« Revista ASLRQ

 

Florin Meşca - Marea visăreală

 

Capitolul V – CĂSĂTORIA, SOŢIA, COPILUL
 
            - Florine, te rog să nu te superi, dar nu mai pot veni să fac Revelionul la tine! – mă luă prin surprindere, într-una din zilele premergă-toare sărbătorii mult aşteptate şi îndelung plănuite, Mihăiţă, coleg de clasă încă din vremea gimnaziului şi acum şi la liceu. Prieten bun!
            - Dar ce-ai, măi? Ce s-a întâmplat? – îl întrebai îngrijorat de toate repercusiunile unei astfel de nesuferite decizii: strica echilibrul cuplurilor participante, trebuia să-i restitui partea sa de bani... Şi cumpărasem de toate: şi mâncare, şi băutură... cât cuprinde!
            - Băi, trebuie să merg la verişoarele mele de la Brăila pentru Revelion. Ele sunt singure şi nu au cu cine să-l facă...
            - Dar ce, sunt aşa nasoale verişoarele astea ale tale?
            - Nu, băi! – tresări, vădit deranjat de tonul meu batjocoritor, Mihăiţă. Sunt chiar mişto! Amândouă!
            - Şi-atunci, care-i treaba? Sunt minore? – îl chestionai eu în continuare, la fel de ironic, dar cu un interes în creştere, încă nedeclarat.
            - Nu, măi, sunt cam de-o seamă cu noi! – replică, în defensivă evidentă, prietenul meu. Şi, ca să ştii şi tu – îşi recăpătă el aplombul – verişoarele mele stau la casă pe pământ... o casă frumoasă, nouă!
            Asta era partea de laude. Aşteptam ceva mai consistent, ceva mai... pragmatic.
            - Mătuşă-mea şi unchiu-meu pleacă să petreacă în altă parte, aşa că a apărut varianta ca ele să organizeze Revelionul acasă. Şi la cine crezi că s-au gândit ca prim invitat? La mine, verişorul lor, bineînţeles!
            Interesul era în creştere.
            - Şi noi ce facem, că am cheltuit banii daţi de tine? De unde să ţi-i înapoiez? – revenii eu la îngrijorarea di’ntâi..
            - Nu-i bai! – mă linişti, culant, Mihăiţă. N-am nevoie de nimic! Beţi voi şi partea mea! Că şi eu o să-l beau gratis pe unchiu-meu!
            - Cum adică, o să-l bei gratis?! Dar acolo nu participi cu nimic?! Nu băgaţi şi-acolo bani pentru haleală şi pileală?! – îmi manifestai uimirea, ştiind cu câtă greutate adunasem noi cei câţiva leuţi necesari băuturii pentru lunga noapte. Căci de mâncare... rămânea pe locul doi. Muzica, băutura şi fetele: acestea erau ingredientele obligatorii pentru reuşita unei astfel de petreceri. În orice ordine le-ai fi pus, tot acolo se-ajungea.
            - Nu, nu ne trebuie nimic! Are unchiu-meu de toate! Băutură la greu! Şi friptane, şi prăjituri... – mă incită (şi-mi excită papilele gustative) Mihăiţă, la maximum.
            - Măi băiete, păi aşa aş veni şi eu! – îmi manifestai spontan,  entuziasmul, dar şi gândul ascuns întipărit încă de când îmi vorbise de verişoarele sale frumoase.
            - Păi, şi de ce să nu vii?! – mă provocă, în continuare, colegul şi prietenul meu. Ce te opreşte?!
            Continua, între noi, un subtil joc de-a şoarecele şi pisica.
            - Da, mă, dar tu ştii că eu sunt cu Vanda... – mă dezumflai la fel de rapid pe cât se dezvoltase entuziasmul.
            Vanda era prietena mea oficială, fată bună dar, trebuie să recunosc, nu mi se aprinseseră câlcâiele aşa de tare încât să mă lipsesc de oportunitatea de a le cunoaşte pe verişoarele lui Mihăiţă, fete frumoase, după cum le descrisese amicul meu, pe deasupra şi brăilence!... Tot Galaţiul ştia că la Brăila sunt cele mai frumoase fete din ţară! La o aruncătură de băţ de noi! Interesul îmi era pe deplin justificat.
            - Vii şi cu ea! Care-i problema?!
            - Şi cu invitaţii ce fac? – încercai o ultimă şi formală rezistenţă.
            - Vii şi cu ei! Veniţi cu toţii să facem Revelionul la Brăila, la verişoarele mele!
            - Tu vorbeşti serios?! Ce vor spune oamenii ăia, când vor vedea că o gaşcă întreagă le invadează casa cea nouă? (casa cea nouă – redeveneam ironic; eram răutăcios cu prietenul meu.)
            - Se vor bucura, băi, sunt oameni nemaipomeniţi! Şi primitori! O să vezi tu!
            A avut dreptate, Mihăiţă. În toate privinţele. Şi eu urma să mă conving de toate, foarte curând şi... foarte de aproape. Cât priveşte gaşca noastră nebună... a îmbrăţişat cu entuziasm propunerea prietenului nostru care, într-adevăr, prezenta toate aspectele unei reuşite depline: petrecere la Brăila, într-o casă nouă, cu două fete frumoase pe post de gazde, mâncare şi băutură la discreţie, iar participarea financiară se reducea la suportarea preţului biletelor de tren pe ruta Galaţi-Brăila şi retur.
            Casa prezenta, într-adevăr, toate caracteristicile de nou. Construită în stil vagon, era luminată feeric de la un capăt la celălalt. Lemnele trosneau în toate sobele de teracotă, radiind pretutindeni lumini jucăuşe, vesele şi... multă căldură. În sufragerie, masa era gătită sărbătoreşte şi încărcată până la refuz de bunătăţi! Două lumânări aprinse, fixate în nişte sfeşnice rustice, tronau la loc de cinste. Atmosfera era fantastică. După ce am făcut cunoştinţă cu ceilalţi invitaţi – vreo doi la număr, unul dintre ei fiind prietenul Vioricăi, verişoara mai mică a lui Mihăiţă (o primă concluzie deranjantă: doar una dintre fete era disponibilă!) – impresionat de atmosfera primitoare, am făcut un tur complet al casei. Am ajuns şi-n holul de la intrare. Aici a avut loc întâlnirea de gradul trei:
            - Tu trebuie să fii verişoara lui Mihăiţă! În fine, cealaltă verişoară... că pe sora ta am cunoscut-o deja.
            Obraznic, am măsurat-o din cap până în picioare. Frumoasă! Corespundea întrutotul descrierii subiective a vărului Mihai dar... era, cu adevărat, frumoasă!
            - Eu sunt Florin! – îngăimai, de data aceasta mai puţin impetuos şi pe jumătate cucerit.
            - Marinela! – şi fata îmi întinse, timid şi vădit deranjată de postura în care o surprinsesem – venind de la magazie cu o grămadă de lemne în braţe – o mână delicată şi plăcută atingerii.
