« Revista ASLRQ
 
Costel Stancu - Poeme din volumul TERAPIA CĂDERII ÎN GOL
(Editura HESTIA, Timişoara, 1995)
 
 ***
 costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul
e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu
o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea
şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi
voi o sută de femei alungate cu pietre
zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe
găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără
o faţă anume (îşi va aminti
tîrziu mişcările lui prevestitoare de  rău)
el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita
ştie că nu există sfîrşit şi trebuie mimat unul
trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde
moartea e trişorul pe care îl prinzi
dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale.
 
 ***
rămîi aici
să-ţi legene vîntul clopotnița inimii
cine eşti tu?
o linie împrejurul căreia se înfăşoară
din ce în ce mai strîns păianjenul cărnii?
ce altceva poţi face decît să urmăreşti
neputincios cu degetul
traiectoria celui ce se aruncă din turn?
o contemplaţie unică dureroasă surdă
ai putea să muţi pasărea în locul grinzii
atunci totul ţi-ar părea că pluteşte în aer ei da
omul rămîne animalul cu cea mai
bună părere despre sine însuşi
îţi spui şi rîzi priveşti pe fereastră
o formă nesigură pe plajă un nud de nisip orbitor
o femeie ce se dezbracă şi toţi îi laudă desenul de pe spate
se apropie de tine vă priviţi o blîndă disperare apasă
e-atîta linişte parcă faţa lunii ar fi fost
scăldată în şapte ape deodată
tu taci ea tace un foc de sînge şi trestii începe-n apus
şi dintr-odată sunteţi faţă în faţă între voi masa -
o linie trasă cu var atent să nu vă atingă trupurile -
femeia speră în ochiul ce pîndeşte-n tufiş
tu în graba sîngelui de a se face metal
ce-i fericirea
dacă nu întîlnirea sinelui cu un greier?
  
***
 între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva
ce să aleg cînd luna şi soarele
se nasc una din alta ca apoi să se caute?
poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu
părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa
e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă
doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă
şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini
te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe
urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o
jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă       fără
         să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care
         pana a stat nemişcată o clipă dacă vine
         ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?
  
***
 o mînă se apropie de tine pe nesimţite şi tresari
tu ai iubit lucrurile palpabile altele te-ar fi speriat
acum ce fericire să arunci un pumn de cuie între
umerii crucii şi totul să-ţi pară schimbat
cînd eu plîng tu plîngi el plînge
ce motivaţie mai are victoria?
şi împotriva cui cîntă greierii?             uneori
îţi aminteşti eroarea  -  şarpele casei viclenia celui
ce ştie că se va naşte rege apoi vine noaptea şi luna
se tulbură ca vinul îndoit cu apă un vis cu fluturi aşezaţi pe rîu
sau o vrajă neînţeleasă a minţii e totul şi iarăşi
degetele alcătuiesc o formă ciudată un gol perceptibil
deasupra ta într-o sublimă disperare
ochii păsării 
                   simulează
                                   înecul
 
 ***
 aşa cum stau mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie
un joc princiar cu moartea
frica eului conştient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră
ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit
o                 nemişcare                 ciudată
s-a liniştit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului
              atît îmi mai amintesc
  
***
 să fie poezia o defulare a spiritului înaintea morţii?
scriu o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe faţă
ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a
mă naşte am văzut o cîrtiţă fugind dintre foile albe -
memoria celui care pleacă uitînd
să închidă fereastra dinspre rîu
rîsul în oglindă umila terapie ce-mi mai rămîne
cînd tu mă părăseşti ca pe un sînge străin
dintre toate pedepsele am ales să te uit               
ceva modern şi fără vărsare de sînge caut
şi plîng ca un rege umilit
după o aspră victorie         
în cîmpul de mure
  
***
 cît de nebun trebuie să fii să îţi aştepţi moartea
şi cît de fericit să o primeşti
avînd în faţă hîrtia albă
plaja pe care lunecă oasele lungi ale femeilor
cineva şopteşte întruna
a fi a fi a fi a fi a fi a fi  a fi
asemenea unor baloane de săpun
tu degeaba încerci să–l convingi că în
spatele crucii se ţine un bal
că vine sfîrşitul şi nimeni nu îşi descoperă faţa
 
se face linişte deschizi fereastra
- o gură de aer în vidul acesta
ca un copil rătăcit într-o gară -
arunci cîţiva bănuţi în căruciorul paraliticului
el e împins din spate însă tot speră că
va cuceri odată lumea cu propriile-i mîini
şi o va strînge la piept priveşti peste ape
o pereche de cîini înghesuie luna
te sperii închizi fereastra
doamne cît de nebun trebuie să fii…
 
***
 construieşti un castel din hîrtie apoi îi dai foc singur
eşti un mic dumnezeu ruşinat de creaţia sa
fericit pierzi măsura timpului respiri tot mai rar
a doua zi
găseşti un iepure alb în locul mulţimii îndoliate
                  tu nu eşti vinovat
tu nu ţii oglinzi în casă tu te iubeşti pe ascuns apoi
umbli hipnotizat cu mîinile înainte
soarele e împins într-o parte
      în trei zile cerul e vindecat
aşa cum treci pe străzi aplecat în
faţă ca un lăutar peste vioara lui obosit
ireal pare totul în imaginaţia ta monstrul
e ucis a nu ştiu cîta oară de copilul cu o nuia în mînă
absurd strigi spaima te trage afară din somn
haosul poate fi pur şi simplu o convenţie oarecare o
încăpere cu toate uşile şi ferestrele deschise  
în care nu intră nimeni pînă la sfîrşit
  
***
 stau singur într-o încăpere
uşile rînjesc siguranţele fumegă
îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt
acela ce le caută înnebunit şi vă acuză
de ce daţi numele meu
lucrurilor poemelor care nu-mi seamănă?
trupul - o avalanşă de
carne şi oase mi se prăbuşeşte la picioare
e linişte  
pe clanţa uşii găsesc monedele urmelor tale reci
privesc pe fereastră tu te apropii liniştită şi atunci în mine
creşte nădejdea cît un cap de berbec după care
alerg de la un capăt la altul al fiinţei fără să îl prind
stăm faţă în faţă între noi aerul se lichefiază
începem un joc: tu pui o mînă peste cealaltă şi
astfel crucea mi-o aşezi pe ochi
eu te învinui te alung
  
 ***
 cu sfială alungi focul dintre palmele femeii venite lîngă tine
să te vegheze ori să te ucidă cum poţi ştii?
mişcările ei nu prevestesc nimic lupta s-a sfîrşit
învingătorii adună măştile şi le ard                    
- se spune că ele au fost create anume
pentru a-i linişti pe cei vinovaţi -
e noapte visezi să treci o apă cu somnul algelor pe ochi
începi să dansezi disperat ca şi cînd ai vrea să atragi
obiectele înlăuntrul tău iar ele nu s-ar supune
pe grindă bufniţa… a orbit aşteptîndu-te… îţi aminteşti
tu ai venit mi-ai lipit un bănuţ rece pe frunte
plata pentru a fi iertat are gustul sîngelui mi-ai spus
eu am plîns pe cearceaful alb furnicile se roteau a spaimă
am vrut să fug
          se mai văd şi acum umerii ieşiţi din fotografie

Sursa: Costel Stancu, 2018