« Revista ASLRQ
 
Mihai Prepeliţă: PE STRADA TRANDAFIRILOR...
 
Colegului de facultate,
Poetului NICOLAE  DABIJA,
care a declanşat războiul cu rusoaicele din Basarabia
                                  
După ce am moţăit o noapte la autogara din centrul Chişinăului, aşezat direct pe mozaicul rece ca ghiaţa, doar cu servieta sub mine, în care nu aveam decât periuţa de dinţi şi un exemplar al manuscrisului multpătimitului meu roman, „Îmblânzirea Curcubeului”, ce-i drept, destul de voluminos, de nouă sute de pagini, peticit şi răspeticit, şi după alte două nopţi infernale, una petrecută la telegraful central, unde, ca să am motiv de şedere, am comandat o convorbire cu Eugen Cioclea de la Moscova, ştiind prea bine că el doarme mort beat sau beat mort în „komunalka” lui de pe strada Poliarnaia (desigur, am rugat telefonistele, două rusoaice ţâţoase, să tot încerce telefonul postului din oră în oră...), şi după a treia noapte „alergată” mai mult la WC-ul subteran de la Piaţa Centrală, deoarece mi-am deranjat stomacul şi am stat mai mult pe vine, decât pe o bancă din faţa hotelului „Vierul”, unde, desigur nu erau locuri (veşnica tăbliţă agăţată pe uşă: „Mest net”), dar mai ales, după ce nici la a treia dimineaţă n-am avut noroc să mă întâlnesc cu copilaşul meu Călin, în faţa unei grădiniţe din cartierul Botanica, de dorul căruia, de fapt, tot bat drumul, de la Moscova, până în capitala Basarabiei, cel puţin o dată pe an, sleit de puteri, clătinându-mă ca un somnambul, lihnit de foame, am smuls un număr de telefon de pe un stâlp de telegraf, la o intersecţie, undeva dincolo de cinematograful „Iskra”... Anunţul mă îndemna să închiriez o cameră pentru treizeci de zile pentru suma de treizeci de ruble...
Mi-am întors toate buzunarele pe dos, am scotocit prin servietă, până la fund, descoperind pe lângă periuţa de dinţi şi o pereche de foarfece, şi un tub de „klei kanţelearski”, adică lipici pentru hârtie – eram „blindat”, pentru lupta cu redactorii de la editură, deoarece mi s-a cerut, ani de zile în şir, să tai „cu foarfecele” tocmai şase sute de pagini (din cele nouă sute!) ale manuscrisului romanului, ca să „apară”, adică, să vadă lumina tiparului – mi-am numărat bănuţii şi am descoperit că mai aveam exact treizeci de ruble şi zece copeici... Bu-un!
Am umblat o oră întreagă, pe la toate chioşcurile de ziare din cartier, până am schimbat cele zece copeici pe cinci fise de telefon (cucoanele de prin chioşcuri mă îndemnau să procur mai întâi un ziar, dar n-am găsit în tot cartierul un număr, fie şi mai vechi al revistei „Literatura şi Arta”, ele propunându-mi mereu „Pravda”, „Izvestia”, „Sovietskaia Moldavia”...), dar înainte de a suna la numărul de telefon, pe care îl ţineam strâns în pumn, am nimerit, nu ştiu cum (probabil aveam prăbuşiri de memorie, dar şi clipe de străluminare, fiind, cu adevărat, într-o stare de totală epuizare psihică) la scara blocului, unde ştiam că locuieşte poeta Leonida Lari şi soţul ei, actorul Mihai Iorga, buni prieteni încă din timpul studenţiei. Cu Leonida am şi debutat împreună, în cadrul unei şedinţe (scandaloase!) a cenaclului „Mihai Eminescu” de la Universitatea de Stat „V.I.Lenin” a R.S.S. Moldoveneşti...
Sun la uşă. Îmi deschide Mihai Iorga, cu un copilaş în braţe. Nu ne mai îmbrăţişăm, cum procedam de obicei, văzându-l atât de slăbit, cu fetiţa în lacrimi din braţele lui... Mi-a spus că Leonida nu-i acasă, a ieşit din zori, cu gând să facă rost de un litru de lapte şi nu s-a întors... N-am îndrăznit să-i spun că nu mai am unde dormi. L-am rugat să-i transmită soţiei salutări şi să nu cedeze, să nu se vândă comuniştilor, chiar dacă va muri de foame cu întreaga familie... Mihai s-a uitat trist la mine, dar cu o tristeţe hamletiană (eu i-am proorocit, ceva mai înainte, pe când munceam la volumul „Constelaţia tinerelor talente”, că va interpreta rolul celebrului personaj shakespearean, traducerea în română a tragediei de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu şi nu după cea în „moldoveneşte” de Andrei Lupan...) şi, probabil, vechiul meu prieten se îmbolnăvi, tot visând şi trăind „pe viu” această idee...
De la primul telefon public am format numărul, care între timp transpirase de-a binelea în pumn, pe flecuşteţul de hârtie de caiet de aritmetică, dar, totuşi, l-am nimerit...
-          Pojaluista, zahodite, smotrite comnatu...
Răspunsul a fost ademenitor, adică: „Poftiţi, intraţi, priviţi camera.”
Vocea din receptor mi s-a părut destul de plăcută. Desigur, mi s-a răspuns „pe ruseşte”. Nici o problemă, m-am gândit. Sunt călit. Din Rusia. De la Moscova. Unde încerc să trăiesc de mai mulţi ani, după ce am fost alungat din Basarabia... „Fără drept de întoarcere”, după cum eu singur mi-am formulat „sentinţa” la judecătoria raionului Lenin din capitala Moldovei Sovietice.
Din intonaţiile vocii am desprins niscaiva fluide de natură erotică, nişte curenţi senzuali, care în prima clipă m-au fermecat într-un fel, mi-au înfierbântat imaginaţia, dar tot atunci m-au şi înfricoşat, căci atâtea şi atâtea „istorii sentimentale” am tot avut în viaţa mea de „bomj”, adică de vagabond sovietic, mereu fără de casă...
Nu mai aveam nici o ieşire. În cei câţiva ani „basarabeni” ai mei am reuşit să dorm câte o noapte, două-trei, pe la toţi colegii de facultate, prietenii de la teatru, unde am muncit aproape cinci ani, dar aşa şi nu mi s-a oferit un cât de modest spaţiu locativ (eram „român” în buletinul de identitate, adică „paşaportul de gulag”, picat în capitala republicii sovietice din Bucovina şi m-am încăpăţânat să nu-mi schimb conţinutul paragrafului respectiv din cv în „moldovan”, „rus” sau cel puţin „ucrainean”, Nordul Bucovinei fiind încorporat, după blestematul de pact „Molotov-Ribbentrop” în R.S.S. Ucraineană). Am înnoptat în ateliere de pictură, sculptură şi tapiserie, începând cu cel al legendarului Glebus Sainciuc şi încheind cu cel al doamnei Maria Saka-Răcilă; am dormit la Stadionul Republican, la Fondul Plastic, pe scena Teatrului „Luceafărul” (în patru: cu Mihai Iorga, Ion Puiu şi Pavel Pelin, pe timpuri, când nici unul dintre noi nu era căsătorit şi, desigur, nu aveau apartament la Chişinău). Am fost bătut, otrăvit, încolţit de câini vagabonzi, mi-am văzut moartea cu ochii larg deschişi, ameninţat, hăituit de copoiii k.g.b.-ului (culmea: unde erau chiar foşti colegi de facultate, de curs şi de grupă, „nevinovaţii” vânduţi regimului sovietic de ocupaţie, care pentru o bucată de pâine albă, un kilogram de salam „goktorskaia” şi un apartament au făcut pact cu diavolul roşu...). Luni de zile am dormit pe un mal de beton armat într-un atelier de ceramică, chiar şi „pe-un pat din doage şi cercuri de butoi”, ca „nebunul” dintr-un poem recent al aceluiaşi Eugen Cioclea, el însuşi ajungând până la urmă muritor de foame, de când la Chişinău poeţii nu mai sunt remuneraţi nici cu „o rublă douăzeci şi cinci de copeici pentru vers” (din volumul „Vreau să distrug uniVersul” cetire).
Mi s-a dictat adresa. M-am hotărât. Poate că am fost într-adevăr fermecat de vocea plăcută din receptor. Chiar tumănit...
În mai puţin de un sfert de ceas am găsit blocul respectiv de pe strada Trandafirilor, desigur, o căsoaie lungă cât o zi de joi într-o lună de iulie, cu cinci nivele, din elemente de beton armat, cu uşile de la scară scoase din ţâţâni, cu toate ungherele mai puţin luminate, pline de excremente de câini şi pisici, scara pişată de chefliii întârziaţi, din lipsă totală de WC-uri publice în cartier... Unul dintre celebrele blocuri botezate „hruşciovkă”, atât de populare la Moscova, cât şi în cartierele „republicilor-surori”, înălţate după un proect-tip sovietic, de care te puteai bucura, dacă nu erai cel puţin „rus” sau „eliberator al poporului moldovenesc”, după 10-15 ani de şedere la coadă, muncind într-o instituţie de stat (altele nici nu existau!), cu viza de reşedinţă permanentă şi obligatorie, în toţi aceşti ani, cu familie, copii etc. Etc.