            Ce curent m-a trecut! Ce muzică mi-a încântat pavilioanele urechilor! Şi cât calm emana fiinţa din faţa mea! Ce chip angelic, ce lumină interioară mă pătrunse, câtă poezie îmi inspiră gingaşa prezenţă! Un singur cuvânt a fost de ajuns – Marinela – şi, în momentul acela am ştiut, am avut revelaţia! Frumuseţea fetei, alura ei ingenuă, cu acel banal vraf de lemne în braţe, dublată de melodicitatea glasului, m-au cucerit şi au trezit toate semnalele interioare: EA este aleasa! Florine, Ea este ALEASA! N-o lăsa! N-o lăsa pe mâna cine ştie cărui neisprăvit! Fii vigilent şi cucereşte-o! Cu toate talentele persuasiunii, înainte!
            Tabloul era demn de penelul unui înger „reformat”: un hol, luminat a giorno, doi tineri pe chipul cărora se citeşte surprinderea şi dorinţa de a iubi. Fata, îmbrăcată în rochia de Revelion, cu un braţ de lemne, tânărul încearcă, neîndemânatic, cu o mână să ajute fata, iar cu cealaltă să-i prindă gingaşele degete ce abia se zăreau de sub grămada de vreascuri. Minunata fată din tabloul aproape renascentist, era Marinela şi avea să fie viitoarea mea soţie, femeia datorită căreia mai trăiesc, fiinţa ce a dat sens vieţii mele într-un moment de răscruce!
            Peste timp, după ce vieţile noastre s-au mai liniştit, aşezaţi la casa noastră, cu servicii sigure, răsfoind albumul de fotografii şi revăzându-ne istoricul relaţiei, Marinela mi-a mărturisit că şi ea a fost traversată de aceiaşi fiori în momentul când ne-am cunoscut. Mă ştia doar din povestirile vărului Mihăiţă, care nu erau tocmai favorabile. Dar, din descrierea lui şi după cum îi apărusem în somn, ca viitor mire, m-a recunoscut imediat. Şi a ştiut şi ea, ca şi mine, că suntem sortiţi unul celuilalt. Sunt convins că a fost acelaşi curent ce ne-a traversat instantaneu. Şi-apoi, nu aşa au loc marile întâlniri?
            Vanda, încă dinainte de miezul nopţii s-a pilit şi s-a culcat peste un vraf de paltoane din dormitorul mic. A dormit până spre dimineaţă. Astfel, eu am avut libertatea să o curtez, la maximum, pe ea, pe Marinela. Doar că, în seara aceea am făcut nişte muşchi la mâini!... La fiecare melodie lentă mă şi repezeam să o invit pe fată la dans. O strângeam în braţe, mai tare... şi mai tare... până ce partenera mea punea stavilă îmbrăţişării pasionale, stopându-mi ferm insistenţa obraznică cu ajutorul mâinilor. Şi le fixa ca nişte pârghii pe încheieturile braţelor mele şi, oricât aş fi încercat să mi-o apropii de piept, mă opreau nesuferitele de... pârghii. Dar nu am dezarmat şi nu cred că a mai reuşit cineva în acea seară să o invite la dans. Într-ade-văr, m-am folosit de toate armele de cuceritor de inimi, inclusiv obrăznicia (în limite decente!).  Spre dimineaţă,  obosiţi de atâta dans şi...  băutură,
ne-am căutat cu toţii câte un loc de dormit pe jos. Cu acelaşi tupeu, am dat să mă aşez lângă Marinela. Aş fi avut ocazia să o ţin în braţe...
            - Iubitule, vino aici, lângă mine, mi-e frig! – mă auzii strigat din camera cealaltă.
            Am înlemnit. Era Vanda. Cu o voce languroasă, fata-şi cerea drepturile de parteneră oficială. Nu ştia că eu, toată noaptea, îmi schimbasem definitiv opţiunile. Ea era odihnită şi cu chef de petrecere. Mormăind nemulţumit şi doar de mine auzit, mă ridicai şi, făcându-mi loc printre trupurile înlănţuite de pe covorul moale, mă îndreptai spre Vanda. Lângă Marinela, în urmă, rămăsese un loc gol. În clipa aceea, simţii cum mă clatin, gata-gata să pic peste grămada din faţa mea. Ce naiba, parcă
n-am băut aşa de mult! – gândii. Dar iar mă clătinai.
            - Băi, cutremur! – urlă unul de pe jos.
            Dintr-odată, toţi săriră de la locurile lor şi căutară un punct de sprijin în jur, nici ei nu ştiau ce căutau. Să stea în casă, să iasă... să-şi găsească refugiul sub grindă sau sub tocul de la uşă... cine mai judeca lucid?
            - Cutremur, băi, cutremur!
            Era evident: un nesuferit de cutremur ne-a obligat la ieşirea din letargia datorată oboselii acumulate în timpul celei mai lungi nopţi a anului. Din fericire, până să se dumirească petrecăreţii bine şi să se sperie de-adevăratelea, s-a terminat şi cu zgâlţâiala! Să fi fost vreo reacţie a Mamei Pământ pentru toate relele de peste an ale oamenilor? Sau s-o fi cutremurat lumea pentru a se armoniza energiile iubirii, favorabile noului cuplu? Probabil, câte puţin din toate.
            Cert este că zdruncinătura a fost benefică chefului. S-au înviorat toţi, ca la comandă şi le-a revenit dispoziţia pentru glume deocheate, băutură şi... mâncare! Nimeni nu se prea atinsese de aceasta în timpul serii (cu toate că era din abundenţă, variată şi apetisantă), conform principiului bătrânesc, verificat în timp, că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Eu aş adăuga la temelie şi... fetele! Pentru mine, cel puţin. Acum însă, foamea se manifesta la potenţialul ei maxim. Şi se manifesta cu un aşa potenţial!...
            Spre dimineaţă au apărut şi gazdele cele mari acasă. Adică, părinţii fetelor. Şi viitorii mei socri. Încă tineri, frumoşi, puţin corpolenţi, îmbrăcaţi elegant. Nişte oameni excepţionali, cum am mai spus şi de cum aveam să mă conving ulterior! I-am simpatizat de cum am făcut cunoştinţă. Peste ani, când şi soacră-mea a trecut la confidenţe, mi-a mărturisit că m-a plăcut din prima. Şi că ea a fost cea care a insistat pe lângă fiică-sa să aibă încredere în mine şi în flerul ei de mamă, că sunt băiat bun. Bun, dar cu lipsuri, cum avea tot ea să-şi completeze, ironic şi cu ceva reproş, descrierea, peste ani. Recunosc: le-am mai dezamăgit uneori (şi pe soţie, şi pe soacră) dar... am traversat şi eu ale tinereţii valuri!
            - Mary (aşa o apelau cam toţi pe Marinela), mi-a spus Mihăiţă că ai un scris frumos, că i-ai transcris şi lui nişte proiecte...
