Căldura venise brusc în acel început de mai… Orbitoare raze fierbinţi traversau transparenţe crude încă, abia ieşite din ger. Sub gerul sticlos scame de nori ondulau, cuprinse între fierbinţeala de sus şi răcoarea pământului pe care mijeau tuleie de iarbă.
Cuprins între cele două extreme, strivit parcă de de ziduri ce se apropiau ameninţând să-l sufoce, Mihai simte nevoia de aer. Sau poate de linişte. Se depărtă de grupul gălăgios ce fremăta în poiană chemat de o ciudată simţire. Se îndepărta cu fiecare pas cât o imensitate de veselia rămasă în urmă. Simţea cum se scufundă. Fiecare mişcare îi era greoaie, legată ca prin rădăcini de spaţiul în care locuise doar timp de o secundă mai înainte. Se auzi strigat şi se întoarse greu ca o statuie din piatră sau cel puţin aşa i se păru şi se află ţintit de obiectivul aparatului de fotografiat. Se strădui să intre în jocul pe care tocmai îl părăsise şi îşi luă o poză aparent studiată, cu masca glumei pe chip. Simţi atunci click-ul aparatului străbătându-l ca un frison şi doar distanţa mare de grup îi acoperi clănţănitul necontrolat al dinţilor. Puse totul pe seama răcoarei ce răzbătea din umbrele întunecate ale pădurii, acolo unde soarele încă nu răzbise şi în marginea căreia tocmai se afla.
Ca să meargă mai departe trebuia să traverseze un şanţ mai lat decât îl putea trece cu pasul, prin care mustea o urmă de apă. Cu siguranţă pământul era moale în jur, noroios sub călcătură, aşa că renunţă. Se prefăcu interesat de tufele răzleţe de alun, studiindu-le cu aparent interes. Rupse câteva ramuri înflorite şi cu motivul acesta în mână se alătură grupului străduindu-se să-şi învingă moleşeala. Se prinse apoi fără entuziasm în ultimele poze de grup. Ca să nu se expună întrebărilor sau ironiilor intră în cercul unde se lovea mingea într-un volei improvizat. În larma săltăreaţă din jur nu se băga de seamă că mai mult mingea îl lovea pe el, decât invers. Mâncă apoi o dată cu ceilalţi pâinea cu salam de care n-avea poftă. Berea băută direct din sticlă îi arse gâtul şi îi căzu în stomac grea, ca plumbul. Nu se ştia bolnav. Poate-am răcit totuşi, îşi spuse, sau poate am făcut insolaţie dimineaţă, la defilare, stând ore în şir cu creştetul descoperit în soare.
Sărbătoarea oamenilor muncii avea reguli bine stabilite. Una din ele era consemnarea studenţilor din primul an cu prezenţa obligatorie la manifestaţie. Bobocii erau mai uşor de convins, mai puţin dedaţi la libertatea pe care cei din anii următori o deprindeau pe parcurs. Aşa se întâmplase atunci când timpul rămas liber şi ziua mult prea frumoasă îndemnase grupul să iasă la iarbă verde. Un vânt rece, stârnit din senin care umplu repede seninul cerului cu nori cenuşii, rostogoliţi ca valuri mari de apă, grăbi plecarea înainte de căderea întunericului. În autobuzul aglomerat spre oraş, Mihai nu prinse loc pe scaun. Sprijinit de bara din spate a acestuia simţi o stare de rău vecină cu răul de mişcare. Respiră adânc, strânse din dinţi şi se prinse de bară, înainte să-şi piardă cunoştinţa. Se trezi culcat pe două scaune, înecându-se cu apa care îi curgea pe faţă dintr-un bidon de plastic. Jenat se ridică ameţit încă, încercând să nu se facă de râs mai mult decât până acum.
Căminul în care locuia părea pustiu, ca o casă părăsită. Nici uşi trântite, nici glasuri trecând din cameră în cameră prin pereţii subţiri. Primi singurătatea aceasta ca pe o binefacere. Se dezbrăcă şi se întinse în pat între cearceafurile reci, puţin lipicioase, umede parcă. Mişcarea de peste zi continua să-l legene sub ochii închişi. Trecu în somn înainte să caute răspuns la starea aceea de neexplicat.