Iată şi apartamentul cu numărul 13. Deşi nu sunt superstiţios, îmi fac semnul crucii în faţa uşii şi dau să apăs butonul soneriei. Dar... nimeresc peste două capete de sârmă dezgolite. Cum de nu le-am observat de la bun început? Şi de ce nu m-a prevenit „haziaika” apartamentului? Bat uşurel în uşă cu degetul arătător îndoit, de la mâna dreaptă. Mi se deschide imediat. O doamnă destul de tânără, blondă, nu-mi mai dau seama din primele clipe, dacă e blondă naturală sau vopsită. Ochii mi-au alunecat mai ales spre decolteul cam mult prea pronunţat, ca să nu spun că sânii bogaţi erau gata-gata să ţâşnească din halatu-i de casă, mult prea scurt şi descheiat. M-am liniştit puţin când am descoperit în spatele blondei o copilă de 13-14 ani, cu nişte ochi albaştri, migdalaţi, îmbrăcată foarte decent, dar cu o expresie de mirare pe faţă, care ascundea, poate, şi un tăinuit sentiment de bucurie...
-          Pojaluista! Komnata svobodna...
Şi mi-a făcut un gest teatral spre camera din spatele lor, de lângă bucătărie, WC şi baie, în care am descoperit un pat  de lemn, destul de îngust – nici să spui că pentru două persoane, dar nici pentru una... Un fel de pătucean pentru „o persoană şi jumătate” cum numai potrivit pentru camerele destul de strâmte ale blocurilor sovietice de tipul „hruşciovkă”. Bu-un!
Un dulap pentru haine, cu trei secţii – cea din centru cu o oglindă enormă, destul de pătată de muşte; o masă, două scaune, o noptieră lângă pat, cu lampă de masă, cu abajurul plesnit... Uşa de la balcon e larg deschisă. Perdelile străvezii flutură uşurel, probabil, din cauza curentului de aer, provocat de vre-un geam deschis din partea opusă a apartamentului.
Am pus cele treizeci de ruble pe masă, primind, în schimb, cheia de la intrare, am făcut un duş, m-am spălat pe dinţi cu săpun, deoarece n-am descoperit în toată baia măcar un tub, fie şi stors până la capăt, de pastă de dinţi, m-am prăbuşit în pat ca un buştean, după trei nopţi mai mult chinuite, decât dormite, deşi era puţin trecut de prânz şi afară erau cel puţin treizeci şi cinci, dacă nu chiar patruzeci de grade de căldură. Patul era frumos aşternut, dar perna s-a dovedit a fi mai mult nişte boţuri de vată, iar pătura cam zoioasă, neînfăţată... Însă după anii mei petrecuţi la internat, apoi prin căminele studenţeşti şi apoi mai mult prin gări, mi s-a părut că am nimerit în rai şi abia dacă am reuşit să-i mulţumesc bunului Dumnezeu, în gând, pentru acest  „colţişor de paradis”, că am şi adormit ca un mort...
M-am trezit ud lioarcă de sudoare, gâfâind înfundat, cu inima, biata mea inimioară, mai-mai să-mi sară din piept, probabil, din cauza nădufului. Pătura, mototolită, zăcea lângă pat, pe linoleum. Eram gol-puşcă, deşi m-am culcat în chiloţi şi maieu, pe care nu le-am mai schimbat sau măcar să le fi spălat de o săptămână, poate de două... Câte ore oi fi dormit (dospit, vorba noastră de pe timpuri, studenţească, de la facultatea de litere, mai bine zis, de filologie)? Douăzeci şi patru? Patruzeci şi opt? Mă holbez spre balcon şi văd acolo chiloţii mei, desigur, din satin negru, lungi, nu chiar până la genunchi, dar oricum, „Made in U.R.S.S.”. Maieul a fost cândva alb, acum era de culoare intermediară, ca să nu spun vânătă, învineţit... Ambele piese din garderoba mea de bumbac atârnau pe o sfoară la balcon, gata spălate şi uscate, lângă două perechi de sutiene, unul de culoare neagră, altul alb ca zăpada, ambele numărul trei... Nu ştiu cum, de unde şi când m-am deprins să stabilesc numerele sutienelor dintr-o singură privire... Nu întâmplător, la facultate, eram poreclit „poetul sânilor dezrobiţi”! Cred că de la vreun vers de-al meu mi s-a tras porecla, din perioada debutului, când am „comis” un poem cu titlul „Odă sânilor” (pe când toţi consacrau ode partidului...), care mi-a fost cenzurat, dar tot l-am citit, în şedinţa cenaclului, când mi s-a permis, în sfârşit, să debutez... Exista acolo un vers: „Eu ţi-am tăiat sânii, să rămâi vergină...” Adică, probabil, cu un gând ascuns, în subtext, eroina numai astfel putea să-i rămână credincioasă eroului liric. L-am băgat atunci în sperieţi pe tânărul critic literar Mihai Cimpoi, dar mai ales l-am alarmat pe poetul Petru Zadnipru, secretarul responsabil al Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească, ambii la masa prezidiului. Am derutat-o, într-un fel, şi pe Leonida Lari, pe atunci, Liubov Tuchilatu, deoarece ni s-a permis să debutăm împreună, deşi eram din ani diferiţi...
După săpuneala încasată cu vârf şi îndesat la acea şedinţă a cenaclului, sunt mereu atent, mult prea atent, când e vorba de poezia de dragoste, de sâni, fie şi mai puţin „dezrobiţi”, oricum, am devenit, fără voia mea, un fel de expert în ale dragostei, mai ales că mă documentam serios, citind pe ascuns din Siegmund Freud sau Carl Yung...
Dar şi mai mare mi-a fost mirarea, când mi-am văzut chipul în oglindă, cu pielea mai mult roşie decât albă, pe alocuri chiar pătată de sânge! M-am apropiat de pat, am ridicat încetişor salteaua şi am descoperit o mulţime de ploşniţe grase, foind pe scândura patului, adică pe foaia de placaj, orizontală, presărată din gros cu un fel de praf alb, prost mirositor, care nu mai avea nici un efect asupra ”lighioanelor”, care s-au înfruptat din trupul meu tânăr, şi aşa chinuit ca vai de el... Atâta amar de ploşniţe n-am mai văzut în viaţa mea, deşi am dormit prin mai multe hoteluri provinciale din întreaga uniune. Cele din Tula, Vladimir, Riazan, Iaroslav...
Şi m-am apucat, aproape inconştient, să le strivesc, să le ucid, una câte una. Dar din ce le nimiceam, tot mai multe, parcă, tot mai multe ieşeau la suprafaţă... Până s-a deschis uşa camerei şi „haziaika”, bătând din palme şi izbucnind într-un râs diavolesc, a exclamat:
- Kakaia sţena!
Adevărat. Scena era uluitoare. Unică. Mai ales, că abia după exclamaţia proprietarei apartamentului mi-am dat seama că încă mai eram gol-puşcă (de fapt, pistol) şi am zbughit-o imediat spre balcon, mi-am smuls chiloţii şi maieoul de pe sfoară, m-am îmbrăcat „milităreşte”, după ce mi-am tras şi pantalonii pe vine...
Tot hohotind, muierea s-a retras, probabil, în camera ei, sau în camerele ei, deoarece deocamdată nu ştiam din câte camere este compus apartamentul...
Mi-am pus cămaşa (de culoare închisă, ca să nu spun neagră: vorba celebrului actor Inokenti Smoktunovski dintr-un film sovietic despre un reprezentant al „intelighenţiei” – „De ce să-mi mai spăl cămaşa, dacă tot e de culoare neagră...”), pantofii (unul cu gaură), am înhăţat servieta şi am ieşit în stradă, încuind uşa de la intrare cu propria-mi cheie. Am întrebat pe un trecător ora: jumătate la două, mi-a spus. Adică, unu şi jumătate. Atunci l-am întrebat şi ce zi este? S-a uitat lung la mine, a ridicat mâna, să ducă un deget la tâmplă – gestul atotcunoscut al scrântelii, dar s-a răzgândit în ultima clipă (nu arătam chiar ca un ieşit din minţi...) şi mi-a răspuns, totuşi: mi-amintesc, dimineaţă era vineri! Şi s-a îndepărtat fără să se mai uite înapoi...
Asta-i! Chiar am dormit patruzeci şi opt de ore... Dumnezeule! La grădiniţă nu mai am ce căuta. În ultima zi a spătămânii de lucru n-am avut niciodată norocul să-mi văd copilul. Fosta soţie, mama lui Călin, apare la cele mai nepotrivite ore, pleacă pe cele mai neaşteptate şi întortocheate străzi, ca nu cumva să ne întâlnim faţă în faţă. Deşi repetă mereu, chiar şi în faţa judecătorului, că nu-mi pune nici un fel de piedici, nici un fel de oprelişti, ca să-mi văd copilul, cu toate acestea, dacă reuşesc să-l văd, o dată pe an, pentru o oră întreagă, şi atunci i se pare prea mult... Uneori am stat ore întregi la scară, dimineaţa, ca să mă conving că în genere n-au mai coborât de la etaj; alteori m-am tupilat după o cruce din cimitirul de alături, sărind zidul, căci cimitirul ca atare este închis, fiind chiar în centrul cartierului Botanica, unele blocuri fiind înălţate peste oasele oamenilor, inclusiv „al nostru”... Am tot sperat, că pruncuşorul meu ar putea să apară la geam, dar cu ochii mei, şi aşa miopi de atâta citit şi scris („Încă nu te-ai săturat de atâta citanie?” – vorba părintelui meu Valiuţă) parcă se poate desluşi  ceva tocmai la etajul şase? M-am lăsat păgubaş...