            În comparaţie, eu scriam mizerabil! Nici acum nu ştiu cum am absolvit clasa-ntâia. Dacă aş fi fost notat corespunzător la Caligrafie... aş mai buchisi şi-acum slovele... Trecând peste acest incovenient real şi deranjant, în spatele rugăminţii încă nepronunţate se ascundea şiretenia mea: aveam motive s-o mai vizitez sau, măcar, să ne mai vedem cumva, undeva. Trebuia să găsesc pretexte de revedere, trebuia să le fabric dacă ele nu existau – în orice caz, nu puteam sta cu mâinile-n sân.
            - Da, te ajut, dacă ai nevoie! – îmi uşură fata situaţia, intuind ce urma să o rog.
            Eram în culmea fericirii! Descoperisem o punte de încercat şi primisem acceptul primului pas. Puteam interpreta în toate felurile acordul fetei, unele favorabile, altele... mai puţin: ori mă plăcea şi ea (partea pozitivă), ori din complezenţă sau pentru că, prea bine crescută fiind, nu ştia să refuze un încăpăţânat şi un insistent obraznic ca mine. Am expus şi varianta ce-o voiam anulată.
            - Mary, ai grijă, ăsta e un mare crai, schimbă fetele ca pe cămăşi! Să nu-i faci proiectul!
            Aceasta a fost prima caracterizare ce mi-a făcut colegul şi prietenul Mihăiţă, dornic să-şi protejeze verişoara de un aventurier recunoscut. Îl înţeleg şi-l absolv: şi eu aş fi procedat la fel. Despre partea cu proiectul însă... nu am fost de acord. Doar şi el scria urât!
            Pe 2 ianuarie s-a petrecut ruptura oficială de Vanda. Simţise şi fata ceva. Am vizitat-o pentru ultima oară şi, fiind ziua mea, mi-a oferit cadoul pregătit, am băut şampanie, am mâncat nişte prăjituri şi...
            - Vanda, te rog să mă ierţi, dar le-am promis părinţilor mei că voi fi acasă până pe la şapte! Ştii, vin mătuşă-mea, cu unchiul şi cu vară-mea să mă sărbătorească. Ştii cum sunt părinţii: se mândresc şi ei cu odorul şi vor să-i onorez cu prezenţa... te superi?
            Ce să se mai supere? Minciuna plutea în aer. Şi mirosea. Iar fata era deşteaptă.
            Pe 4 ianuarie am început lucrul la proiect cu frumoasa Mary. În timpul vacanţei de Paşti am vizitat-o la Bucureşti (cu acordul părinţilor!), unde locuia la nanul ei pe perioada studiilor, iar pe la începutul verii am venit la ea acasă, la Brăila, însoţit de părinţii şi fratele meu, în vizită oficială, să-i cerem mâna. Rapiditatea cu care am acţionat, i-a luat complet prin surprindere pe toţi, mai ales pe părinţii mei.
            - Florinel, mamă, nu discutăm acum de nicio căsătorie! Termină întâi facultatea şi o să mai vedem apoi cu însurătoarea... Nu s-au terminat fetele pe lumea asta, mamă, ce te grăbeşti aşa?
            Mama nu putea pricepe de unde, dintr-odată, atâta grabă pe mine. Nu mă ştia speriat de fete şi îşi dovedise, adeseori, calităţi de foarte bună secretară atunci când, răspunzând la telefon, dădea de vreo prietenă de-a mea căzută în dizgraţie: - Florinel nu este acasă dragă şi... ar trebui să-l mai laşi în pace, mai are şi de învăţat! Şi, cu acest ton concediator, mama punea receptorul în furcă. Eu îi mulţumeam din priviri şi răsuflam uşurat. Îmi facilitase mult dorita ruptură.
            - Mamă, dacă nu mă însor acum, cu fata aceasta, cine ştie când o
s-o mai fac? Este o fată minunată, mamă, ce întruneşte calităţile tuturor celorlalte iubite ale mele. Toate la un loc! Nu vreau să o pierd în favoarea cine ştie cărui neisprăvit!
            - Dar ai mai putea aştepta şi tu! – interveni tata ceva mai autoritar. Aşteptaţi amândoi! Aşa mai probaţi şi voi iubirea cea maare... – o driblă el, ironic.
            - Mamă, tată, dacă mă iubiţi aşa cum o spuneţi mereu, va trebui să o iubiţi şi pe Marinela, viitoarea mea soţie! Eu sunt hotărât să mă însor cu ea şi nu sunt dispus să mai aştept!
            Iubirea a fost, dintotdeauna, un cuvânt magic. Chiar dacă, uneori, frizează minciuna. Sau ipocrizia. Sau amândouă. La tinereţe, cel mai adesea, în lipsa înţelepciunii caracteristice unei vârste înaintate (chestia cu vârsta nu este obligatorie – poţi rămâne idiot pe viaţă), iubirea se confundă cu atracţia fizică. Nu mai pot trăi fără el! Sau fără ea! – după cum e cazul. Face parte din justificările multor disperaţi din dragoste care ajung, adeseori, la gesturi extreme. În cazurile fericite (când se depăşeşte faza disperării şi se ajunge la saturaţia sexuală), după un timp apare plictisul. Încep să-şi observe, reciproc, defectele: descoperă că nu sunt chiar aşa de perfecţi... că nu au preocupări comune... nu mai au ce-şi spune... nici treaba la pat nu merge chiar cum li se părea la început... „Nepotrivire de caracter!” – aceasta-i scuza lansată, ca o lozincă, în eter: adică în pavilioanele urechilor părinteşti în cadrul celor două obligatorii consilii de familie, la telefon, ca bârfă între prieteni, pe facebook sau la tribunal, în faţa judecătorului. Şi s-a terminat iubirea!... Dar... a fost iubire?!
            Sentimentul părintesc numit la fel: iubire, nu are cum să sufere sincopele celei descrise mai sus. Iubirea părintească se regăseşte în genele tuturor fiinţelor, inclusiv a animalelor, este dezinteresată şi doar ofertantă. Nu cere nimic în schimb. Este asemenea unei flori pe care o plantezi în grădină şi ai permanent grijă să-i asiguri un pământ bun, s-o uzi la timp, s-o protejezi de frig, de grindină şi vânt, să-i vorbeşti, s-o alinţi... Te bucuri dacă se dezvoltă armonios şi ajunge la înflorire maximă, fără să fii urmărit de invidie sau orice altă răutate. Doar te bucuri.
            Părinţii mă iubeau ca pe lumina ochilor din cap. Şi mă voiau fericit, împlinit. Eram una din cele două flori ale vieţii lor, o floare ce îşi dorea să se alăture unei alteia, în aceeaşi glastră.
            - Dacă-i aşa, măi Nae, tot ne-am dorit noi o fată! – conchise mama, conciliator şi adresându-i tatei o privire ce nu lăsa loc echivocului, a îndemn la terminarea împotrivirii. Sfârşeşete şi tu odată cu obiecţiile astea! Nu mai chinui băiatul! – vorbeau de la sine ochii albaştri, oţeloşi, ai mamei, în timp ce-l fixa, cu înţelesuri doar de ei ştiute, pe autoritarul şi necontestatul şef de familie.
