii admirați pe ascuns
în loc să rămână doar
un amor propriu
chiar și sufletul visează
la sufletul său pereche
și chiar dacă nu-l găsește
îi închină monumente de lacrimi
și-l strigă necontenit
în jungla luxuriantă a minții
chiar și inima visează
să bată la nesfârșit
în pieptul lui Dumnezeu
iar bătăile sale
să fie auzite și simțite
de toți oamenii
chiar și creierul visează
ca toate amintirile lui
rămase de izbeliște
să devină poezie
chiar și visul visează
să nu mai fie
doar un vis
Pâinea viselor
visele sunt pâinea noastră
cea de toate zilele
şi de toate nopţile
vise negre, vise albe
vise intermediare
vise pentru săraci și bogaţi
vise pentru sănătoşi şi bolnavi
vise înmuiate
în laptele dimineţii
vise înmuiate în oul care
nu mai devine un zbor
vise pe care întindem
untul sărat al plăcerii
şi dulceaţa trandafirie
a sărutului
vise proaspete
vise rumene
vise crocante
vise frumos mirositoare
vise cu foietaj
vise cu răvaş
pentru iubirea din noi
vise cu semințe care
nu vor încolți niciodată
vise pentru sfânta
împărtășanie
vise congelate
vise învechite
vise redospite
în vise de ocazie
vise în supa fierbinte
a lunii de miere
vise în supa reîncălzită
a inutilei iertări
vise servite împreună
cu sentimente
înăbuşite în aburul
viitoarei trădări
sau cu inimi prăjite
în sângele dorinţei
nestăpânite
vise servite
împreună cu trupul
ca un peşte marinat
în lacrimi
vise de regim
ca nu cumva
să ne rănim din nou
vise pentru cei
care cer de pomană
vise care nu mai aduc
pe nimeni
înapoi
vise mucegăite
vise aruncate la gunoi
sau la porci
vise...
Vis decapitat
visul meu cel mai frumos
n-o să se mai repete
a fost condamnat
la moarte prin ghilotinare
și după ce lama
ascuțită a dimineții
l-a decapitat
capul lui s-a rostogolit
pe treptele care coboară-n abis
iar trupul lui a sângerat
dând naștere unei umbre
care imită viața
fără să spună
un cuvânt
Povești din aburul uitării
fiecare zi este
un examen al vieții
iar visul este medalia
de absolvire
pe care o primesc
la lăsarea nopții
în mod normal
ar trebui să port
pe toți pereții
mei interiori
o colecție
impresionantă
de vise
dar cel care mă premiază
nu-mi dăruiește vise
făcute din aur
ci vise făcute
din aburul uitării
și totuși
în diminețile în care
mă trezesc și aburul
încă nu s-a risipit
printre gene
fug repede
iau pixul în mână
și scriu povestea
visului care m-a făcut
fericit pentru o noapte
această poveste
o dăruiesc oamenilor
iar ei, când o citesc
cuvintele încep să aibă
strălucirea aurului
nu știu cât timp
voi continua să visez
însă, chiar dacă voi fi
doar un nor în înaltul cerului
voi vărsa o lacrimă
voi zâmbi
și, uneori, voi striga
nerăbdător să treacă cineva
la pagina următoare
la visul următor
Amintiri în stare de hibernare
amintirile mele sunt
ca niște animale blânde
aflate în stare de hibernare
în galeriile minții
în bârlogul memoriei
în peștera fără fund
a abisului
ele așteaptă
să-mi spăl mâinile
cu lacrimile redempțiunii
și să le scot afară
odată cu aburul primăvăratec
al inspirației
ele așteaptă
să se bucure de lumină
să se hârjonească în libertate
pe foaia de hârtie
iar metaforele lor
cu ochii mijiți
între realitate și vis
să trăiască cu speranța
că vor fi înțelese
și apreciate
de cei care defrișează