La ora asta nici măcar la editură nu mai am ce căuta. Până o să ajung pe jos, până o să prind liftul, mereu supraîncărcat, să urc la etajul doisprezece... În zilele de vineri, nici urmă de redactor după ora paisprezece! Iar şefa de secţie, de fapt şefă interimară, de mai mulţi ani, o haitoagă de muiere ţâfnoasă, grasă şi urâtă, numai bună de pus în cânepă, de care depinde apariţia romanului meu (discutat îndelung la Uniunea Scriitorilor, recomandat spre editare...), chiar dacă stă întotdeauna în birou până la încheierea programului, de la un timp nici n-o mai „deranjez cu prezenţa”, nu îndrăznesc („cutez”, după cum se spune la noi în Bucovina) să-i bat la uşă... De câte ori, ani de zile, am tot încercat să aflu cauza amânării manuscrisului meu dintr-un „plan editorial” pe altul, adică pentru „anul viitor”, de fiecare dată mă agăţa cu câte o întrebare provocatoare despre fostul meu socru, Andrei Lupan, poetul-academician... Cineva mi-a şoptit, în mare taină, că Batâreasa e îndrăgostită de clasicul în viaţă al literaturii sovietice moldoveneşti, dar de douăzeci de ani de zile nu reuşeşte să-şi exprime sentimentele, fiind unanim cunoscut caracterul dur al poetului, statura lui olimpică, dar şi că are soţie şi trei copii, toate fete...
Nici vorbă să te apropii de şefa interimară a secţiei de proză de la editură! Până şi celebrul în felul său, Nicolae Esinencu, la o beţie, la barul Uniunii Scriitorilor (întotdeauna îmi vine să scriu cu majuscule denumirea acestei organizaţii dragă sufletului meu, iar denumirea ţării, care nicidecum nu poate fi şi ţara mea – uniunea sovietică... fără majuscule!), când prietenul său, de fapt, criticul literar personal, l-a îndemnat: „F..., măi Colea, pe Batâreasă şi ai să vezi că o să-ţi apară imediat cartea „La furat bărbaţi”, cică, i-ar fi răspuns prompt, cu faţa îmbujorată, cu ochii sclipind diavoleşte printre aburii alcoolului: „Mai bine f... o capră,decât pe una ca Batâreasa!...”
Mă îndrept spre iazurile din spatele cinematografului „Iskra”, poate mai dau acolo peste vreun cunoscut, să împrumut o rublă. Maţele îmi ghiorăie de foame, încât încerc să păşesc mai pe ocolite, pe sub copaci sau direct prin soare, numai să nu bag în sperieţi pe careva trecător cu simfoniile cacofonice ale burţii mele. Stau o jumătate de oră la coadă la butoiul cu „Kvas”, comand una mică, adică o hălbiţă de 250 de grame, mă uit lung la lista preţurilor: trei copeici... Deoarece am în buzunar doar fise de două copeici, îi întind cucoanei în halat alb două dintre acestea. „Zdaci net!”, îmi ţipă. Eu, naivul, mă gândisem că voi primio copeică rest, cu care voi mai bea un pahar de apă gazoasă, la un „automat” stradal, dacă voi avea noroc să-l găsesc. Cu o copeică şi un pumn zdravăn, aplicat aparatului, te poţi alege chiar cu un pahar de apă cu sirop (preţul 3 copeici), numai să nu fie vreun drac de miliţian prin preajmă... Cucoana-mi mai toarnă un chicuruş de lichid de culoarea urinei, îmi ia toate capicele şi urlă, stropindu-mă cu salivă, „Sleduiuşcii!”, adică următorul!... Închid ochii, îmi sorb „zeama de inspiraţie sovietică”, denumită într-un fel poetic - „Kvas”, restitui halba şi îmi aleg un locuşor mai izolat sub un nucar, îmi scot cămaşa, mă aşez pe ea, trag fermoarul de la servietă, deschid mapa cu manuscrisul romanului şi citesc ( a câta oară, Doamne?!), cu gând să mai tai un rând, câte o frază, câte o „zodie”? Trebuie să spun, că romanul meu este un fel de alegorie, o scriere poetică, în 12 zodii... Mi se tot cere (insistent!) să tai chiar o zodie întreagă, cea a lui Negru Vodă, care, de fapt, este un miliţian sovietic... Cu toate crimele pe care le comite, şi pentru care nici vorbă să fie pedepsit...  Cică, după ce mă voi dezice de zodia lui Negru Vodă şi voi reduce romanul la 300 de pagini, s-ar putea să vadă lumina tiparului, într-un an-doi... Să demolez întreaga construcţie, arhitectura romanului, să cedez prosteşte... Să mă las nimicit cu propria mânuţă, adică, un fel de sinucidere, aplaudată de cerberii cenzurii!...
Operez cu forfecuţele, cu pixul, cu tubul de lipici... Până la apusul soarelui, ameţit („tehuit”, după cum se spune la noi, în Bucovina) la cap de urletele aparatelor de radio cu tranzistori, date la maximum, de fumul de la grătarele cu „şaşlâci”, nu reuşesc să tai decât trei-patru pagini...
Cum se întunecă, fac o raită în jurul blocului, unde locuieşte fiul meu şi unde am dormit doar o singură noapte în viaţa mea, până la despărţenie... Nici un geam nu-i luminat. Slabă speranţă. E zi de vineri, totuşi, o fi plecat undeva: la taică-său (la Bubu), în centru, pe bulevardul Lenin, la ţară, tocmai la Mălăieşti, pe malul Nistrului...
Bat drumul înapoi, ocolesc „hruşciovka”, în care am rezervată camera pentru o lună întreagă, potrivesc (prubuluiesc) după geamurile de la etajul doi, după aspectul balcoanelor, cam pe unde se află apartamentul 13, în partea opusă descopăr o fereastră luminată puternic, deschisă larg, din care ţâşnesc afară sunetele unei melodii turbate, probabil, de la un magnetofon, pus la maximum, înnăbuşite din când în când, de urlete bestiale, tropăituri, de parcă o sută de draci ar fi încins un hostropăţ de „rămas-bun” de pe lumea aceasta... Cum să mă întorc „acasă” într-o asemenea atmosferă? Cine să mă apere?
Aşez servieta pe pământ, mă sprijin de un copac bătrân – slavă Domnului că prin partea opusă a blocului nu trece nici un om, este, de fapt, un loc sălbăticit, pustiu. Tufari de măcieş, urzici, este un plop (din cei care produc scamă!), unde şi unde câte un nucar, dar nucile, pipernicite, încă-s cu „muci” şi nici cuţitaş nu mai am... Sub unul dintre aceştia m-am aciuat, cum numai bun pentru a fi mereu cu ochii pe geamul cu pricina. Mă gândesc: de la o vreme se vor astâmpăra, vor goli toate sticlele, vor cădea de oboseală...
Trece o oră, poate, două, trei... Aproape toate geamurile din jur s-au scufundat în întuneric. O fi fiind după miezul nopţii. Eu nu am ceas. Mă orientez după stele. Ceasornicul, de marca „Pobeda”, mi l-au şterpelit într-o gară, pe când moţăiam cu mâna pe valiză...
Pleoapele îmi cad obosite, ochii îmi lăcrimează, după atâta concentrare. Mai să aţipesc. Deodată aud vâjâind prin aer un obiect greu, negru. Zboară direct spre copacul sub care stăteam de pază, se loveşte de trunchi şi cade la pământ. Abia am reuşit să mă feresc. Ridic sticla goală. „Roz de masă”. De trei sferturi. Grea ca o bombă. Dacă mă nimerea drept în cap?
Încerc să stabilesc de unde o fi fost aruncată? Unicul geam luminat e al „meu”. Iată şi chipul unui bărbat, în maieu vărgat, de marinar, strânge în braţe o muiere blondă, cu părul vâlvoi, goală până la brâu... o recunosc! E „haziaika” apartamentului 13. Am rupt cuiul, mă gândesc... Cum să mă întorc „acasă”? Şi dacă mă voi strecura nevăzut spre camera mea, voi reuşi să adorm? Zeci de întrebări şi toate fără răspuns...   
Mai trece o oră. Luceafărul îmi luminează drept în ochi. Îmi trece somnul. De câte ori apare Luceafărul pe cer, îmi amintesc de bietul poet Eminescu. Oare câte nopţi o fi îndurat şi el, trecând „pe lângă plopii fără soţ”, urmărind într-un cadru luminat, pe acel „înger blond” al sufletului său. Cătălina... Veronica... „Haziaika” mea... Îmi dau seama, că nici nu-i cunosc numele. Când mi-a deschis uşa, la început, eram gata să mă aplec să-i sărut mâna, să mă prezint, cum procedez de obicei, cu o doamnă, cu o domnişoară. Să aştept smerit să-mi ciripească şi ea numele. Dar n-a fost să fie cu rusoaica blondă. M-au zăpăcit sânii ei mult prea dezgoliţi, iar mâinile îi erau ude, unsuroase. Probabil, spăla vasele la bucătărie. Şi-apoi, fiică-sa, din spate...