            - Dacă aşa zici tu, nevastă!... – se predă, într-un final, şi tata.
            - Ia, Florinel! – luă mama taurul de coarne – când vii cu fata să
ne-o prezinţi? Că eu trebuie să văd fata mai întâi!
            Ultima replică: când vii cu fata să ne-o prezinţi?– mama o începuse autoritar, pentru a o finaliza: că eu trebuie să văd fata mai întâi! – printr-un zâmbet matern, luminos, ce mă învălui cu totul. Şi cu multe subînţelesuri. Ceva ce, în cazul mamei s-ar traduce cam aşa: O fi fata asta frumoasă? O fi ceva de capul ei? – se întreba în mintea ei. Dar o fi gospodină? – o altă dilemă existenţială pentru acceptarea viitoarei nore.
            - Şi mâine, mamă! – strigai eu fericit şi îmbrăţişând-o cu foc.
            Nu-mi mai era frică de nimic! Fata, adică Marinela, adică viitoarea mea soţie, eram convins că îi va cuceri pe ai mei de cum va intra pe uşă. Prezenţa ei naturală, angelică, glasul feciorelnic, inocenţa întipărită pe frumosu-i chip, toate acestea făceau parte din arsenalul ei nativ, reprezentau arma ei infailibilă.
            Într-adevăr, au fost cuceriţi cu toţii de viitoarea noră. Şi cumnată, dacă-l introduc în ecuaţie – pe merit! – şi pe fratele meu (el a fost cel care, prin argumentele-i meşteşugit alese, le-a anihilat părinţilor ultima rezistenţă). Apoi au fost cuceriţi de cuscri. Dragoste la prima vedere, de ambele tabere. S-a discutat şi nunta, în detaliu. Armonia, omniprezentă. Nimeni nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată!
            - Cuscre, să ne fie copiii sănătoşi, că le vom fi mereu alături! Prin toate puterile noastre! – avu grijă, viitorul meu socru, să-i asigure pe părinţii mei de toată bunăvoinţa lor.
            - Şi noi cuscre, chiar dacă mai puţin înstăriţi dar, după posibilităţile noastre limitate, nu-i vom lăsa niciodată! – se grăbi şi tata să susţină tânărul cuplu.
            - Cuscre, despre partea materială... să nu vă supăraţi, dar... lăsaţi în grija noastră totul! Vă rugăm! Dumnezeu ne-a dat suficient şi-I suntem recunoscători! De nuntă tot noi ne ocupăm! – se grăbi iar socrul meu (ce rost mai are să adaug şi viitor?) să-i asigure pe ai mei.
            - Bine, cuscre, atunci să fie într-un ceas bun! – răspunse şi tata, vizibil uşurat de grija obligatoriilor cheltuieli ocazionate de nunta fiului cel mic şi cărora nu prea ştia cum urma să le facă faţă.
            - Să bem pentru fericirea copiilor noştri! – toastă, vizibil fericit şi ridicând paharul în dreptul ochilor săi albaştri, socrul meu.
            - Pentru copii! Pentru fericirea lor! – se toastă, zgomotos şi pe mai multe voci, din toate părţile.
            - Şi să ne dăruiască şi nepoţi! Noi ni-i dorim! – interveni şi mama, radiind de  fericire şi sorbind-o din ochi pe viitoarea noră.
            - Cuscră – interveni şi soacră-mea – haideţi, să mergem noi, fetele, dincolo, să vă arăt nişte modele de rochii de mireasă care mi-au atras atenţia! Şi ştiu eu o croitoreasă bună!... Să-i lăsăm pe bărbaţi cu ale lor!
            Socrii mei, într-adevăr, m-au iubit şi preţuit! Au fost foarte mulţumiţi de alegerea fiicei lor, acesta fiind şi motivul pentru care ne-au pus la dispoziţie tot ceea ce bunul Dumnezeu le dăruise: iubire, în primul rând, dar şi... susţinere materială consistentă în primii ani ai căsniciei noastre.
            În vara aceea, îndrăgostit până peste cap fiind şi cu mintea doar la mireasă şi la nuntă, m-am ales cu trei restanţe, cele mai grele!
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Procurorul plusează
 
            Să lăsăm nunta şi petrecerile! Care consideri că au fost principalele etape ale căsniciei tale? Care au fost plusurile şi – aici sunt necesare detalieri! – care minusurile? – îmi întrerupse, brutal, Judecătorul, firul amintirilor frumoase.
            Să ne informeze – se simţi dator şi Procurorul să zgândăre răni vechi, încă nevindecate complet – despre aventurile galante ale domniei sale!
            Uf! De ce, oare, nu ne limităm la partea frumoasă, lină a vieţii? Doar frumosul a primat în viaţa noastră de cuplu! Mi-am iubit soţia şi am respectat-o! Mi-am iubit fetiţa şi am făcut tot ce a fost posibil din punctul meu (al nostru) de vedere pentru a-i asigura toate condiţiile unei creşteri şi educaţii corecte! De ce e nevoie să apară un Procuror în conştiinţa omului?! De ce trebuie să revedem faptele regretabile din trecut, de care acum mă ruşinez?!
            Da: prezentând principalele etape ale căsniciei, ai grijă să nu omiţi erorile... Să le numim aşa, pentru început!
            Judecătorul, din nou, a stabilit ordinea... Îmi făcui curaj şi începui:
            La doi ani de la încheierea căsătoriei am absolvit facultatea...
            Să trecem peste... – grăbi, puţin agasat de un subiect trecut deja în revistă, Judecătorul, şirul evenimentelor.
            M-am angajat la Şantierul Naval Olteniţa...
            Mai, mai!...
            M-am transferat la Brăila...
            Treci şi peste asta!...
            Prin ’82 am primit apartamentul...
            Devine interesant! Dezvoltă!
            Judecătorul  mă  luase repede şi acum nu mai ştiam ce să spun,
nu-mi mai dădeam seama ce se doreşte de la mine, ce este bine să relatez şi ce nu. Mi-am luat inima în dinţi şi am hotărât să descriu ceea ce, dintotdeauna, mi s-a părut a fi mâna hazardului (un hazard aparent, pentru că nici haosul din univers nu este tocmai haos) ce a determinat desfăşurarea evenimentelor ce au favorizat realizarea acestui mare vis din viaţa oricărui tânăr: primirea unui apartament, un apartament doar pentru el şi tânăra lui familie! Aşadar, începui, oarecum periculos:
            Într-o zi... am chiulit ultimele două ore de la serviciu...
            Tăcui. Şi-mi ascuţii toate simţurile. Nimic! Instanţa, în aşteptare. Continuai, ceva mai încrezător:
            Şi soţia a chiulit câteva ore de la serviciu...