fără nicio milă
pădurile cuvintelor
suficient au trăit
amintirile mele
în tovărășia întunericului
și a gândurilor
întoarse cu capul în jos
precum liliecii
suficient s-au hrănit
din propriul lor sentiment
așa cum animalele se hrănesc
din propria lor grăsime
suficient au stat amorțite
și înfrigurate fără să simtă căldura
unei mângâieri protective
eu n-am putut să le ofer
în vremuri de restriște
decât un loc ferit de ochii celorlalți
un loc în care
doar visele mele au îndrăznit
să arunce din când în când
o privire fugară
Despletirea viselor
suferința din dragoste
e ca un pian dezacordat
e ca o pasăre separată de stol
e ca o floare care nu-și mai întoarce
privirea la soare
e ca ecoul unui adio
care sună repetitiv în urechi
e ca o lacrimă care cade
pe altarul sufletului
precum o picătură
chinezească
de aceea, când ne îndrăgostim
de omul care ne iese în cale
trebuie mai întâi
să ne gândim la salvarea
sufletului său
de exemplu
luăm amintirile
umezite de lacrimi
și le uscăm pe sfoara de rufe
întinsă între inimi
apoi, le strângem
și le așezăm frumos
într-un sertar al memoriei
pe care doar Dumnezeu
îl mai deschide din când în când
pentru a ne recapitula
capitolele vieții
după aceea ne despletim visele
cu gesturi grațioase
și cuvinte șoptite
așa cum se despletesc sălciile
peste ape limpezi
și ne atingem
așa cum aripa unei păsări
mângâie cerul
fără să-i rănească
stelele
și în cele din urmă
când toate dorințele
se vor alinia precum
planetele
o închidere de pleoape
ca o eclipsă
și un murmur venit
din adâncuri
Durerea pământului
cine înțelege pământul
cine-i cunoaște durerea?
pământul acesta
pe care-l batem ca pe un șnițel
cu miliardele de ciocane
ale forfotei noastre continue
pământul acesta
care varsă lacrimi albastre
și supurează umbre
bolnav fiind de la atâta
moarte ingurgitată
pământul acesta
cu vise magmatice
care se înalță până la nori
pământul acesta
care sărută cerul
și rămâne cu buzele
înghețate
pământul acesta
care-a crezut cândva
că soarele e doar un copil
care-și întinde
brațele luminoase
pământul acesta
ca un deșert naiv
jinduind după ploaie
pământul acesta
cu pielea brăzdată
de biciul invizibil
al timpului
pământul acesta
care-și donează sângele
unor creaturi de metal
care-i distrug pădurile
și liniștea somnului
pământul acesta
plin de ape repezi
care nu se opresc niciodată
să întrebe de ce se surpă malul
sau de ce se formează
o insulă
pământul acesta
care-și ridică
pumnalele de stâncă în aer
amenințând nimicul
să stea departe de viața
care îi ține de urât
pământul acesta
ca o floare fără petale
pierdută-n furtuni
cosmice
Vise de cenușă
zeii s-au adunat
în jurul focului sacru
și s-au iubit
iar cenușa împrăștiată
de respirația lor
s-a așezat
pe pleoapele mele
adormite
și am visat
dimineața
m-am trezit
cu un gust de cenușă
în gură
și m-am scăldat
într-o lacrimă
înotând printre
nuferii
amintirilor
O doză de ridicol
o doză de ridicol
există în toate minunile
de exemplu poetul
care își taie singur
versul după ce-l scrie
este la fel ca omul
care își taie creanga
de sub picioare
și cade îmbrățișându-și
propria moarte
de ce a tăiat el acel vers
dacă a fost inspirat
și plin de viață?
de ce are remușcări?
al cui strigăt l-a auzit în urechi?