Altă ocazie „să facem cunoştinţă” n-am avut, dacă e să uit scena penibilă cu ploşniţele. Oare o fi văzut „ceva”? Dar cine şi cum o fi scos chiloţii şi maieul de pe mine şi mi le-a spălat? Ce mi s-a mai întâmplat? Chiar dacă nu ne cunoaştem numele, poate trupurile noastre au şi „făcut cunoştinţă”?
Cu cât mă gândesc mai mult la zilele şi orele petrecute pe această stradă a Trandafirilor, cu atât mai mult mi se tulbură memoria, provocându-mi imaginaţia... La imaginaţie, e drept, eu sunt „tare”! Dacă m-am încumetat sa compun un roman de 900 de pagini. Şi nu-i decât prima parte dintr-o trilogie. Serafim Saka, „bucovineanul meu”, citind manuscrisul şi aflând că lucrez la o trilogie, a alergat a doua zi spre Uniunea Scriitorilor, cu o falcă-n cer şi cu alta în pământ, urlând de la parter, ca să audă şi preşedintele Uniunii: „Păi dacă prusacul ista, la douăzeci de ani abia împliniţi, a avut impertinenţa să se prezinte cu o trilogie, o să ne pape toată hârtia noastră!!!” „Sictir! cu dânsul”, i-au răspuns câţiva membri ai U.S. cu pretenţii de prozatori, la acea oră încă destul de treji, afară de Nicolae Esinencu, de-acum beat criţă... Iată de ce, până la urmă, doar unul Esinencu nu m-a criticat pentru „crima” de a fi scris un roman şi „curajul” de a-l fi prezentat Uniunii Scriitorilor, cu rugămintea fermă de a fi citit, discutat şi recomandat pentru editare...
În clipa aceasta fac o „abatere lirică” şi îmi amintesc, desigur, cu o anumită doză de duioşie, că la Nicolae Esinencu încă n-am dormit nici o noapte. La drept vorbind, nici nu prea ştiu unde locuieşte, cu soţia şi cu cei cinci copii, cel puţin...
Pipăi cheia în buzunar. Păşesc cu multă precauţie pe scara blocului, nu cumva să nimeresc peste ceva „moale”, mă orientez de minune şi prin întuneric, deoarece becul de la scară nu arde. O rază sprinţară a Luceafărului pătrunde prin geamul spart de la nivelul etajului doi şi îmi luminează cifra 13 a apartamentului...
Cu mişcări tremurânde, dar tot mai sigure, introduc cheia, dau s-o răsucesc în broască, dar nici vorbă! Mai încerc o dată şi încă o dată. Nici atâta! O scot. O introduc din nou. Mai încearcă, Mihăiţă, parcă aud o voce hlizită... O fi vocea îngerului meu păzitor sau a diavolului? Mă enervez. Dar pe cine? Pe ce? Pe o cheie, cu care, la o adicătelea, încă n-am descuiat această uşă străină nici o dată... Împing uşa încetişor cu vârful piciorului. Minune! Uşa face „scârţ” şi se deschide larg. Abia de reuşesc să-mi recuperez cheia, după ce o închid frumuşel la loc, bâjbâi un lănţug, deoarece lumina în antreu e stinsă, îl pun, după cum se cuvine, într-o casă de „gospodari”, când toţi sunt acasă şi cu pas de pisoi „vinovat” mă strecor în camera „mea”. Cu gând să nu mai aprind lumina, să mă dezbrac pe întuneric şi să mă las uşurel pe pat. Poate n-o să mă zăpăcească nemernicele de ploşniţe. Măcar până oi adormi. Că după asta pot să roadă din trupul meu chinuit până o să plesnească de atâta sânge!
Dar... aud un fel de şmorcăit sugrumat, un fel de miorlăit de pisicuţă. Rămân stană de piatră. Nici nu respir. Nu mai recepţionez nici un sunet suspect, nici un foşnet. Încerc să descopăr întrerupătorul. Bâjbâi încetişor din partea dreaptă a uşii, apoi întind mâna spre partea stângă, unde, presupun, trebuie să fie nenorocitul de înterupător, mai aproape de pat. Uşa camerei este dublă. Adică, de obicei se deschide o jumătate, cealaltă e blocată, probabil...
„Ne zajigaite!” – aud un glăscior, aidoma unui clopoţel atins din întâmplare, pe întuneric. Taman în clipa când am nimerit întrerupătorul, dar n-am reuşit să-l apăs...
Cu inima stârnită spre a-mi „bumbăci” coşul pieptului, mă întorc spre locul de unde răsunase glăsciorul (acel „nu aprindeţi!”) şi mai mult în imaginaţie descopăr un trupuşor ghemuit pe pat, cu mâinile acoperindu-şi faţa şi izbucnind de data asta în plâns, cu icneli, cu horpăituri, de o intensitate crescândă, disperat...
Întind din nou mâna, ca să aprind, totuşi, lumina, dar tot atunci se izbeşte peste mine, aidoma unei căprioare scăpate din ghearele leului, ghemotocul de carne de pe pat, nimerindu-mi cu sânii-săgeţi de foc drept în piept, provocându-mi o neasemuită plăcere prin „împunsătura” lor, din care mai-mai să mă fac lat la pământ, dacă nu mă apucam, instinctiv, de mânerul uşii, prin care şi s-a strecurat, ca un vârtej, posesoarea sânilor...
Mă las păgubaş. Nu mai aprind lumina. Mă aşez pe pat, cu coatele pe genunchi, cu pumnii spijinindu-mi maxilarul, ca nu cumva să mi se declanşeze ruşinosul clănţănit de dinţi. Căci trebuie să recunosc, cinstit, că de câte ori mă aflu în faţa unei femei, mă învăluie un fel de curenţi atât de puternici, pe care nu-i pot stăpâni şi dacă nu-mi satisfac pornirile imediat, adică, nu-mi realizez poftele sexuale, mă cuprinde un fel de tremurici, din creştet şi până în vârful degetelor de la picioare, încep sa-mi clănţănească dinţii, ca de friguri. Şi nu există putere pe acest pământ sau remediu, care să-mi potolească această „boală”, decât doar dacă „devorez” jertfa, care mi-a pricinuit asemenea stare... Îl înţeleg prea bine pe bărbatul-personajul central din celebrul roman „Lolita” (l-am citi chiar din primul an de şedere la Moscova, l-am „devorat” se poate spune, cu ochii şi cu sufletul, în variantă foto). La drept vorbind, în capitala uniunii întotdeauna am avut posibilitatea să citesc tot  ce mi-a dorit sufletul, mai ales operele răspândite în „samizdat”, dar cu toate acestea nu m-am lecuit de scris, de „boala scrisului”, ba şi mai tare m-am încăpăţânat şi m-am pus pe lectură şi pe „scârţâit de peniţă”, fie şi pe genunchi, cu pixul, prin gări, iar când nu mai aveam nici pix – cu creionul, de obicei unul „chimic”, muiat între bize, din care cauză mereu am tot umblat cu buzele învineţite, ca să nu spun „umflate”...
„U-u-uf!” – îmi veni să ţip, dacă nu-mi dădeam imediat seama unde şi în ce situaţie mă aflu. O blestemată de ploşniţă m-a pişcat de fund – o fi găsit o trecătoare. Am nişte pantaloni „de când lumea”. Poate s-o fi strecurat, cât am stat pe gânduri, pe la prohab, că-mi lipseşte un nasture, cel de sus, mai puţin periculos; am tot căutat să mi-l cos la loc, dar mai întâi nu aveam ac, apoi am făcut rost de unul, dar nu aveam aţă neagră şi când m-am ales cu ac şi cu aţă, n-am mai găsit bumbul, l-am pierdut...
Amu ce-o să mă fac, dacă pofticioasele ploşniţe o să mă muşte şi de alte părţi ale corpului, mult mai sensibile. N-o să mă salveze nici „clănţănitul din dinţi”...
Mă strecor la WC. Aprind lumina. Mă urinez. Fierbinte! Nu mai ţin minte de câte ore nu mi-am eliberat vezica... Să nu mă îmbolnăvesc, Doamne fereşte, din cauza asta. Mai ales că e vorba ca toate WC-urile din uniunea sovietică să fie trecute la regimul cu plată, ca în Occident... Nu ştiu cum e acolo, eu n-am fost în Occident, sunt „nevîiezdnoi”, adică, fac parte din acea categorie de cetăţeni sovietici (99%), cărora le este interzis să părăsească teritoriul uniunii... Închisoarea popoarelor!
Mă dau mai aproape de oglindă. Îmi inspectez toate locurile, mai ales cele mai mult sau mai puţin păroase, dar nu descopăr nici o „sărăcie” (vorba părintelui meu Valiuţă) de ploşniţă. Dau să mă încui pe dinăuntru, cu gând să-mi fac un duş, dar nu descopăr nici un fel de încuietoare. În apartamentul acesta totul este dezgolit, adică toate...