            Aceeaşi linişte. Nicio întrerupere, nicio dezaprobare! Prinsei şi mai mult curaj:
            Locuiam cu socrii, pe strada Galaţi... Ei nu erau acasă... Am profitat şi... ne-am iubit! Ca doi adolescenţi la prima lor... aventură! – am finalizat, repezit, ideea.
            Tăcere în marea sală a Conştiinţei. Am continuat:
            S-a întâmplat atunci ceva extraordinar! A fost un moment... nu unul de extaz sexual, ci de mare trăire spirituală! A fost... a fost ca un ritual al iubirii împărtăşite ce a culminat cu formarea fructului mult dorit şi aşteptat: peste nouă luni avea să zâmbească, pentru prima oară lumii, fetiţa noastră, Mihaela Mădălina!
            Mă simţeam copleşit de măreţia momentului invocat şi, dintr-oda-tă, înălţat. Într-adevăr, asemenea miracolelor din natură, a acelor miracole ce-i permit vieţii să perpetueze, la toate nivelurile, şi în viaţa noastră se petrecuse un miracol. O floare primise polenul necesar formării seminţei, a acelei seminţe din care să apară bobocul unei noi vieţi.
            Frumos ai adus-o din condei! O partidă, altfel, de amor, ai urcat-o pe culmile spiritualului. Dar... neprezentând motive justificate de suspiciune – ai fost împreună cu soţia ta şi, chiar mai mult, aţi dat naştere unei fetiţe, fetiţa voastră – de ce nu am fi de acord cu acest tip de expunere? Trecem cu vederea partea cu chiulul de la serviciu. Dar... ce legătură are aceasta cu tema propusă: primirea apartamentului?
            Judecătorului nu-i scăpa nicio subtilitate. Îmi dădeam seama că nu avea rost să încerc tertipuri ieftine, aşa că hotărâi să spun întregul adevăr, chiar dacă riscam o interpretare nefavorabilă mie:
            Are! Şi încă una foarte mare! Chiulind de la serviciu... ne-am iubit! Iubindu-ne... soţia a rămas însărcinată...
             Iar sarcina a fost unul din argumentele forte în susţinerea solicitării unui apartament de la serviciu! – nu-i aşa? – îmi fură ideea, jubilând, Procurorul.
            Da, ăsta-i adevărul... – îngăimai, dezamăgit că mărturisirea nu mai putea fi trecută în contul apărării.
            Sau, cu alte cuvinte, lipsa de vigilenţă a angajatorilor – a Statului, onorată instanţă, a Statului! – a însemnat victoria voastră pe toată linia: timp liber obţinut prin fraudă, o întâlnire discretă, romantică şi... primirea unui apartament! – marşă, triumfător, opozantul din interior. După care, punctă decisiv:
            Să recapitulăm ce a pierdut Statul: a fost văduvit de câteva ore de muncă din timpul alocat dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, forţându-i-se mâna, totodată, de a le oferi amorezilor, drept recompensă (?!) un apartament!... Că au făcut amor în timpul programului!
            Ironia era evidentă. Iar suspansul nu făcea altceva decât să accentueze ideea emisă. Continuă în aceeaşi gamă, sarcastic:
            Unde mai pui că sarcina soţiei a însemnat, în acelaşi timp, concediu de maternitate... – plătit tot de Stat, onorată înstanţă, tot de Stat! – alocaţie pentru copil timp de optsprezece ani, şcolarizare gratuită, vaccinuri şi câte şi mai câte!...
            De câtă răutate putea da dovadă un Procuror! Şi ce-o mai trăgea cu pierderile Statului! Cu cât sânge rece analiza el slăbiciunile oamenilor, chiar şi pe acelea cu finalitate divină! Era cu atât mai deranjant cu cât eram conştient că acesta făcea parte – direct sau indirect, nu mai puteam judeca lucid – tot din fiinţa mea. Dar... mă aflam la ora judecăţii propriei Conştiinţe? Mă aflam! Căutai, discret, înspre Judecător, nutrind speranţa de a-i capta atenţia spre talgerul cu faptele bune de pe balanţa zeiţei Justiţiei. Acesta, Judecătorul, ignorându-mă complet, bătu cu arma-i din dotare, adică ciocănelul justiţiar, în timpanul timpului şi decretă:
            Aceste fapte nu se înregistrează ca vină a inculpatului; el se afla în plină cursă a vieţii, „de care pe care”. Vremurile le-au permis chiulul de la serviciu – de unde ştim noi că nu aceasta a fost ordinea stabilită de Sus? Păcatul chiulului va fi ignorat – am spus! – şi se făcu auzită din nou bătaia aceea autoritară şi cu rol de semnătură judecătorească, a ciocănelului lovind în timpanul timpului: Bannng!
            Pentru mine era foarte importantă această decizie! Toată viaţa mă învinovăţisem singur din cauza acestui, aparent inofensiv, detaliu: chiulul de la serviciu în cel mai favorabil moment mie. Poate, dacă nu m-aş fi comportat iresponsabil, altcineva ar fi primit respectivul apartament. Poate, dar tot eu îmi găseam o scuză plauzibilă: toată lumea obişnuia să mai tragă, din când în când, chiulul de la muncă! Mai compensam şi noi pentru numeroasele ore suplimentare neplătite sau neproductivele chemări la program în zilele de duminică. Dacă mai adăugam şi munca patriotică... Şi, ca să fiu corect cu istoria şi blajin cu mine însumi: nimeni nu venea la slujbă din plăcere! În plus, nu ştiu pe nimeni dintre colegii mei de muncă care să nu fi primit, mai devreme sau mai târizu, mult visata locuinţă.
            Nu, nu sunt convins că am comis ceva împotriva conştiinţei. Procrearea depăşeşte limitele fizice (şi ale fizicului), ea ţine de cu totul alte legi, ce nu sunt stabilite şi votate de oameni aici, pe Pământul guvernat de gravitaţie. Procrearea ţine de perpetuarea speciei, a speciei umane în cazul nostru, iar speciei umane i s-a stabilit locul în micul nostru univers de către Însuşi Creatorul. Cu siguranţă, jocul coincidenţelor din lumea fizică – aşa cum l-am interpretat eu, cu vinovăţie – a fost, de fapt, jocul divin asigurător dăinuirii. Da, acesta era răspunsul primit de mine, doar pentru mine! Îmi întorsei, discret, faţa, cu recunoştinţă, spre Înaltul infinit.
            Aşa că, oftai puternic – a uşurare – şi mă pregătii pentru următoarele teme de judecată. Acestea nu întârziară să fie expuse:
            Să revenim la aventurile galante, onorată instanţă!
            Ce procuror agasant! Râcâia exact acolo unde ştia că mă doare cel mai tare. Cum să mă apăr de nişte fapte ale căror vinovăţii şi-aşa mă apasau destul? Căutai spre Avocat dar... ce experienţă putea avea unul ales din oficiu? Ageamiu, ca şi mine! În fine, exprimându-mă la modul figurat. Judecătorul mă privea. Mă privea şi aştepta. Se părea că nu aveam scăpare. În definitiv, şi eu voiam să-mi revăd faptele, să mi le explic şi să încerc
să-mi găsesc iertarea timpului. Trasei puternic aer în piept şi începui:
            Mi-am iubit şi respectat soţia...