o doză de ridicol
există în toate minunile
de exemplu
hârtia este mormântul
unui copac necunoscut
care împrumută numele
unui poet încă-n viață
sfântul copac ia prin moarte
asupra sa toate păcatele
unui poet pe care nici nu-l cunoaște
iar cititorii
mult mai ridicoli
decât poetul și copacul
în loc să vadă
sacrificiul și mântuirea
judecă trecutul dubios
al poetului
și calitatea scăzută a hârtiei
iar dacă mai ies și foile din carte
cu siguranță că poemele
au fost atât de slabe
încât și-au căutat singure drumul
spre coșul de gunoi
da, după cum spuneam
o doză de ridicol
există în toate minunile
Fum
precum fumul locomotivei
se risipesc visele noastre
iar noi ne continuăm drumul
grăbiți spre niciunde
atâtea trenuri
care vin și pleacă
iar când trec
unul pe lângă celălalt
fumul se amestecă așa cum
se amestecă fumul lumânărilor
cu care se pomenesc
viii și morții
atâtea linii ferate
asemenea liniilor
din palmele tinere
sau îmbătrânite
atâtea gări ale iubirilor
fluturând din batiste
parfumate cu amintiri
atâtea macazuri
schimbând destine
neîmplinite
atâtea tuneluri care trec
prin inimi de piatră
mai repede decât trece
viermele prin măr
atâta fum
ridicându-se până la nori
împrumutând chipul
tuturor oamenilor
care ne-au aprins
jarul sentimentelor
fumul ca un duh
care împlinește
doar dorințele umbrei
să plouă peste cenușa cuvintelor
cu lacrimi de tăcere
Mașinăria viselor
de la o vreme
eu sunt un alt eu
ținut în viață
de mașinăria viselor
și singura modalitate
prin care vă pot spune
cu adevărat cine sunt
este poezia
trebuia să mor mai demult
corabia umbrei
își ridicase pânzele
și aștepta cel din urmă
și cel mai puternic suflu
dar eu nu-mi strânsesem
toate bagajele
în lume încă mai existau
câțiva oameni
în care rămăseseră
părți importante din mine
trebuia să le spun
cine sunt
și să iau înapoi
ce-i al meu
și tot încercând
să mă recompun
pentru a fi un întreg
gata de plecare
am constatat cu uimire
că eu sunt
din ce în ce mai mult
în ceilalți
iar ceilalți sunt
pretutindeni
îi văd pe toți
și mă văd și pe mine
pe corabia unui vis
navigând
pe infinitatea
unei lacrimi
Zbor între două flori
și visul, și realitatea
sunt două flori
răsărite din același bulb
iar noi, precum
fluturii și albinele
zburăm de la una la cealaltă
hrănindu-ne cu nectarul
și polenul lor
uneori înghețăm
când cade imaculata zăpadă
ca un confeti al frigului
ce sărbătorește victoria
asupra culorilor calde
uneori revenim
la căldură și viață
când mâinile blânde
ale soarelui
ne scot de sub
pătura albă
și ne lasă
să ne bucurăm
de zborul nostru
de realitatea noastră
și de visele noastre
ca o excepție de la regula
trecerii în uitare
ca un exil
în vise și trăiri
efemere
ne lasă să ne bucurăm
până la căderea
zăpezii cu fulgi mari
de întuneric
Paradisul visului neîntrerupt
poate că am fost
alungați dintr-un vis
fiindcă am deschis ochii
și am mușcat
din fructul interzis
crescut pe creanga
unei galaxii
iar cel care
ne-a pedepsit
ne mai permite
din când în când
să ne întoarcem
la mici frânturi
din visul de-altădată
pentru a ne aduce aminte
de unde-am plecat
și cât de bine era acolo
(cu toate că, uneori,
chiar și-n visele noastre
ispititorul își bagă coada
și ne face să tremurăm
de spaimă)
poate că în felul acesta
ne vom dori întoarcerea
în paradisul visului
neîntrerupt
poate că numai așa