Stătea jos, pe marginea unei ape care-l ameţea în curgerea pe care o privea fix de mai multă vreme. Fără nici un motiv valurile mici începură să se umfle, apa îţi schimbă culoarea din transparent în alb mâlos şi locul pe care stătea deveni brusc albie de râu, prinzându-l în vârtej înainte să apuce a se trage înapoi. Era prins în puhoiul de apă care parcă fierbea, aruncând deasupra din clocot scânduri, copaci şi pereţi întregi de case. Plutea fără să înţeleagă de ce, căci nu ştia să înoate. Se trezi apoi în tins pe un podeţ de scânduri asemenea unei prispe de casă. Chiar aşa era, o prispă îngustă, înconjurând casa ce rezista inexplicabil în mijlocul puhoiullui. În jur doar întinderea alb mâloasă, mai liniştită acum, dar de netrecut până la retragerea apelor. Nu simţea frigul. Doar o teamă îi tremura în gât a plâns, a despărţire de tot ce apucase a cunoaşte. Şi îi era greu deopotrivă de el, singur aici şi de cei apropiaţi ce l-ar căuta, negăsindu-l.
Cum singura alinare era casa, deschise uşa spre acel loc sigur. Era o singură cameră mare, cu pereţi şi podele din lemn, acoperite în mijloc de un covor vechi ţărănesc. Pe masa lungă, tot din lemn, farfurii de pământ ars şi linguri păreau pregătite pentru oaspeţi. Plita era rece, în vatră o cenuşă veche semănând a praf adunat de multă vreme. În tot cenuşiul încăperii culoare dădea doar covorul de pe jos şi un tablou atârnat de unul dintre pereţi, înfăţişând un bărbat pictat stângaci, o reproducere în culori puse cu nepricepere de un pictor ambulant al târgurilor de altă dată. Îl privi îndelung, în apropierea lui se simţea în siguranţă, uitând aproape locul în care se afla.
Un zgomot strident de sonerie îl făcu să tresară şi să-şi simtă trupul amorţit de şedere. Se întoarse greu şi se află în patul său de cămin, înţepenit de somnul adânc. Ceasul de pe noptieră încă mai tremura în ultimele zbateri ale soneriei. Îşi aminti că înainte de culcare îl pusese să sune, să nu întârzie la cursuri. E clar, îşi spuse ridicându-se din pat, ştiu ei ce ştiu organizatorii, noi ăştia, bobocii adică, nu ne-am înţărcat încă de catalogul de şcoală şi de condica de prezenţă.
La baia comună, sub apa rece, barba se lăsa greu înmuiată de spuma de ras. Nici mâna nu-l ajuta prea mult. Moleşeala şi leşinul din ziua trecută nu fuseseră şterse în întregime de somnul suficient altă dată. Privindu-se în oglindă descoperi un chip palid cenuşi, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Oi fi totuşi bolnav, se întrebă, dar fără îngrijorare, cu nepăsarea vârstei. Îşi mai aminti în treacăt visul şi chipul bărbatului din fotografie apoi totul trecu în uitare.
Trecuse o săptămână când, colegul cu aparatul de fotografiat aduse pozele răspândindu-le ca un adevărat comerciant:”Cine vrea, cât vrea, să-mi spună acum” şi le răsfoia numărându-le, ca să nu poată fi păcălit. Opri în mână una singură pe care i-o întinse, scuzându-se, lui Mihai” „Nu ştiu de ce, asta cu tine n-a ieşit…”
„Cum adică n-a ieşit?” întrebă acesta privind-o cu atenţie – „Păi … nu ştiu, a ieşit neclară, vezi şi tu…”
Poza părea făcută prin ceaţă. Părea mişcată, deşi conturile erau clare. După ce o plăti, Mihai se retrase din mijlocul grupului lângă o fereastră, mai la lumină. Ceva nu era în regulă, şi abia acum, în tihnă, descoperi detalii ce treceau neobservate la prima vedere. Nu avea umbră. Copacii din fundal, tufele de alun aveau umbră. Înceţoşată, dar umbră. El, nu. Privi apoi mai atent imaginea sa. Se recunoştea în îmbrăcăminte, în locul unde se aflase surprins de aparatul de fotografiat, dar nu-şi recunoştea chipul. Acelaşi frison rece îl străbătu şi pentru o clipă se simţi tras înapoi de o forţă necunoscută.