            Asta nu te-a împiedicat să trădezi jurământul castităţii! – marşă răutăciosul Procuror. 
            Niciun moment sentimentele mele faţă de soţie nu s-au diluat – dimpotrivă! – încercai să parez atacul adversarului din Marea Sală a Conştiinţei.
            Chiar şi atunci când... când se tăvălea prin aşternuturi străine?! – se adresă, triumfător, ca după o mare descoperire, vajnicul apărător al moralei casnice, Instanţei.
            Agresivul adversar nu mă slăbea deloc. Îmi dădeam seama că umblam pe un teren alunecos. Trebuia să-mi găsesc cuvintele potrivite, (doar) cele care exprimau adevărul. Numai aşa mai păstram o şansă în acest proces sensibil. Eram, trebuia să recunosc, la mare ananghie.
            Onorată înstanţă, aşa numitele aventuri galante... doar asta au fost: simple aventuri! Relaţii fugitive, unele nerepetate. Niciodată nu m-am dezis de soţie, de copil, de familie!
            Relaţie fugitivă a fost şi cea de la Constanţa? Când a uitat să mai vină acasă până în ajun de Crăciun? Sau cea cu pianista de la Cluj? Să spună, să spună tot!
            Dacă Procurorul nu ar fi făcut parte din fiinţa mea... cred c-aş fi sărit la bătaie. Tot figurativ vorbind, bineînţeles! Eram conştient, în acelaşi timp, că trebuia să dau seama pentru faptele trecute. Venise timpul judecăţii.
            Este adevărat, nu întotdeauna a curs lapte şi miere în familia noastră. Am avut şi noi frecuşuri, lipsuri, neînţelegeri, neîmpliniri... Şi, din această perspectivă, pot spune că – da! – uneori ne-am gândit amândoi la divorţ.
            Simţeam că nu eram tocmai corect (şi complet) în explicaţii. Lăsam loc ambiguităţilor şi nu era drept faţă de soţia mea. Aşadar, revenii, în încercarea de a clarifica:
            Merişor nu a avut niciodată, nicio vină! Singurul culpabil se află acum în faţa dumneavoastră! Eu am fost aventurierul, în timp ce soţia mea a fost cea care a ţinut casa, cu multe sacrificii, cea care a păstrat echilibrul, mi-a iertat rătăcirile şi m-a îngrijit atunci când sănătatea mi-a fost grav afectată!
            Spovedanie dintr-o suflare. Aproape că o ţipasem. Dar... trebuia să îndrept neîndreptatele. Continuai:
            Pe draga mea soţie de mult am aşezat-o pe un altar, altarul inimii! Iubirea ei necondiţionată, altruismul şi spiritul de sacrificiu i-au dat dreptul la nemurire în inima mea! Ea a fost, este şi va rămâne îngerul meu! Pe veci!
            Gata. Am spus ce era de spus. De acum încolo nu-mi mai păsa de nimic. Nimic nu putea fi mai greu de depăşit decât justiţia propriei Conştiinţe. Şi iată că, acum, primul şi cel mai aspru Procuror şi Judecător eram chiar eu însumi. Voi reuşi, oare, să iert? Să mă iert pe mine, în primul rând? Am ajuns, oare, la înălţimea de la care să pot privi cu detaşare în urmă şi să afirm că – da! – acum nu mai sunt un simplu muritor? Dar îmi pot permite să emit o astfel de  pretenţie: aceea de a considera că am depăşit stadiul de muritor? Păi, dincolo de muritori sunt... nemuritorii! Hopa! Iar mi-o iau în cap! Ceva nu e în regulă...
            Onorată instanţă, mai am ceva de declarat!
            Tăcui. Tăcui şi aşteptai reacţia Judecătorului. Îi cercetai, pe furiş, reacţiile feţei. Nimic. Rece. Impasibil. Nu ştiu de ce dar, din această atitudine de neutralitate, mă simţeam încurajat. Cât despre Procuror... decisesem să-l ignor în această fază.
            Onorată instanţă, este adevărat: am făcut multe greşeli în trecut! Şi am produs multă suferinţă familiei la momentele respective. În apărarea mea (îmi însuşisem rolul Avocatului) nu pot invoca decât tinereţea, entuziasmul juvenil, spiritul de aventură şi... prostia!
            Făcui o pauză necesară ordonării ideilor. Îmi pusesem suficientă cenuşă în cap, dar urma partea cea mai dificilă, cea a declaraţiei anunţate. Liniştea devenise apăsătoare, ca dinaintea plecării glonţului din ţeava puştii. Îi dădui drumul:
            Acum, urmează declaraţia: eu am încetat de multă vreme să mă mai consider vinovat de ceva!
            Aşaaa?! – Procurorul jubila în timp ce privea cu subînţeles spre Judecător. Îl ignorai în continuare şi-mi reluai discursul:
            Greşelile sunt ale trecutului, sunt ale omului! Iar trecutul este mort, nu mai există! Ce ar trebui să fac? Să lâncezesc în  trecut, să mă căiesc la nesfârşit pentru erorile săvârşite, în loc de a-mi însuşi lecţia istoriei şi a trăi frumos în prezent?
            Rânjetul Procurorului dispăruse. Deveni foarte concentrat. Şi consternat. Aştepta să-mi audă filosofia. A auzit-o:
            Acum sunt alt om. Nu mai sunt tânărul dispreţuitor al valorilor morale. Acum... acum cred în Spirit!
            Îmi acordai o nouă pauză. Strategia o cerea. Trebuia să permit ideilor enunţate să fie rumegate, înţelese şi... însuşite.
            Da, am ajuns la înţelepciunea ce mi-a permis să mă dumiresc asupra unui fapt esenţial şi anume: oamenii, în marea lor majoritate, se identifică într-un mod fals cu corpul lor fizic, cu mâncarea şi băutura ce o bagă în ei, cu ego-ul caracterizat de ambiţii, de plăceri vulgare şi cu superego-ul ca balast al amintirilor şi regretelor inutile!...
            Făcea Procurorul nişte ochi... Mi-am terminat pledoaria cu curaj:
            ... Un astfel de om am fost şi eu... Dar... atâta vreme cât mă identific cu Spiritul, cu acea sămânţă de divin prezentă în fiecare dintre noi, greşelile karmei dispar. Sunt şterse, sunt anulate. Mai mult, fiind de esenţă divină, Spiritul este, prin definiţie, pur! Acum închid cercul şi trag concluzia: fiind pur, Spiritul nu greşeşte niciodată! Asta am învăţat eu de la viaţă: am experimentat ca om şi m-am descoperit ca Spirit!