vom înțelege
că-n viața asta
atât cât ne-a mai rămas
de trăit
nu mai trebuie
să ne comportăm
ca niște viermi
care devorează
fructul pământului
fiindcă așa nu vom ajunge
niciodată fluturi
vom fi doar hrană
pentru păsările
care se rotesc deasupra
capetelor noastre
lacome
singura noastră șansă
este să ne împlinim
visele frumoase
și să facem o copie fidelă
a paradisului din care
am fost alungați
iar pe copiii și copiii
copiilor noștri
să-i învățăm
să nu muște niciodată
din fructul ispititor
al unei morți ispititoare
pentru a scăpa de durere
și alte greutăți
fiindcă
ceea ce nu vine la timp
nu e niciodată
mântuire
să visăm, să visăm, să visăm
viața noastră să fie
un vis neîntrerupt
Dincolo de ultima mască
moartea e ultima mască
pe care-o purtăm
o mască legată
cu sfoara visului
și sfoara iluziei
o mască pe care timpul
o dezleagă după
ultimul dans
cu amintirile
poetul este singurul
care zgârie această
ultimă mască
cu bisturiul
cuvintelor sale
căutând un zâmbet
luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
și-a prefăcătoriei
Un vis ca o mare adâncă
fericirea-i un vis
în care evadez
în fiecare noapte
după ce mă eliberez
din lanțurile
umbrei
un vis
ca o mare adâncă
plină de epavele
amintirilor
în care îmi caut
pierdutele
chipuri
un vis
ca o mare adâncă
din care țâșnește
dragostea mea vulcanică
dând naștere
unei insule
de cuvinte
un vis
ca o mare adâncă
în care sufletul meu
e o bulă de aer
care călătorește
spre suprafață
pentru a umple
cerul
Crucea singurătății
doar eu și umbra
ca o aripă rănită a morții
pe care-o vindec
cu lacrimi amare
doar eu și noaptea
ca un mormânt
în care stelele
au fost îngropate
de vii
doar eu și luna lacomă
cu gura plină
de lumină
doar eu
și inima împietrită
pe care-o arunc
în apa lină a viselor
în schimbul unor
cuvinte
doar eu și durerile
ca niște păsări înfometate
ciugulind din propria mea
existență
doar eu și veninul șarpelui
folosit ca medicament
pentru mușcătura
iubirii
doar eu și râul sângelui
care se varsă-n abis
luând cu el toate
frunzele amintirilor
doar eu și oasele
ca niște pergamente
nedesfăcute
doar eu și tăcerile
ca niște bijuterii
pentru sufletul
orbit de frumusețea
unei femei
doar eu și amprenta
pe care nimicnicia
o caută în baza de date
a tuturor atingerilor
pentru a-mi spune
că sunt vinovat
de iubire
doar eu și lacrima
care strigă
după fosta sa viață
în care s-a abținut
să nu curgă
doar eu și cântecul
care îngenunchează
sărutând crucea
singurătății
Un vis întrupat într-o pasăre
iubirea este un vis
întrupat într-o pasăre
călătorind spre cuibul
altor inimi
o pasăre care moare adesea
în desișul unor arbori
ce se gândesc prea mult
la scorburile lor
Cum visez eu
precum arborele
ce visează-n pustiu
glasul pădurii
precum piatra
ce visează pe albia râului secat
mângâierea apei
precum strada
ce visează pașii unor oameni
care n-au mai putut
să se-ntoarcă
precum floarea
ce visează într-un pahar cu apă
pământul din care-a fost
smulsă
precum cenușa
ce visează pe aripi de vânt
focul din care
s-a desprins
precum steaua
ce visează să fie privită
de cineva care vrea
să-și împlinească dorințele
precum norul
ce visează să aibă
chipul celui care l-a creat
precum curcubeul
ce visează să dureze
mai mult decât o mirare
precum pâinea caldă
ce visează să ajungă
pe masa săracilor
precum fântâna
ce visează să răcorească