Deschid robinetele. Apă caldă este, chiar e fierbinte-foc, dar rece ioc! Şi dacă o să mă apuce setea, spre dimineaţă?! Prin câteva gesturi, însuşite de minune, în toţi anii mei de burlac, îmi arunc hainele, păşesc în cadă (destul de curată!), îmi fac un duş, adică, mai mult îmi opăresc trupul, şi aşa mult prea „înfierbântat” ultima vreme, mă săpunesc de câteva ori (săpun este, de toate felurile, eu aleg unul „Detskoie”, adică „pentru copii”, deşi încă n-am căzut în mintea copiilor), nu mă mai şterg, pentru că nu am un prosop „al  meu”, iar cu prosop străin să mă omori, că nu mă pot şterge. Psihologie de vagabond, ce mai vorbă!
Ascult cu atenţie. „Casa” parcă doarme. Sting lumina şi mă strecor gol-puşcă (mai mult gol-chistol!) spre pătucul meu, cu gând că de data asta, afară de „iubitele” mele ploşniţe nu voi mai descoperi acolo şi altă (alte) fiinţe, multipede, patrupede sau bipede...
Mă înfăşor în pătură, până la gât şi mă întind pe pat, pe partea dreaptă. Gândurile (multiple!) încetează să-mi mai roiască prin cap şi mă prăbuşesc într-o prăpastie fără de fund. Parcă zbor, parcă mor...
La un moment dat simt că mă sufoc. Nu reuşesc să-mi scot măcar o mână, să-mi masez inima. Nu am nici glas ca să ţip. Să chem pe careva în ajutor. De obicei, când mă sufoc prin somn, o chem pe maică-mea, Saveta, Elisaveta, Liza... Savetuca, după cum îi spunea bunică-mea, Lucheria. Savincu, după cum o dezmierda bunicul meu, Gavriil. S-au prăpădit amândoi. Bunicul – mort de foame şi de frig, în stepele pustii ale Kazahstanului, unde au fost cu toţii deportaţi, iar bunică-mea, acasă, s-a stins ca o lumânare, acum un an, mai exact, un an şi jumătate. Abia de am reuşit să ajung de la Moscova la înmormântare, în cea mai friguroasă şi înzăpezită zi a lunii februarie.
N-o să mă audă nici maică-mea Saveta. Pot să o tot chem până voi răguşi de-a binelea, până-mi voi pierde vocea... E prea departe.
Că multă minte îmi mai lipseşte. Cum de mi-a trăznit prin cap să mă înfăşor în pătură atât de strâns, încât să nu mă mai pot elibera? Mă rostogolesc spre perete, apoi spre marginea patului. O dată şi încă o dată, strivind, probabil, sumedenie de ploşniţe, dar nu la ele îmi este gândul, ci cum să mă eliberez din strânsoare. Mă simt ca un prunc înfăşat, în prima zi după naştere, fără nicio şansă de a scăpa... Un prunc mare! Dar, cel puţin, nu sunt şi legat cu o frânghie pe deasupra. Mai încerc o dată şi încă o dată, din toate puterile, „zbor” peste marginea patului, „aterizez” pe linoleumul lunecos, dar, cel puţin în cădere, reuşesc să-mi eliberez o mână, apoi şi tot corpul. „Zac” pe linoleumul fierbinte şi el (Doamne, ce năduf!), cu picioarele răşchirate, cu mâinile în părţi, cu faţa în sus... Un răstignit! De bună voie. Cu toate păcatele vieţii mele, comise sau săvârşite doar în gând, nu merit nici să fiu răstignit, dacă ar fi să mă gândesc mai bine, după toate canoanele religiei creştine ortodoxe...
Inima, puţin câte puţin, îşi revine, dar setea mă omoară. Cerul gurii mi s-a uscat ca pustiul Sahara, deşi eu n-am simţit „pe viu” decât pustiul din stepele Kazahstanului, unde am nimerit, pe timpul studenţiei, su statut de „ţelinar”, încercând să descopăr urmele pierdute ale bunicului Gavriil, peste douăzeci şi mai bine de ani. Urmele bunicului nu le-am aflat, dar „pustiul” mi-a pătruns în suflet, în ochi şi în gură pentru totdeauna. Dar şi în „peniţă”, pentru că una din cele douăsprezece zodii ale romanului, chiar aşa se şi intitulează:”Bunicul meu, pe care aşa şi nu l-am apucat în viaţă...” Cum să tai cu foarfecele din zodia lui? Curge sânge...
Poate că ploşniţele mi-au pătruns în cavitatea bucală, în timul somnului şi acum fac exerciţii de aerobică, între cerul gurii şi limbă?... Fi! Ce scârboşenie! Nu am nici salivă, ca să scuip...
Mă târâi în patru labe spre balcon. Uşa este larg deschisă. Nicio adiere de vânt. Pipăi în dreapta, peste prag. Dau peste nişte lăzi de lemn, probabil, nişte panere pentru fructe. Bâjbâi în stânga. Cât pe ce să strig „Ura!”. Dar mă lovesc la timp peste gură. Descopăr o ladă cu roşii, după formă le-am ghicit, indiferent dacă or fi roşii sau verzi. Pătlăgele. Apuc una şi o duc la gură. Muşc din ea, cu atâta poftă, încât mă înspăimânt, uitând, desigur, că roşiile se recomandă mai întâi să fie bine spălate.
Roşiile se dovedesc a fi cam verzi, după acreala din gură, dar cel puţin îmi potolesc setea. Îmi recapăt (provoc) şi capacitatea de a elimina salivă. A doua roşie, care se dovedi a fi tot verde, mai întâi o scuip, o şterg cu palma, după care o halesc, aproape împăcat cu soarta. Cu destinul. Niciodată n-am reuşit să „dibui” diferenţa dintre soartă şi destin. E adevărat. Sunt sinonime. Perfecte. Dar de ce oare, totuşi, poporul român (cine altul) sau, poate, Dumnezeu, ne-a lăsat două noţiuni, atât de diferite, cel puţin din punct de vedere grafic, pentru acest miracol. Căci ce altceva, decât miracol (mister) poate fi soarta, sau destinul?
Tot „filozofând”, cu dosul gol pe pragul aşchios al balconului, cum numai aud trântindu-se o uşă, după care se luminează în antreu. Abia de reuşesc să ajung la pat, să mă ascund sub pătură. Chiar mi-am tras-o peste faţă, căci m-am pomenit cu o jumătate de pătlăgică în gură, iar cu alta, întreagă, în mâna stângă. Le voi molfăi sub pătură...
Trag puţin cu ochiul. Descopăr că uşa camerei „mele” este cu geamuri – o jumătate este din sticlă groasă, grunzuroasă, prin care nu se vede nimic, în schimb, cealaltă jumătate, care de obicei, se deschide, e străvezie şi nici urmă de perdeluţă... Casă de oameni liberi, ce mai vorbă! Locatari dezgoliţi, într-o casă dezgolită...
Nici n-am apucat să-mi formulez „în gând” versul ca atare, de o banalitate crasă, cum s-ar exprima criticul Mihai Cimpoi – un „dicţionar de neologisme” umblător (adică, şi „mâncător de... scriitori”!), că stăpâna casei, goală puşcă (fără de  „chistol”, desigur) aleargă dinspre bucătărie, cu o sticlă de „Roz de masă” în mână, ţipând un „Ura-a-a!!!”, pe ruseşte, mai dihai decât bieţii ostaşi, când au înălţat steagul roşu deasupra Reichstagului... Blocul de beton armat s-a cutremurat din toate încheieturile, mirându-mă, în taină, dar şi mulţumind Bunului Dumnezeu, că nu s-a declanşat un nou cutremur, ştiind (sau doar intuind) prea bine, că în zona aceasta a pământului cutremurele se declanşează nu numai din cauza proceselor subterane din Munţii Vrancei (munţi tineri, vor şi ei să mai crească, să se mai lăţească, puţintel şi peste gardul de sârmă ghimpată...), ci, mai ales, de pe urma răutăţii oamenilor, căci forţa psihică, umană, este (poate deveni!) mai puternică (şi cu atât mai devastatoare!) chiar decât explozia unei boimbe atomice...
Să descoperi o sticlă de vin, fie şi „Roz de masă” (de măsea), hăt spre dimineaţă, când nu ai cu ce te „pohmeli”, adică, să-ţi „dregi” sufletul, după o beţie cruntă din ajun – o fi fiind pentru cheflii o adevărată fericire, demnă de toate „uralele” lumii...
Şi „guleaiul” a reînceput. Deocamdată în cealaltă jumătate a apartamentului. Totuşi, mă gândesc imediat, ce o fi făcând fetiţa, dacă apartamentul e compus doar din două camere, fie şi decomandate. Vai de capul ei, sărmana...
Dacă e zi de sâmbătă, oricum, nu am unde pleca. Să mai dorm puţin, mă gândesc, iar mai târziu oi şterpeli câteva roşii (fie ele şi verzi) de la balcon şi potolindu-mi foamea, să scot forfecuţele, tubul cu lipici şi să mă apuc de treabă, căci manuscrisul romanului deocamdată rămâne tot atât de gros, „carămidă” şi nu alta...