            Emisesem totul dintr-o suflare. Totul, din cea mai profundă convingere. În acelaşi timp, simţeam cum inima bătea cu putere în trupul răstignit pe crucea conştiinţei şi a timpului, cerându-şi dreptul unei ultime înfloriri: cea a iubirii spirituale.
            Şi dumneata ai acum pretenţia să fii absolvit de toate greşelile trecutului deoarece afirmi că te-ai schimbat, că eşti alt om, că eşti... Spirit?
            Formulată astfel de către Judecător, întrebarea, chiar dacă  abruptă, era justificată. Nu avea nimic tendenţios. Introdusese chiar şi acel dumneata încurajator. Provenea din partea celui ce avea să mă condamne sau... nu... Trebuia să fiu foarte atent la felul în care-mi formulez răspunsul:
            Prin pledoaria mea nu am vrut nimic altceva decât să vă fac cunoscut faptul că sunt conştient de erori, dar şi că m-am schimbat... A fost o perioadă când le-am regretat şi m-am simţit vinovat, dar acum le-am dat la spate. Sunt ale trecutului. Gata, s-au dus! Ca apa peste pietrele râului, ca vântul peste culmile munţilor, precum cuvintele ce zboară acum din gura mea pentru a deveni apoi doar o amintire, ceva despre care se vorbeşte la timpul trecut. Şi, în virtutea ultimelor mele afirmaţii, nu neapărat pentru a aduce noi argumente apărării mele, doresc să scot în evidenţă faptul că povestea de dragoste cu soţia mea a făcut, de multă vreme, saltul de la uman la spiritual. Adică, atracţia fizică ce-a determinat încheierea căsătoriei dintre doi tineri sănătoşi şi dornici a experimenta,
s-a metamorfozat într-una sublimă, spirituală. O iubire ce-a depăşit condiţionările de spaţiu şi de timp, o iubire ce există şi va dăinui dincolo de toate vicisitudinile vieţii, dincolo de... viaţă!...
            Am închis gura. Nu pentru mult timp, însă. Simţeam, pentru prima oară în viaţă, o îndrăzneală, un curaj cu care nu mă prea însoţisem până atunci. Lumina ce se aprindea tot mai intens în fiinţa mea era generatoarea acestei exaltări spirituale. De aceea, forţai puţin încheierea speţei, simţindu-mă bine poziţionat:
            Şi, cu aceasta, dacă-mi este permis... eu aş fi fericit cu  închiderea subiectului...
            Dar... n-aveam astâmpăr. După încă o scurtă pauză, ca pentru dezmeticirea Spiritelor, continuai:
            Iertată fie-mi obrăznicia dar, fiind vorba despre ştergerea unei karme (karma mea), îndrăznesc să formulez o întrebare retorică (în definitiv, nu aveam nimic de pierdut). Întrebarea: ce alegeţi acum? Să judecaţi şi să condamnaţi omul supus greşelii sau să-i recunoaşteţi frumuseţea şi curăţenia Spiritului şi să închideţi dosarul utilizând banala formulă a N.U.P.-ului, cea atât de îndoielnic aplicată în cazul numeroşilor indivizi lipsiţi de scrupule ai lumii materiale în care existăm?
            Procurorul se lăsase greu şi obosit (sau... înfrânt?) pe scaunul său şi-şi făcea de lucru cu hârtiile din faţă. Judecătorul, impasibil. Greu de descifrat. Era evident că apăsa o mare responsabilitate pe umerii săi: îl adusesem în situaţia de a judeca culpe omeneşti după legi divine. Ceva nemaiîntâlnit în lumea magistraţilor în care se mişca. Nu exista niciun precedent de care să se agaţe. Şi-apoi... dacă omul din faţa sa chiar se identifica cu Spiritul? Nepierzând din aplomb, mă avântai iar:
            Onorată instanţă, îmi cer scuze pentru, poate, formularea îndrăzneaţă: „NUP îndoielnic aplicat!” Vă rog să-mi permiteţi să explic sintagma: indivizii lipsiţi de scrupule de care am amintit au furat şi au înşelat statul şi, implicit, pe toţi românii. Şi aceasta de pe poziţii de forţă, o forţă pe care noi,  cei ce formăm poporul,  le-am conferit-o la alegeri.  
Le-am acordat girul încrederii în vederea construirii unei societăţi drepte şi egale pentru toţi. Ei au ales să fure şi să înşele! Pe faţă! Toată lumea a aflat de potlogăriile lor, numai... procurorii nu au reuşit să-i dovedească!... De asta!... (Aici, cred că am întins coarda prea tare! Uitasem în faţa cui mă aflam. Dar, ce să-i faci? Impetuozitatea şi nebunia tinereţii nu se stinseseră de tot.)
            Tăcui. În definitiv, îmi enunţasem unul din crezurile de viaţă. Şi nu aveam de gând să fac compromisuri. Mai ales că acum mă aflam la judecată în Marea Sală a Conştiinţei. Cu curajul ce mi-l recunoscusem mai devreme şi cu aceeaşi strălucire ce-o simţeam izvorând din căutătură, l-am privit drept în ochi pe magistru. Acesta mi-a susţinut privirea şi, spre liniştirea mea, a concluzionat:
            Da, ai reuşit să mă convingi! O spun cu tărie şi cu... satisfacţie!        
            Dacă v-aţi putea închipui grimasa ce i-a schimonosit faţa Procurorului...  
            Sunt mai multe puncte ce ai marcat, dincolo de recunoaşterea vinei adulterului, a încălcării jurământului sacru al căsătoriei... – îşi căuta Judecătorul cuvintele.
            Da, domnule Judecător, şi-a făcut de cap!...
            Acum eu vorbesc! Şi nu accept întreruperi! – i-o reteză, scurt, Procurorului. Deci – continuă Judecătorul – ţi-ai dat seama de superficiali-tatea oamenilor, de efemeritatea câştigurilor materiale şi de lipsa de substanţă a ambiţiilor umane. Ai depăşit stadiul material al vieţii şi ţi-ai recunoscut Spiritul, până la identificare! În felul acesta, toate erorile omului au dispărut, au fost şterse, tu regăsindu-te în natura ta divină. Concluzia mea: dacă Divinul te absolvă, nu văd de ce nu ar face-o şi omul!
            Deci, convinsesem! Mă bucuram cu atât mai mult, cu cât îmi dădeam seama că, plecând de la expunerea unui crez de viaţă dobândit, reuşisem să generez şi acest raţionament universal valabil – de ce nu?! – cel al ştergerii karmei prin recunoaşterea Spiritului!
            Şi îţi mai acord un plus în balanţa existenţei pământene!...
            Era prea de tot! Chiar aşa de bine să mă fi prezentat în tăvălugul numit viaţă?!