sufletul călătorului însetat
precum vulcanul
ce visează să acopere cu lavă
toate păcatele lumii
precum cartea
ce visează să fie deschisă
la pagina unde
sângerează cuvintele
Un mănunchi de metafore
chiar dacă viața înseamnă
o amintire aflată
în ștreangul iluziei
sau o ploaie care cade
fără milă
peste umbrele cuibărite
la sânul ierbii
chiar dacă la poarta
inimii mele
bate războiul
minților înguste
și sunt nevoit
să-mi strâng aripile
la piept
în loc să zbor
peste întinderi
de pământ și de ape
chiar dacă întunericul
lovește cu copita
în temelia viselor
și singura bucurie
a mării sunt stelele
căzătoare
chiar dacă luna-i
o lacrimă înghețată
pe obrazul nopții
iar munții acoperiți
de zăpadă
nu-și pot înmuia
vârfurile în cerneala
cerului
pentru a rescrie
istoria lumii
eu îi ofer morții
un mănunchi de metafore
și îi zâmbesc
Trăirea veşniciei
eu am murit mai demult
de atunci am început
să-mi trăiesc
veşnicia
moartea ce va urma
e doar o clipire
când zborul meu
spre mult visatele
depărtări
va atinge chipul
unei stele
cu-o adiere
blândă
mort şi viu
în acelaşi timp
şi nontimp
este poetul
trăieşte lucid
inconştient şi visând
totodată
iubeşte şi-l cheamă pe Dumnezeu
pentru sfinţirea clipei
inima lui
toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona
cu metafore
nu-l plângeţi pe poet
doar sărutaţi-i
mantia de cuvinte
poezia lui
e singura înviere
cu martori
Zbor cu aripi împrumutate de stele
sufletul are aripile tăiate
pentru a rămâne alături de noi
pentru a învăța să vorbească
să cânte, să scrie, să picteze
să sculpteze cu lacrimi
în marmura tristeții
dar sufletul
poate și el să zboare
când visăm
și zboară cu aripi
împrumutate de stele
zboară departe
dincolo de întuneric
acolo unde iubirea
locuiește într-un gând
nemuritor
un gând învăluit
în urzeala amintirilor
despre oameni
un gând ca o mare taină
pe care sufletul
ne-o spune în vise
fiindcă nu-i place
să se bucure
de unul singur
dar noi adesea
uităm ce visăm
sau nu înțelegem
sau suntem prea grăbiți
să devorăm iluzii
Zeul imaginaţiei
Te priveam cum aţipeai şi regretam că nu te pot însoţi în visele tale. Deodată, un zeu de mărimea unui spiriduş ţi s-a aşezat cu grijă pe nas, şi-a lipit
genunchii de pomeţii tăi ridicaţi şi şi-a fixat vârful pantofilor în cele mai frumoase două gropiţe din univers, făcându-te să-mi zâmbeşti aşa cum nu-mi
zâmbiseşi vreodată. Apoi zeul a început să apese blând pe clapele genelor tale, generând un cântec care ne invita sufletele să ne părăsească trupurile şi să
danseze în jurul lămpii din odaie. Când m-am trezit, am găsit pe noptieră un poem semnat chiar de zeul imaginaţiei mele.
Ochelari pentru frumuseţe
Cred c-ar trebui să se inventeze ochelari prin care să-i vedem pe ceilalţi mai frumoşi decât sunt. Astfel, nu ne vom speria unii de alţii când ne vom întâlni
prima oară în afara Facebook-ului... Poate c-ar trebui să purtăm aceşti ochelari peste tot, chiar şi la noi în casă, atunci când vom lua masa în familie, după o
zi obositoare de Facebook. Poate c-ar trebui să-i purtăm şi când dormim, ca nu cumva, treziţi de un coşmar teribil, să ne vedem, pentru câteva secunde, aşa cum
suntem de fapt. Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa... Aloo, aloo, sper să nu-i puneţi şi lui Dumnezeu ochelari în icoane,
în cărţi, pe pereţi... Aloo, aloo...
