- Luaţi aminte buni creştini, sărbătoarea aceasta de peste ocean
este a lui Satana. Necredincioşii au adus-o ca să ne strice nouă
morala creștină,strămoşească!, îi povățuia părintele Stoleru pe cei
câţiva creştini adunaţi în biserică.
La intrare, Dan Marcu, cunoscut om de afaceri şi mai ales donator
sârguincios, îl asculta la rându-i cu indiferenţă. „Ce ştie
găozarul ăsta cu sutană”, îşi zise afaceristul, privindu-și
portretul în mărime naturală cu care fusese blagoslovit în urma
daniilor sale. Preotul perora la rându-i fără prea multă convingere
împotriva sărbătorii de Halloween, având sentimentul că-şi făcea
datoria. Ierarhii aşa-i ceruseră, să lupte împotriva Halloween-ului.
Plictisit, Marcu îşi mai privi înc-odată portretul ce străjuia
intrarea în naos, stând cu spatele spre altar, îndreptându-se spre
limuzina luxoasă de la intrare.
Era singurul enoriaş care avea voie să străbată curtea bisericii, în
S.U.V.-ul negru şi monstruos, făcut de cei de la Mercedes. Era ca un
dric de lux. Dar Marcu era mândru. Aşa îl învăţaseră cei din
securitate, când îl omeniseră şi cu o facultate la fără frecvenţă şi
cu un serviciu mănos, la cadre,să se mândrească. De fapt nu se afla
cadrist în vreo întreprindere de stat pe vremea comuniștilor, care
să nu fi fost racolat de specialiştii cu ochi albaştri.
Revoluţia l-a prins cu fişetele pline de bani, băuturi fine şi
scumpe „dăruite” de t.i.r.-işti.
Când șoferii de transport internațional își doreau să prindă vreo
cursă,cotizau. Cartușe de Kent, valută, whisky și plicuri care mai
de care mai dodoloațe, erau cheile ce-l făceau pe șofer să primească
fructul dorit. Aveau ei grijă să recupereze peste hotare.
Asta îl făcuse lacom şi rău. Era un om însemnat. Numai că uneori „om
însemnat” echivala în percepţia oamenilor, ca om rău.
-Jos șpăgarul! strigară șoferii înarmați care cu ce apucaseră în
noaptea revoluției. Dar cu frică. Dacă avea să se întoarcă. Răutatea
i-a fost de folos şi în faţa furiei celor ce puseseră stăpânire pe
întreprindere cu arma în mână. Sfătuit să plece acasă, Marcu n-a
stat nicio clipă pe gânduri, mai ales că își luase banii strânşi
din vreme. S-a hotărât, să intre în presă şi în industria
alimentară. Habar n-avea cum se fac asemenea lucruri. L-au desluşit
tot specialiştii puşi la dispoziţie de aceiaşi tovarăşi cu ochi
albaștri. Şi numai în câţiva ani s-a trezit posesorul unei averi
impresionante. Dar nu uitase niciodată porcăriile făcute pe drumul
devenirii sale. Iată de ce ajunsese a da dreptate părinţilor care-l
sfătuiau să treacă pe la biserică să se roage.
- Mai du-te maică pe la biserică, spovedește-te și cere iertare
pentru păcatul lăcomiei! Aşa a ajuns iscusitul părinte Stoleru, să-l
convingă că este bine să facă și câte o donaţie. Şi cum păcatele
erau foarte mari, şi donaţiile au fost pe măsură. Drept răsplată,
părintele se hotărî să-i picteze chipul în biserică, asemenea
marilor voievozi, în mărime naturală fără să-i pună coroniţă pe cap,
dar care să poarte la picioare inscripţia Dan Marcu – donator. De
aceea avea voie să intre și cu mașinoiul în curtea bisericii de unde
demară grăbit. Afaceristul îşi scoase mobilul placat cu aur şi
pietre preţioase şi-şi sună odrasla:
- Alo, Petruş, ce faci măi băiatule?
- Stau la judeţ să-mi aprobe chestia aia cu „cornul şi laptele”.
- Dă-i mă-n p…. mă-sii ! O să le mai dau „mălai” la p… vară!, zise
Dan Marcu cu emfază.
- Şi contractul?
- Îţi garantez eu că după câteva articole în ziar, o să vină să-mi
ciugulească din palmă!
- Bine, atunci mă duc cu băieţii!, conveni Petruş Marcu ușurat, ca o
beizadea de prim rang printre alte beizadele locale.