            ... Preţuirea pe care o acorzi soţiei tale, chiar dacă acum sunteţi divorţaţi. Toţi soţii ar trebui să-ţi urmeze exemplul, chiar cu riscul unor erori de moment! Să-ţi aşezi soţia pe altarul inimii, alături de părinţi, ce poate fi mai nobil? Te-ai aşezat în starea de normalitate a lumii. De aceea, greşelile pot fi iertate, dar – şi, în acest punct al diserţiunii, Judecătorul făcu ochii roată prin sală, cuprinzând, simbolic, întreaga suflare prezentă – lipsa respectului, niciodată!
            Întreaga audienţă a rămas, câteva clipe, blocată. Linişte apăsătoare, ca înaintea unei dezlănţuiri a naturii. Şi aşteptare. Când toată lumea aştepta semnalul descătuşător al loviturii ciocănelului în tăblia de judecată... se putea să nu-şi mai bage o dată aghiuţă coada? Şi-a băgat-o, cu răutate, ca de obicei:
            Domnule Judecător, dacă tot spune învinuitul că-şi iubeşte aşa de mult soţia, că a înălţat-o pe altarul inimii – ce ironie ieftină la „necuratul” ăsta! – de ce a divorţat, atunci?! De ce?!
            Touché! Diavolul nu s-a dezminţit nici de astă dată. Şi-a atins scopul: programat să facă rău, să bage zâzanie, să strice echilibre şi asta făcea, cum ştia el mai bine. Toate privirile, aţintite spre învinuit. De ce, oare, eu, învinuitul, mă pedepseam singur scormonindu-mi ungherele cele mai ascunse? Trebuia să parez propriile-mi lovituri, cele generate de partea întunecată a fiinţei mele. Aşa era, dar doar astfel scăpam complet de umbrele din interior.
            Domnule Judecător, nu cred că sunt relevante cauzele pământene ale unui divorţ. Căsătoria, aşa cum este ea concepută pe Pământ, reprezintă un act scris, o recunoaştere în societate a unirii dintre două fiinţe de sex opus, după criteriile subiective ale oamenilor. Şi, tot printr-un act scris, cel al divorţului, se constată şi separarea celor două fiinţe, în caz de neînţelegeri.
            Şi de ce n-ar fi relevant divorţul pe... Pământ? – mă întrerupse zeflemitor, agasant şi vitriolant, Procurorul.
            I-am replicat imediat, puţin enervat, dar în echilibru cu Sinele meu. M-am simţit atunci ca un profesor-meditator ce-şi trezeşte elevul din inerţia tâmpă nu numai prin elocinţă, ci şi printr-o uşoară împungere în tărtăcuţa cu pretenţie de cap:
            Pentru că, importantă, esenţială, este căsătoria din Ceruri, aceea prestabilită de matricea energiilor universale! Acele energii ce i-au trimis pe cei doi tineri unul spre  celălalt într-un anumit moment al vieţii lor. Matricea aceasta nu poate fi schimbată de nicio lege a oamenilor, pentru că, cei doi tineri, Acolo, Sus, erau căsătoriţi înainte de a se concepe vreun document pe Pământ! Acea căsătorie este indestructibilă şi noi, cei doi soţi divorţaţi ai planetei, suntem conştienţi de ea şi o respectăm! Din cauza aceasta am şi afirmat că iubirea noastră s-a înălţat la nivel spiritual şi nicio lege concepută de oameni nu poate anula o decizie a Divinului!
            Cred că am fost suficient de clar în prezentarea cauzei şi nu mai era nimic de spus. De data aceasta, Judecătorul nu a mai permis niciun atac subversiv şi a pus punct interminabilei, epuizantei şedinţe, în stilu-i caracteristic, prin familiara lovitură a ciocănelului în masa justiţiară şi decretând, eliptic:
            Şedinţa se suspendă!
            Apoi, se ridică şi părăsi sala, fără alte comentarii. Apucai să-i observ chipul: era luminos! În urma sa, multă vreme după ieşirea-i maiestuoasă din scenă, rămase un parfum minunat, venit parcă din altă lume. Avui o revelaţie scurtă, de durata unui fulger, iar lacrimile îmi invadară ochii. Eram liniştit! Ştiam Cine e Judecătorul!
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a cincea
 
            Marea Sală a Conştiinţei s-a umplut până la refuz. Gânduri, vorbe, cleveteli, proiecte, amintiri, visuri, fapte, refulări... toate erau prezente. Se credea că sosise ziua cea mare, cea a aflării verdictului. Doar se credea. Pentru că legile lumii sunt tare încâlcite. Oamenii vor să afle din nou şi din nou alte informaţii, vor să adauge noi repere celor existente, acolo unde este lumină mai adaugă ei nişte umbre... doar ca să afle în treabă, să aibă ei ce judeca! În consecinţă, Procurorul pregătise o nouă provocare:
            Domnule preşedinte – începu acesta, plin de sine (de sinele meu!) – ar fi relevant pentru instanţă să ne relateze inculpatul ce a făcut domnia sa în zilele revoluţiei. Cum l-a surprins revoluţia cu... pantalonii în vine, iertată fie-mi formularea!
            Se folosea Procurorul de nişte informaţii... unele dosite cu atâta grijă în străfundurile fiinţei mele şi scoase acum brutal la iveală, asemenea unor rufe murdare... direct în văzul lumii! Câtă lipsă tact! Că de discreţie ce să mai vorbim!
            Mă uitai spre Judecător, cu oarecare speranţă. Poate o fi inspirat şi sărim peste acest moment jenant atât pentru ţară, cât şi pentru mine. Jenant pentru ţară datorită adevărurilor neelucidate ale revoluţiei, jenant şi pentru mine ţinând cont de indiscreţia – câtă lipsă de eleganţă! – Procurorului. Doar că, acesta (Judecătorul) voia să se joace. Să se joace nu de-a şoarecele şi pisica, ci de-a viaţa, voia să lase povestea să curgă, pentru a se stinge toate tensiunile acumulate în timp. Procurorul voia, cu orice chip, să găsească culpe şi să pedepsească, pe când Judecătorul dorea, prin actul său de justiţie, să anihileze sentimentul vinovăţiei şi să readucă armonia în clepsidra timpului. Crispării Procurorului i se răspundea, în antiteză, cu seninătatea actului clemenţei, înţelegerii şi dreptăţii. Aparent absent, dar adunat undeva, spre propriul interior, permise slobozenia vorbelor:
            Da, s-auzim povestea. Mai aflăm şi noi ceva nou despre revoluţie. Şi... nu-i nevoie să omiţi detaliile scandaloase! Revoluţia în sine... a fost şi ea un mare scandal!
            Dădui să deschid gura, dar fui trecut pe pauză cu un gest blajin, dar autoritar, de către cel ce conducea şedinţa:
            Ca de obicei, ia-o cu începutul! Poveştile pot fi frumoase.
            Mă cufundai în mine însumi, mă întoarsei în timp, revizuii cu ochii minţii evenimentele, faptele, vorbele, zgomotele, imaginile, simţirile şi, cu viteza gândului, le sintetizai. Şi o luai, firesc, cu începutul.
 
sursa text: Florin Meşca, romanul "Marea visăreală"