Biletul de adio
Mă simt atât de mic în faţa frumuseţii tale... Privindu-ţi ochii cu atenţie, realizez că am în faţa mea două tuneluri cu pereţii superb coloraţi, iar la capătul
lor se află sufletul tău luminos, aşteptându-mă. Încerc să mă apropii de tine, dar lacrimile tale mă fac s-alerg pe loc... Într-un final, reuşesc să mă agăţ de
genele tale, dar ai pleoapele închise. Degeaba bat la poarta lor, degeaba spun cuvinte magice. Cortina a căzut, spectacolul s-a încheiat. Tu ai părăsit scena,
iar eu rămân cu amintirile mele şi cu biletul de adio.
Din instinct
ne-am născut goi
și am primit
doar haina de doliu
a umbrei
iar noaptea
când haina umbrei
stă agățată
în cuierul viselor
și întunericul mușcă
din pâinea lunii
simțim cum ne pătrunde
frigul în oase
și încercăm din instinct
să tragem plapuma
pământului
peste noi
Semne
câteodată ți se aduce aminte
că totul are un scop
și-o direcție
de exemplu
când curcubeul
te lasă să întrezărești
puțin din frumusețea
vieții ce va urma
când visele par atât de reale
încât începi să plângi
în momentul trezirii
când stelele cad
ca niște scrisori
în care ți se spune
că vei ajunge în lumea
în care toate dorințele
ți se îndeplinesc
semnele sunt peste tot
oricât ar părea de banal
chiar și cuvântul e un semn
că sufletul poetului și Dumnezeu
se gândesc unul la celălalt
în același timp
dar fiecare mai are de făcut
o lucrare înainte
de marea lor întâlnire
și copiii care vin pe lume
reprezintă semnul
că încă mai este timp
pentru iubire și mântuire
că încă mai există loc în ceruri
pentru eternul sărut al luminii
semnele sunt peste tot
un nor voios
o pădure alăptând veșnicia
la sânul ei verde
o apă care se-ntoarce
în propriul ei izvor
spunând o rugăciune
de mulțumire
pământului
un vânt ce mângâie
lanul de grâu
cu mâna lui invizibilă
o umbră adormită
de cântecul inimii
visând un trup de lumină
o mare în care lacrima
se simte în sfârșit împăcată
o floare care face dimineața
să plângă cu lacrimi mari de rouă
o pasăre care visează zburând
o carte care vorbește
pe limba morților
despre tainica lor
îmbrățișare
semnele sunt
peste tot
Mai mult decât o simplă umbră
umbra
e visul care refuză
să moară
e visul care se umple
până la refuz
cu lacrimi
în care ne botezăm
singurătatea
e reinventarea unei iubiri
fără cuvinte
e orfelinatul unui suflet
părăsit de creier şi inimă
e masca sub care
se ascunde chipul unui zeu
îndrăgostit de vremelnicie
e universul redus
la dimensiunea unui om
care-şi caută jumătatea
printre astre
e cenuşa
pe care-o presărăm pe pământ
după incinerarea
trecutului
Tristețea
ca un vis căzut
de la balconul inimii
e tristețea
ca o oglindă
în care te privești
și străinul din fața ta
refuză să scoată
un cuvânt
ca un mormânt al tăcerii
în care ți-au fost
îngropate de vii
bătăile inimii
ca o umbră care
își strânge bagajele
și pleacă
lăsându-te singur
ca un paradis
care își pierde culorile
și devine un teritoriu
obscur
ca o eclipsă totală
care acoperă ochiul speranței
și îți lasă sufletul
în beznă
ca o casă părăsită
căreia nimeni
nu-i mai deschide
ferestrele
și inhalezi mirosul
vechilor atingeri
peste care s-a depus
praful
ca o pânză de păianjen
în care ți-au fost prinse
amintirile
și moartea le suge sângele
puțin câte puțin
fără să le ucidă