Îmi trag pătura peste ochi, mă întorc cu faţa la perete, dar casa „se trezeşte”. Alergături prin antreu. Uşi trântite. Pocnituri de farfurii sparte la bucătărie. Şi toate însoţite de vorbuliţe dintre cele mai deocheate, dintr-un jargon sudic al limbii ruse. Doamne, totuşi, ce bogată este limba acestui popor! Ce frumuseţe de înjurături de „mamă” şi de „tată”, dar mai ales de unele „organe” ale omului. Încât îmi vine să-l rog, să-l implor pe Bunul Dumnezeu, că dacă va mântui această lume, pedepsindu-ne până la ultimul şi va crea o altă lume, o altă fiinţă umană, „după chipul şi asemănarea Sa”, să-l facă pe om fără anumite organe, ca să nu mai fie atât de des pomenite (şi hulite!), precum se întâmplă cu „cei mai iubiţi”  reprezentanţi ai actualei civilizaţii... Iar procrearea speciei umane viitoare, de inspiraţie divină, să se întâmple „pe vârf de hârleţ, într-o groapă comună”. „Ca şi râmele”, după cum prooroceşte poetul Eugen Cioclea, care nu aruncă vorbe de clacă (nici de cloacă) în spaţiul poetic românesc şi nu numai. Chiar aşa: „ca râmele”, atunci şi limbajul specimenilor de tipul acesta degradat, care mişună zi şi noapte prin acest apartament, ar fi mult mai redus... Tot acum îmi vine în gând şi o mărturisire a unei familii de surdo-muţi, de la Cernăuţi, care au recunoscut, pe un bileţel, că ei sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ: n-au rostit în viaţa lor nici o vorbă scârboasă, care ar putea să-l supere pe Dumnezeu şi urechile lor n-au auzit niciodată înjurăturile etajate ale ruşilor din preajmă... Ce simţ al păcatului NEsăvârşit!
Cât despre Eugen Cioclea, promit dragului meu cititor, să nu-l mai pomenesc, cel puţin în această scriere „De pe strada Trandafirilor”. Pur şi simplu, m-am bucurat sincer pentru recenta sa carte, a patra, care e, totuşi, o performanţă, pentru un autor, ajuns la frumoasa vârstă de şaizeci de ani, căci poeţii, de obicei, se sinucid sau sunt ucişi (de cele mai multe ori, la vreun duel stupid!) pe la treizeci de anişori...
Cu adevărat, strada se numeşte „Uliţa roz”. Tot „pe ruseşte”. Dar, vă asigur, nu-i o denumire necenzurată...
„Nemernica”, îmi vine să ţip. Dar, în schimb, mă limitez să scrâşnesc doar din dinţi. Nu sudui nici măcar în gând. M-a pişcat o ploşniţă. Probabil, s-a trezit şi ea, lihnită de foame, şi... Mă întorc pe partea cealaltă, adică astlaltă, că nu mai am o a treia parte, pe care să mă mai întorc, slobozindu-mi inima, să respire mai liberă. De multă vreme nu mai pot adormi culcat pe partea stângă...
Spurcăciunea de ploşniţă şi-o fi încasat porţia de sânge sau „doza”, (poate e o narcomană inveterată?) şi s-o fi liniştit. La drept vorbind, aceste lighioane micuţe, prizărite şi pâclişite o fi făcând parte din neamul vampirilor... Am avut în viaţa mea şi păduchi (pe când am fost închis, pentru prima oară, la spitalul-închisoare de psihiatrie din Costiujeni, pentru că am refuzat categoric să-mi fac serviciul militar în armata sovietică, deşi eram absolvent al facultăţii de litere şi concomitent al catedrei militare, pomenindu-mă cu gradul de sublocotenent, adică „ofiţer în rezervă”). M-am războit şi cu diferite specii de purici, mai ales de prin aşternuturile străine, prin care mi-a fost dat să dorm. Dar asemenea chin şi umilinţă, mâncărime şi usturime, năduf insuportabil şi putoare mai-mai să-mi provoace leşinul, n-am îndurat în viaţa mea! Şi toate pe bănuţii mei. Pentru cele treizeci de rublişoare (au nu pentru treieci de arginţi şi-a vândut Iuda Învăţătorul – pe fratele întru credinţă Iisus Hristos?)...
Poate să mă ridic? Să mă strecor afară? Să mă lungesc sub un copac, la umbră. Dar mai întâi să se liniştească, să se mai „potolească” această casă, acest apartament...
Nu reuşesc să-mi pun la cale gândurile, că uşa de la camera mea (adică o jumătate de uşă, cea „umblătoare” se dă în lături, desigur, zgomotos şi „haziaika” intră val-vârtej peste mine (adică, pe lângă mine), aruncă o căutătură piezişă spre patul meu, încredinţându-se, probabil, că dorm ca un mieluşel, şi se îndreaptă tropăind, cu nişte papuci de casă (cu tălpile de lemn?), spre balcon. O „admir” printre gene. Stă crăcănată în uşa balconului, într-un hălăţel scurt de tot sau ce o mai fi fiind (poate e o cămaşă bărbătească?), cotrobăieşte prin lăzile, panerele de-acolo, încearcă o o pătlăjică, o aruncă afară, alege altele... O rază de soare, impresionată, probabil de trupul femeii, aburit, îi lunecă languros printre picioare şi descopăr că muierea dracului e fără chiloţi. Închid ochii strâns, ruşinat, cu o mână îmi apăs bărbăţia, sub pătură, să nu se răs-scoale, iar pleoapele mi se ridică puţin câte puţin şi o sorb ca pe un nectar nemaipomenit. Trebuie să recunosc: pe cât de scârboasă e la înfăţişare muierea, cu părul vâlvoi, de parcă ar fi scărmănat-o noaptea o întreagă duzină de strigoaice, cu hălăţelul-cămaşă atârnând ca o zdreanţă, mai mult dezgolindu-i trupul, decât acoperindu-i-l, cu atât sexul ei, străluminat în contr-ajur (principiu scenic, folosit de către regizorii de talent), mi se pare de o frumuseţe uluitoare. Nu atât fesele-i, de o rotunjime perfectă, bombate abrupt de la linia taliei, picioarele-i lungi, vânjoase, care-i cresc „din umeri” (deşi nu am posibilitatea să-i admir şi „umeraşii”, căci e mult prea aplecată şi preocupată de alegerea roşiilor-verzi), puţin mai plinuţe decât ale unei balerine (pe care eu le-am admirat şi mângâiat „în deplină cunoaştere de cauză” pe parcursul celor aproape cinci ani de activitate profesională la teatru, tot câte două săptămâni la rând, deoarece Teatrul muzical-dramatic „A.S. Puşkin” împărţea scena în două cu Teatrul de operă şi balet, pe atunci „fără de nume”, mai bine zis, „în numele”, după expresia-limbajul şantist-transnistrean) – mă cucereşte totalmente sexul ei expresiv, muncit o noapte întreagă, bosumflat, aproape întors pe dos, sughiţând încetişor, făcându-mi „cu ochiul”, îndemnându-mă să sar din pat, să-l mângâi, să-l sărut, să-l mănânc, să-l potolesc...
Păcatele mele, păcate!
„Haziaika” se ridică, se întoarce spre mine, probabil, zâmbeşte satisfăcută: i-a reuşit să-mi aprindă toate instinctele (să-mi provoace imaginaţia, care nu mai este de ordin poetic), să pună stăpânire pe mine...
Sunt mort. Nici nu respir. Dar îi simt, totuşi, paşii, de data asta nu mai „clămpăneşte” cu papucii de casă. Aud cum scapă o pătlăgică (roşie? verde?) din mână, care se rostogoleşte în direcţia patului meu... Poate o fi împins-o cu vârful piciorului înspre pătuţul suferinţelor mele insuportabile... Se apleacă... Îi simt respiraţia fierbinte, un fel de gâfâit accelerat, dar mai ales aroma trupului, un fel de magnetism al „bermudelor”, deşi nu mă absoarbe şi nu mă nenoroceşte interiorul-hăul ei – numai carne în fierbere, imposibil de suportat, de neiertat, să le rezişti, dacă eşti viu, dacă eşti bărbat... Iar eu sunt mai mult mort, decât viu şi mai mult duh decât bărbat... Deşi o „văd”, cu ochii strâns închişi, cum se sprijină cu stânga de marginea patului, se lasă în genunchi, slobozindu-şi minunea de sâni, cu „gurguiele” în flăcări peste braţul meu, întins de-a lungul trupului, învelit în pătură şi provocându-mi un fel de „scurt circuit” în clipa, în care s-a aplecat şi mai mult, ca să ajungă cu dreapta neascultătoarea pătlăjică, rostogolită sub pat, ori, poate, împingând-o şi mai departe, şi mai adânc. O simt cu toate fibrele sufletului, cu toţi porii pielii, cum se căzneşte să scoată „fructul” (fructa?) de sub pat, cum i se cobâlţâie obraznicele ţâţoaice, aidoma unor amfore, pe jumătate pline cu nectarul cel mai râvnit de pe pământ, cealaltă jumătate răbufnind peste margini de atâta patimă...