Fane, colegul cu poza, continua să-şi noteze nume şi să calculeze numere de poze. Nesigur încă pe mersul său, Mihai îl strigă, rugându-l să vină aproape.
„Mai ai clişeul acela?” rosti stins, aproape conspirativ – „Ce să faci cu el?” întrebă Fane vizibil iritat. „Vreau să măresc poza aia, a mea…” „Bine, dar e o poză proastă, la ce-ţi trebuie? Ia şi tu una din astea cu grupul, uite, aici ai ieşit bine…” „Nu, îmi place mie ceva la ea, vreau s-o măresc, poţi să faci asta?” „Păi, nu prea, dar dacă aşa vrei, treaba ta, hai la cămin să-ţi dau clişeul, numai să nu faci altele de pe el că aşa, între colegi, nu se cade…”Promit să nu-ţi stric afacerea „ râse Mihai şi plecară împreună. Mergeau încet, schimbând rar câte o vorbă, Mihai era absent, preocupat de altceva, ostenit.
Apoi a făcut drumuri nenumărate la fotografii autorizaţi din oraş. A convins greu pe unul din ei să-i mărească poza până la dimensiunile unui tablou. Nu erau aparate, nu era hârtie fotografică. Nu era, de altfel, nici prea multă bunăvoinţă, mai ales că poza nu era pe placul nimănui. Când, în sfârşit, a reuşit, când a primit poza tablou învelită într-un ziar, Mihai era mai slab, mai palid, mai încercănat, ca după o îndelungată suferinţă. Îi tremurau mâinile când, aşezat pe o bancă, desfăcu ziarul să-şi privească tabloul. Ceva nelămurit din subconştient îl îndemna să renunţe la nebunia aceasta. „N-am avut nebuni în familie, se consola, n-am să fiu eu primul. O să mă uit la poză apoi o rup şi gata, s-a terminat totul…”
Totul se nărui în el când îşi privi de aproape chipul. Bărbatul din tabloul casei din vis, îl fixa încremenit iar restul trupului… nu la asta se gândise, nu de asta se temea. Atunci? Lăsă poza alături şi îşi privi mâinile, căutând să le stăpânească tremurul. Se uită apoi în jur, ca atunci când te trezeşti din vis şi cauţi să-ţi dai seama că trăieşti, eşti viu în lumea pe care o cunoşti şi în care te bucuri că ai revenit după un coşmar.
Din ziua aceea Mihai n-a mai fost acelaşi. Începu să lipsească nejustificat de la cursuri, apoi din cămin cu scuze subţiri, neîntemeiate. Dacă l-ar fi luat cineva în serios l-ar fi găsit zile, apoi nopţi în poiana de la marginea pădurii unde petrecuseră în ziua aceea de început de mai. Căuta locul în care fusese surprins de aparatul de fotografiat. Se aşeza undeva şi rămânea ore în şir aşteptând să simtă frisonul care l-a străbătut în ziua aceea. De foame, sau de oboseală, lucruri care nu-l mai interesau,vedeau uneori umbre alunecând printre copaci. Alteori capete necunoscute răsăreau printre crengi, ciuperci dispăreau la fel de rapid cum apăreau. Într-un timp se pomeni învăluit într-o ceaţă molatecă, blândă, în care se simţi ocrotit şi adormi, sau cine ştie, se odihni în sfârşit, căci nimeni nu ştie când alunecă în somn şi ce se petrece acolo.
Mihai n-a mai fost găsit. A fost căutat în locurile şi timpul prevăzut de lege pentru dispariţii. Apoi, în actele lui de identitate a fost trasă o linie…