ba mai mult de atât
le hrănește cu iluzii
pentru a le menține apetisante
până la următorul
festin
am cunoscut tristețea
atât de bine am cunoscut-o
încât nu o mai pot uita
îi ridic un templu
de metafore triste
și mă rog la icoana ei
care are chipul de împrumut
al fericirii mele
mă rog să rămân conștient
pentru tot restul vieții
Operă neterminată
dacă aș putea
să trăiesc un singur vis
din toate visele
pe care le-am avut
până acum aș alege tot viața
viața, această
melodie la care adaug
partitura inimii mele
viața, această
statuie de sare
la care adaug câteva lacrimi
viața, această
poezie la care adaug
cuvânt după cuvânt
pentru a umple golul
lăsat de plecarea
ființelor pe care le-am iubit
viața, această
pictură la care adaug
o pată de sânge și las ca autograf
semnul crucii
Ostatecii durerii
n-ai dreptul să visezi
fără să știi ce-i durerea
și n-ai dreptul să fii fericit
fără să știi ce-i moartea
iată lumea în care trăim
suntem ostatecii îmbrăcați
în uniforme ridate
care privesc frumusețea
prin fereastra cu gratii
a rănii
umbra e doar o insectă
din celula singurătății
pe care-o înghițim cu scârbă
pentru a ne potoli foamea
și stăm la mila ploii
cu mâinile-ntinse printre gratii
sufletul e doar o fântână
otrăvită cu iluzii obscene
în care se îneacă speranța
inima, neobosita inimă
bate cu disperare
la porțile nemuririi
și nu primește
niciun răspuns
dragostea se spânzură
de o pleoapă
și tot ce rămâne din ea
e lacrima pe care
o înghite pământul
Scenarii de evadare
între mine și nemurire
zidul de netrecut al visului
iar eu aștept
să fiu executat
cu fața la zid
de propria-mi umbră
care m-a găsit vinovat
de trădare!
mi se promite totuși
că se va deschide
o ușă în zid
și cei care m-au trimis
să lupt pe frontul vieții
cu iluziile devoratoare
îmi vor recupera
trupul fără suflare
și jur c-am tras
la foc automat
cu gloanțele
poemelor mele
până am rămas
fără muniție
iluziile devoratoare
m-au încercuit
iar creierul meu
a proiectat
pe zidul de netrecut
al visului
scenarii de evadare
n-aveam de unde să știu
că mi se va arunca peste zid
un nou set de muniție
Talent
talentul e talent
chiar dacă scrii mai lent
sau dacă ai lucrat
la foc automat
talentul e talent
și este permanent
în cel care-a crezut
în EL, de la-nceput...
talentul e talent
și este rezistent
în fața celor răi
ce scuipă-n ochii tăi
talentul e talent
și este abundent
în sufletul curat
și-n gândul luminat
talentul e talent
și nu e dependent
de gloata de lingăi
sau cea de nătărăi!
talentul e talent
și prin comportament
de-i jalnic e modest
de-i falnic e protest
talentul e talent
și-l las prin testament
prin tot ce eu am scris
în viața mea de vis
Pădurea arsă
inima și creierul
sunt cremenea și amnarul
cu care mi-am aprins imaginația
dar imaginația mea
nu era o simplă bucată de iască
ci o pădure de gânduri în care iubirea
mă aștepta s-o fugăresc
o pădure care a fost
rapid cuprinsă de flăcări
obligându-mă să mă refugiez
pe malul unei lacrimi
și-am așteptat
și am tot așteptat
să iasă iubirea din flăcări
cu zâmbetul pe buze
să ne unim corpurile într-o corabie
și să navigăm pe lacrimă
spre infinit
dar iubirea nu a venit
și din toată imaginația mea
a rămas o tristețe caldă și fumegândă
ca o pădure arsă cu alte vise renăscând
din cenuşă