Îşi puse pofta de muncă în cui, apucându-se de alt chef prelungit pe
banii babacului. Marcu senior nu mai spunea nimic de multă vreme.
Îi ştia obiceiurile. Băutura şi iarba puteau să-l doboare. Asta era
spaima bătrânului. De aceea când Petruş a ajuns într-un târziu
acasă, fără să pară a fi consumat ceva, inima lui Dan a tresăltat de
bucurie. Părea să fie în regulă.
- Bine mă, bine că mai dai şi tu pe acasă, că trece Halloween-ul
fără tine.
- Ai vrea mata, dar nu te las! O să vin cu gaşca să petrecem
împreună Halloweenul, aici, acasă! Trebuie să-mi iei un dovleac
arătos, demn de rangul domniei tale.
- Adică ce vrei să spui?
- Ce-ai auzit! Vreau un bostan mare, care să fie pe măsura faimei şi
rangului familiei.
- Bine fiule! O să aibă grijă tata de toate! Pregăteşte-ţi prietenii
de o sărbătoare americănească pe cinste. O să-ţi aduc cel mai mare
bostan din America, să crape lumea de ciudă! O să filmez petrecerea
şi o s-o dau pe post, să vadă toată lumea că unul este Marcu, care
trage cu arcul.
- Tată, faci cacofonii: „Marcu care?” îl corectă Petruș în glumă.
- Ei, da! Tu nu vezi că nici profesorii de română nu mai sunt azi
ce-au fost cândva! Uiți cât de greu am găsit un prezentator pentru
televiziunea noastră.
- Dar şi când l-ai găsit?
- Ce vrei fiule, interese mai presus de voinţa mea sunt uneori la
baza deciziilor mele! Se dezvinovăți el de calitatea precară a
persoanei angajate.
- Hai tată, c-am glumit! Am să te văd ce-o să faci cu protejatul
județean, ca să obţinem contractul!
- Uite, o să-ţi arăt chiar acum!, zise Dan Marcu butonând la
telefonul aurit şi plin de diamante. Petruș zâmbi. Îi plăcea cum
reacționa bătrânul când era provocat.
- Alo, ce faci dragă? Lasă gargara şi anunţă în ediţia de seară că o
să venim cu nişte dezvăluiri importante despre„ ăi mari” ! Şi ai
grijă să faci în aşa fel încât să ajungă şi la urechile ştii tu
cui!, mai zise el pe nerăsuflate. La revedere şi ai grijă ce faci!
- A-nceput dansul!, murmură Petruş cu admiraţie. Îi plăcea să-şi
măgulească din când în când bătrânul. Îi ştia capacitatea de
manipulare. Ştia că zicala lui Şeicaru „Şantajul şi etajul”, i se
potrivea de minune.
Şi într-adevăr seara se anunţă cu mare pompă că se vor face mari
dezvăluiri despre fărădelegile aleşilor judeţeni. Presa hămesită, a
preluat ştirea şi a întors-o pe toate feţele. Se crease un început
de atmosferă apăsătoare.
Lumea aştepta dezvăluirile, deşi mai existaseră asemenea anunţuri,
care în mod inexplicabil n-au mai ajuns să se finalizeze. Puţini ar
fi bănuit că la mijloc se construia un şantaj ordinar. Bineînţeles
că vestea a ajuns unde trebuie.
Iar atunci când a doua zi, de dimineață, telefonul lui Dan Marcu
sună strident pe bordul bolidului său aflat deja în deplasare prin
oraș, își dădu seama că anunţul şi-a atins scopul.
- Ce-i nea Dane, am greşit cu ceva?, se auzi în receptor vocea
şefului de judeţ.
- De ce spui asta, Dorian? se prefăcu afaceristul a fi cuprins de
mirare.
- Păi de ce ai dat anunţul cu dezvăluirile?
- Habar n-am! Şi-or fi luat ăştia ai mei lumea în cap! O să mă
interesez şi o să văd ce se poate face! Șeful județului tăcea. Dar
ce se mai aude cu cornul acela despre care-am vorbit?, îşi lansă
întrebarea aşa, într-o doară, ca o fumigenă, hârşitul Dan Marcu.
- Nicio problemă domnu* Dan, se rezolvă!
- Cum se rezolvă Dorian? Eu te-am servit tot timpul „cu de toate”,
iar Petruş al meu a ajuns să stea de pază pe la uşile tale?!
- Exclus, domnu” Dan! Nici nu mai trebuie să vină, am actele pe
masă. O să le semnez şi o să ţi le trimit prin curier.