 – Nicevo sebe mujik! – o aud, în cele din urmă exclamând, cu glas şoptind sau mai mult în gând. Adică, „n-am mai întâlnit-văzut asemenea bărbat”, căci, în cazul de faţă nicidecum nu poate fi vorba de „mujikul rus”, fie şi în sensul, sau cu cea mai uşoară aluzie la acel „mujik dintre mujici”, Grişka Rasputin, adorat de toate rusoaicele pentru „instrumentul” lui gigantic...
Şi tot atunci se ridică brusc, hohotind într-un mod sălbatic, de data asta cu toată gura, îndreptându-se spre ieşire şi râşnind aerul şi aşa inflamabil din cameră cu fesele-i, pe care reuşesc, totuşi, să le admir o frântură de secundă, căci mi-am deschis ochii larg, adică, nerăbdătorii mei ochi s-au căscat de la sine, iar urechile-mi, şi ele destul de agere şi de sensibile, au receptat cu lux de amănunte trântitul înciudat al uşii, încât mai să zboare în ţăndări geamul sau să sară din ţâţâni uşa ca atare...
Prima învăluire-asediere-aţâţare, atât de excitantă, am suportat-o cu un stoicism, de care nu-mi imaginam că sunt în stare. Dar ce mă mai aşteaptă în viitorul apropiat?...
Până hăt spre seară încerc să lucrez „creator”. Mai întâi potrivesc masa mai spre geam – destul de luminos, cu uşa de la balcon, în continuare, desigur, cu geam şi ea, larg deschisă, deşi aerul nu mai circulă, a înţepenit totul, mai ales după ce cele trei fiinţe din apartament au ieşit să se plimbe sau, mai ştii, poate să se „răcorească” la vreun restaurant...
Îmi înşir filele manuscrisului pe tăblia mesei, repartizat pe „zodii” ca să-mi dau seama mai bine ce strategie să folosesc pentru operaţiunea „cu foarfecele”. Dar mai întâi fac o raită prin apartament. Pentru început – o vizită la WC. Apoi – un duş, de data asta foarte plăcut, este şi apă rece.Trec „dincolo”, adică, în cealaltă jumătate a apartamentului, ca să mă conving, definitiv, că mai există doar o singură cameră, mobilată sumar, cu un pat larg, mult prea larg, poate, cam pentru două persoane şi jumătate, care ocupă aproape o jumătate din spaţiul odăii. O fi fost de mai multe ori rupt, prăbuşit, căci este închingat cu piese de metal, prinse în şuruburi solide „de tractor”... Nici vorbă să fie aşternut! Pernele zac într-o rână, cu feţele cândva albe, pătate de sudoare, poate, şi de altceva... O pătură pufoasă, ce-i drept, înfăţată, o jumătate atârnă pe pat, alta e revărsată pe linoleum. O cămaşă de noapte, de culoare roz, aproape străvezie, e agăţată de candelabrul din plafon, cu trei ramificaţii şi un abajur lipsă... O pereche de chiloţi, nişte slipi, în dungi şi culori ţipătoare – cu inscripţii bătătoare la ochi „Made in Odesa”, desigur, o fi fiind ai „cavalerului”, stau aruncaţi la piciorul patului. Pe peretele opus – o oglindă enormă, rotundă, fără de ramă, pentru „vizualizarea-admirarea câmpului de luptă... Un dulap, cu trei secţii, exact ca în camera „mea”, o măsuţă cu o sumedenie de piese de cosmetică, toate claie peste grămadă, mai toate sticluţele destupate, tuburile de ruj epuizate, un bibelou de porţelan „decapitat” şi un fotoliu, desfăcut, tixit, în cel mai îndepărtat colţ al camerei, într-un fel, între dulap şi fereastră (fără balcon), pe care, probabil, doarme fetiţa... Doamne! La ce chinuri este supusă o copilă atât de fragedă?! O fi având treisprezece, poate paisprezece ani? N-am văzut-o decât în spatele „mămucii”, când le-am păşit pragul casei... Şi ce aer greu! Pete de vin roşu pe jos, pe linoleum. Sticle goale de „vodka stolicinaia” şi de „roz de masă”. Câteva scrumiere doldora de scrum şi mucuri de ţigară „cu filtru”, miros de sudoare năclăită, de spermă... Deschid fereastra larg şi mă retrag în grabă, aidoma unui ucigaş de la locul crimei...
În bucătărie aspectul dezastruos se repetă: farfurii sparte pe jos, altele cu jumătăţi de roşii pe masă, acoperite de mucegai. Un aragaz, cu un singur buton funcţional, cu resturi de mâncare şi de cafea carbonizate. Căldarea cu gunoi, pe jumătate plină, urât mirositoare a peşte. Şi nu numai...
Dau să deschid frigiderul, îmi cade uşiţa peste picior. Nu mi-am dat seama de la început că nu se mai ţine în bălămăli. Camera de congelare numai gheaţă. Un ou plesnit, un tub cu „gorciţa”, adică muştar şi o conservă de „Kilka v tomatnom souse”. Adică, un fel de „scrumbiuţe de Estonia, în sos de tomate”. Două-trei cratiţe, cu fundurile arse, un ceainic afumat şi el, o mătură, mai mult cu numele doar, adică, tocită până la mănunchi şi celebra „şvabră” rusească – o perie cu coadă lungă, cu o cârpă de sac, urât mirositoare, pentru spălarea podelelor...
Din câteva mişcări şi aruncături de ochi am şi efectuat o revizie generală a apartamentului. Ba! Am şi o scăpare: pe peretele de o culoare greu de identificat, atârnă un ”Ceas cu cuc”, dar nu funcţionează, probabil, „cucul” o fi răguşit cu mai mulţi ani în urmă...
Înainte de a mă reîntoarce în camera „mea” mai descopăr, în antreu. Lângă uşă, un magnetofon, marca „Vesna”, enorm, greoi...
Calmat de-a binelea, mă apuc de lucru. Nu reuşesc să scriu nici un rând nou, ci tai, cu foarfecele, aproape zece pagini, cârpind filele cu lipici, potrivind rândurile dactilografiate, completând, unde şi unde, doar cu câte o silabă, cu câte un cuvânt. Mai neplăcută şi mai blestemată muncă „de literat” ca aceasta nici nu există! Un fel de autopsie a propriilor gânduri, o sinucidere spirituală lentă, provocând autorului multe cicatrice, care vor sângera în adâncul sufletului până la sfârşitul vieţii. Mai ales că pentru mine romanul „Îmblânzirea Curcubeului” este „primul copil”, el s-a şi născut, în chinuri cumplite, chiar înaintea fiului meu Călin şi ambele mele „odrasle” nu mi-au adus, deocamdată, decât suferinţă, şi, poate, doar câte o clipă de fericire, atunci, la început, la naştere.
Deşi n-am tăiat-costroşit din canavaua manuscrisului decât creo zece pagini, în jurul mesei, pe linoleum, s-au adunat „munţi” de hârtie, panglicuţe, bucăţi mototolite. Mi-am dat seama, hăt, spre miezul nopţii, când s-a întors „haziaika”, tot „în trei”, cam aghezmuiţi, inclusiv fătuca... A deschis larg uşa camerei şi a exclamat din nou, dar cu o intonaţie mai prietenoasă, mai cu suflet:
– Kakaia sţena!
Desigur, „scena” i s-o fi părut foarte ciudată, nemaiîntâlnită, în apartamentu-i drag...
Şi, scăpărând din ochi, cu genele-i mult prea grele de atâta vopsea, a mai adăugat:
- A menea, mejdu procim, Nataşei zovut...
- A ia Mişa...
Adică, „pe mine, printre altele, mă cheamă Nataşa”, la care i-am răspuns prompt: „Iar pe mine Mişa”...
S-a retras hohotind, chicotind în pumn, într-un fel obraznic, deşi plăcut auzului meu, deoarece încă n-am apucat să stabilesc definitiv: îşi bate joc de mine, încearcă astfel să mă flateze, sau e un comportament specific, faţă de propria-i persoană...
Sting lumina şi mă întind în pat, cu gând, că va urma un nou război cu ploşniţele, un fel de al treilea război mondial şi nu „pentru apărarea patriei”, căci eu nu am patrie. Sau, cel puţin, nu am nici un fel de acces la patria mea istorică de după sârma cea ghimpată. Ani la rând am tot expediat versuri la adresele redacţiilor revistelor „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, din Bucureşti, dar n-am primit nici un răspuns. Doar Vlad Druc (acum, după ce frate-său, Mircea, a fost aproape un an de zile prim-ministru, ambii semnează Druck, de ce?) a avut norocul să-şi vadă versurile tipărite la Bucureşti, în „România literară”, apoi, şi traduse în câteva limbi, deoarece a avut inspiraţia fericită să trimită plicul de la Moscova, pe când era student la celebrul Institut de cinematografie. Şi... a trecut Prutul! Nu păşind pe „podul de flori” – o amăgeală securisto-k.g.b.-istă, pusă la cale „de-ai noştri”, pentru a-i prosti (a câta oară?) pe românaşi şi a-i împiedica să se unească (reunească!), adică, să-şi Reîntregească Ţara, într-o clipă de graţie (ultima?) oferită de Bunul Dumnezeu, poate, într-un fel, şi de către Mihail Gorbaciov, deşi liderul de la Moscova nu s-a pronunţat cu toată gura pentru revenirea Basarabiei, adică R.S.S. Moldoveneşti, desigur, până la Nistru, a Nordului Bucovinei cu tot cu ţinutul Herţa, a judeţelor istorice Ismail şi Cetatea Albă, cu tot cu Insula Şerpilor, la Patria-Mamă, Ucraina primind, în schimb, Transnistria, şi totul pe cale paşnică, prin hotârârile parlamentelor, schimb de teritorii şi de populaţie. A aşteptat Gorbaciov o delegaţie de la Bucureşti şi Chişinău, la cel mai înalt nivel, dar nu s-au înţeles „bulbacii” de sorginte bolşevică de pe ambele maluri ale Prutului, de fapt de pe malurile bâhlite ale Bâcului chişinăuean şi ale Dâmboviţei înţigănite bucureştene...