- Apoi aşa să faci Doriane! zise Dan Marcu, închizând telefonul
brusc, ostentativ. Celălalt rămăsese cu vorba-n gât. Aşteptase
plicul degeaba. Trebuia să se mulţumească doar cu „cotizaţia”
lăptarului. Mulţumit de felul cum procedase, îşi sună iar slujbaşii
din presă.
- Bună dragă, fii atent, mai amână vreo două zile anunţul de aseară!
Şi te rog să mă întrebi înainte de a-l da din nou. Nu-l dai până nu
îţi spun eu, ai înţeles?
Maşina opri la semaforul care îşi schimbase culoarea chiar când
discuta mai intens la telefon. Era cât pe ce să treacă pe roşu.
Claxonul unei maşini din spate îl trezi la realitate. Apăruse
culoarea verde la semafor, iar el încă nu se mişcase din loc.
- Ce vrei bă golanule?, zise el cu glas tare înlăuntrul harabalei,
ridicând şi degetul inelar în faţa parbrizului. Cel din spate nu-l
auzi şi nu-l văzu prin geamurile fumurii. Îl claxonă îndelung
enervându-l. Demară, forţându-şi cutia de viteze automată.
***
Comanda pentru dovleacul uriaş o dăduse deja. Mai avea aproape două
săptămâni până la sărbătoarea de Halloween. Îşi propuse ca să mai
rărească vizitele la părintele Stoleru, până după această
sărbătoare. Bănuia că de fiecare dată avea să audă predici împotriva
sărbătorii americane. Şi nu era dispus să-şi tulbure sufletul cu
sentimente contrarii. Dumnezeu era cu Dumnezeu, dar familia...
Mai departe de centru, se opri spre a-şi întâlni avocatul Titi Curcă
tocmit spre a-i apăra progenitura de un proces cu fiul ambasadorului
turc. Acesta îi reclamase odrasla pentru jaf cu violenţă şi posesie
de arme fără autorizaţie.
Celebrul avocat Titi Curcă îl aştepta în faţa tribunalului cu
nerăbdare, uşor îngrijorat de întârzierea marelui om de afaceri. Se
urcă în maşină ca la el acasă.
- Cum e?, îl întrebă Marcu ars de nerăbdare.
- E groasă, face puşcărie!, îi spuse avocatul cu tristeţe în glas.
- Bravo măi, tu care ai fost şi procuror şi judecător şi şeful
baroului ai ajuns la halul acesta?
- Dacă vrei, eu cedez cazul, fără să-ţi mai pretind niciun fel de
onorariu! zise Curcă.
- Şi cam la cât se ridică pedeapsa?
- Procurorii cer maxim! Pretind că a fost jaf armat, mai ales că
i-a luat turcaleţului şi arma din dotare, pe lângă banii pierduţi la
poker.
- Tu-i Cristoşii mă-sii de treabă! Şi nu există nicio cale de
îndulcire?, zise el mai departe, frecându-şi degetul arătător şi
mijlociu de degetul mare, ca şi cum ar fi numărat bani.
- Nu ştiu,o să încerc!, zise avocatul.
- Parcă spuneai că judecătorul ţi-a fost coleg?
- A fost, dar n-aş băga mâna în foc, nu cred că mai are încredere în
mine.
- Dau oricât! ofertă Marcu.
- Poate la o sumă mare ar ceda!, conchise bătrânul avocat, strângând
mâna întinsă de omul de afaceri .
***
Dovleacul a sosit, taman când cheful era în toi. Era doar
sărbătoarea de Halloween nu-i așa?. Juniorul îşi chemase doar câţiva
prieteni pe terasa încăpătoare din faţa piscinei. Practic, dintr-o
sufragerie somptuoasă deschideai glasvandurile, adăstai puţin pe
terasă într-un scaun din bambus, după care te aruncai direct în
piscină. Asta, în sezonul cald. Acum, piscina era plină şi luminată
doar pentru decor. Fumul de ţigară îi ameţiseră, semn că iarba era
de calitate. Alcoolul fin ce bălăcea cuburile de gheaţă aluneca pe
gâtlejuri fără măsură. Măştile de pe chipurile lor erau
înfricoşătoare. Ameţiţi, convivii au salutat cu urale sosirea celor
doi curieri ce cărau cu greutate, pe un cărucior metalic, asemeni
celor cu care se cară marfa în magazine, un ambalaj imens de
carton.
- Bătrânul l-a comandat!, bălmăji Petruş cu paharul de whisky în
mână. Cuburile de gheaţă zornăiau la fiecare mişcare a mâinii, semn
că rămăseseră pe uscat.
- Trăiască babacul!, se grăbiră ceilalţi să-i ţină isonul.
- Trăiască, trăiască!, se umplu de urale terasa.
- Vă rog să-mi semnaţi!, îi spuse unul din curieri întinzându-i un
document aşezat într-un port-papier rigid, din plastic. După ce
beizadeaua mâzgăli ceva pe formular, curierul rupse coala de hârtie
şi i-o întinse proprietarului. Îi era suficientă copia.
- Ce avem noi aici?, se pomeni rostind Petruş replica binecunoscută
dintr-un film ce fusese cândva în vogă.
- Ce-avem noi aici?, îi ţinură isonul prietenii, clătinându-se, în
vreme ce beizadeaua începuse să rupă ambalajul. Se desfăcea greu.
Până la urmă apăru coaja dovleacului uriaş. Undeva, lângă coada
groasă, viguroasă, se vedea un orificiu de mărimea unei monede.
Marginile erau deja cicatrizate.
- Să vină un cuţit!, strigă Petruş din pragul terasei spre
sufragerie. Nu-l auzi nimeni.
Zări pe unul din pereţii sufrageriei panoplia cu arme a bătrânului
Marcu. Pe ea, o sabie japoneză de samurai şi cuţitul scurt pentru
sepuku. Îl scoase din teacă şi se repezi la bostan. Înfipse lama la
o palmă de vrejul viguros, manevrând cuţitul ca pe un ferăstrău.
Când îndepărtă capacul mare cât o roată de cărucior de market, un
miros ciudat păru să iasă dinlăuntru.
- Scoate-i maţele, scoate-i maţele!, îl îndemnau ei zornăindu-şi
lanţurile groase de aur şi crucile atârnate la gât. Petruş nu le
răspunse. Mirosul din interior păru să-l ameţească și mai mult.
- Să-l cioplim de Halloween! Să-l cioplim de Halloween! strigau ei
cu frenezie, după cum se strigau lozincile la manifestaţii, în timp
ce dansau asemenea sălbaticilor Apaşi . Încurajat de uralele
prietenilor, introduse mâinile în deschizătură, ca într-un butoi.
Ceilalţi urlau de plăcere
- Trăiască boierul!, zise unul dintre ei, înainte ca Petruş să se
prăbuşească lângă bostan cu mâinile pline cu şerpi, în loc de miez
şi seminţe.
Căzut în fața lor de parcă s-ar fi clătinat și mai tare Petruș
rămase nemișcat.
- Uite şerpii, bă!, zise unul din cei ce purta drept mască desenată,
un craniu.
Se întoarseră cu toţii spre dovleacul din care ieşeau jivinele.
Priveau cu spaimă lipindu-se de pereţii terasei.
- Sunaţi mă la salvare!, se auzi o voce dintr-un loc al mascaţilor
paralizaţi de spaimă.
Șerpii se strecurară printre ei în mare grabă, mușcându-i. Cădeau
secerați unul după altul. Apoi totul căzu în nemișcare. Liniştea
prelungită care urmă, atrase până la urmă atenţia bătrânului care-şi
savura trabucul într-una din camere, uitându-se la televizor la un
film cu mafioţi.
- Ia te uită, îşi zise, s-au cuminţit copiii, le-a venit mintea la
cap, nu alta!
Curios să afle cum s-a întâmplat minunea, s-a îndreptat spre terasă.
Trupurile petrecăreţilor zăceau căzute în diverse poziţii, iar peste
ele, printre ele, alunecau silenţios spre piscină şerpii de mici
dimensiuni, ca scăpaţi dintr-un cuib.
Sună la telefon, la urgențe.
- S-a petrecut o tra, o tragedie,bâigui el moale.
Nici sirenele ce se apropiau nu-l scoaseră din prostrație.
Au intrat mai întâi pompierii cu costume de protecţie. Au scos rând
pe rând corpurile.
***
Biserica era neîncăpătoare. Sicriele ședeau înşirate până în curte.
Împietrit, Marcu donatorul îşi privea chipul de pe perete,
întunecat de fumul gros al multelor lumânări. În vacarmul de
plânsete, nu înţelese dacă el gândise, ori chipul rostise:
- Ce-ai făcut Doamne, ce-ai făcut?.
Părintele Stoleru îl privea cu îngrijorare întrebându-se dacă va mai
avea parte de donaţii.