Nu mai am nimic de comentat, chiar dacă Valeriu Matei ar putea să ţipe că eu nu pricep nimic în politica actuală... Dar într-o scriere ca aceasta eu „nu fac politică”, Doamne fereşte! Dacă nu erau ploşniţele...  Cât despre plicurile mele, burduşite cu versuri, o fi îmbogăţit arhivele k.g.b.-ului, acum transportate la Tiraspol (material strategic), probabil, le citeşte criminalul Smirnov, cu ajutorul vreunui translator, de teapa lui Andriuşa Hropotinschi... Iar Vlad Druc, deşi a publicat o singură plachetă de versuri, în expirata colecţie „debut” – „Trestie în vânt”, aşa şi n-a devenit scriitor, a rămas îmbrăţişat pentru întreaga-i viaţă de prima sa dragoste – cinematografia...
Blestematele de ploşniţe! M-am luat cu vorba, adică, mai bine zis – „cu scrisul”, iar ele, pofticioasele, s-au apucat de treabă. Deşi stau întins pe pat în pantaloni şi cămaşă, cu lumina stinsă...
Mă dezbrac, rostesc „în gând” rugăciunile: „Tatăl nostru” şi „Crezul”, mă culc, o fi mult după miezul nopţii, dar larma din casă nu se potoleşte, ba şi mai mult se încinge. Pocnituri de sticle goale, ciocniri de pahare, urlete, apoi scârţâit de pat, într-un ritm tot mai accelerat, ţipete bestiale de „ura-a-a”, clipe de „prăbuşire în prăpastie” şi o nouă reluare a vieţii nocturne basarabene. Alergături până la bucătărie şi înapoi, miorlăituri stridente, aidoma celor provocate de pisici, pe la sfârşitul lunii martie, când aceste fiinţe misterioase se împerechează şi peste toate înflorituri de vorbe ruseşti, înjurături etajate, „fără de gard”...
E lună plină. Odaia este luminată puternic, până la jumătate. Curioasa Lună, îmbujorată la faţă, parcă ar încerca să se strecoare prin uşa deschisă de la balcon, să mă salveze, luminându-mi sufletul. Numai că eu nu mai văd nicio scăpare. Doar să-mi pun capăt zilelor... Îmi fac semnul Crucii la asemenea gând neaşteptat. Doamne fereşte! Tot eu sunt de vină. După plecarea mea definitivă din Chişinăul plin de miasme bolşevice, am jurat că la o posibilă revenire, doar de dragul copilului meu, nu mă voi reţine niciodată mai mult de trei zile la rând... Şi acum ce mi-a venit? O mică speranţă, destul de înşelătoare, că voi reuşi să-mi editez romanul? Un fel de masochism (deschid „Dicţionarul limbii române moderne”, ediţia 1958, dar nu găsesc acest cuvinţel, probabil, o fi fiind inclus în unul „de specialitate”, masochismul făcând parte din domeniul medicinii, deci, caz de boală...). „Dicţionarul...” îl deschid acum la Bahrineşti, unde scriu şi redactez acest text, fiindcă prin Chişinăul sfârşitului de ani şaptezeci, începutul de ani optzeci ai secolului douăzeci, nu-mi puteam permite să car cu mine şi un „DEX”, care mi-ar fi prins bine la redactarea (forfecarea) manuscrisului. Îmi satisfac aceste porniri la biblioteca „Femeia lui Lenin”, după cum am botezat-o noi, studenţii, căci cea mai importantă instituţie de acest fel a Basarabiei era „în numele” Nadejdei Krupskaia... Voi încerca de la o luni să stau la bibliotecă, de la deschidere şi până la închidere, să mai scap puţin de ploşniţe, măcar o săptămână. Poate dau acolo peste criticul Mihai Cimpoi, la etajul trei, în sala de lectură „Limbi străine”, unde sunt şi eu „pus în evidenţă”, ca „român”, deoarece accesul în această „sală de lectură” se face strict după completarea unui formular special, în care mai ales trebuie indicată naţionalitatea, după „paşaportul de gulag” şi eu, fiind român, cel puţin aveam dreptul „juridic” să citesc literatură română, presa din „ţara vecină”. Doar aşa am fost acceptat, deşi această „sală” era, de fapt, un fel de „secţie” de supraveghere atentă a k.g.b.-ului din R.S.S.M., „ochiul şi urechea” vigilentă a Moscovei...
În asemenea nopţi cu Lună plină nu pot adormi. Este o altă „boală” cronică, de care sufăr. Probabil, vârcolacii, care mişună prin spaţiu, pregătindu-se să se înfrupte din Luna vergină, mai întâi îşi potolesc foamea, încolţind fiinţele umane, mai sensibile, mai predispuse melancoliei. La drept vorbind, adică „profesional”, tot o boală mintală sau cel puţin un „început de boală a minţii”...
„Clocesc” în jumătatea întunecoasă a camerei. Cu gândul la Luna plină (numai bunică-mea, Lucheria, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace, se bucura nespus de „Crai nou în Ţară” – „Toţi duşmanii să piară!”, ea, sărmana, doar în felul acesta îşi mai potolea, probabil, dorul de România, mai ales, după 1940, după cei şase ani de deportare, până la moarte trăind-suferind „dincoace de sârma ghimpată”, deoarece n-a mai avut norocul să treacă niciodată „dincolo”, unde avea un fecior în viaţă, o nepoţică, pe care aşa şi n-a văzut-o, nici pe noră-sa, deşi ei locuiau la o distanţă de cinci sute de metri de casa natală, dar între aceste „case” existau trei rânduri de sârmă ghimpată, cu grăniceri înarmaţi până în dinţi, însoţiţi de câini-lup...).
Lună, Lună...
Citesc, zilele acestea, în „Monitorul de Hliboca” un fel de „zăpăceală ştiinţifică”, aiuristico-fantastică, parcă din epoca, pe când „religia era opium pentru norod”, cu titlul „S-a propus distrugerea Lunii”, nici mai mult nici mai puţin... Sunt nevoit să citez textul integral: „Atât cercetători din SUA, cât şi din Rusia şi Franţa, au propus, în repetate rânduri, distrugerea Lunii. În proiectele prezentate, ei arată că toate dezastrele, care au loc pe Terra, se dfatorează astrului selenar. Tim Harley, astronom de profesie şi specialist în variaţiile de temperatură, unul dintre cei, care s-au alăturat teoriei de distrugere a Lunii, arată că din cauza atracţiei gravitaţionale exercitate de astru, au loc toate modificările de temperatură, existând diferenţe mari între iernile geroase şi verile caniculare. Toţi specialiştii au arătat, că distrugerea Lunii ar ameliora clima pe Terra, ajungându-se la acel vechi Eden, de care vorbeau arhivele vechi. „Puţini sunt cei care ştiu, că în urmă cu peste 3000 mii de... (aici textul din ziar se întrerupe, nemotivat: o eroare de machetare?) în care se arată că Luna nu a fost dintotdeauna la locul, pe care-l ştim cu toţii, fiind locuinţa zeului suprem Anu, stăpânul universului, care a venit special pe Pământ pentru a veghea evoluţia fiilor săi şi a noii rase, care se năştea – omenirea”, afirmă acelaşi Tim Harley. Într-un cuvânt, toată lumea propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât aruncarea în aer a astrului cu ajutorul armelor nucleare. Întrucât există riscul, ca părţi masive să se desprindă şi să cadă pe Pământ, se propune aruncarea treptată în aer a Lunii. Împotriva proiectului vor fi, probabil, doar persoanele romantice, care nu vor mai avea la lumina cui să se plimbe. Şi, probabil... vârcolacii”...
Şi nu întâmplător (probabil!) chiar deasupra „materialului” cu Luna şi cu două imagini ale viitoarei jertfe a fost machetată o altă imagine, mult mai bătătoare la ochi, cu zece „Luni” bucovinene, cu trăistuţa la şold şi cu doi „Lunoi” de Tărâţeanu – tată şi fiu, „cântăreţi” la Bucureşti. Zâmbetul fericit al lui Tărâţeanu-tatăl, parcă ne spune, că la o adicătelea, s-ar putea cere şi chiar primi nişte bani frumoşi de la guvernul României şi pentru aruncarea treptată în aer a Lunii, de parcă biata Lună nu s-ar afla şi aşa în aer şi n-ar fi o creaţiune a lui Dumnezeu...
Câte gânduri (unele chiar năstruşnice) îmi roiesc prin cap, şi toate numai din cauza războiului (războirii) meu personal cu ploşniţele...
Zdrang! Uşa (adică, jumătatea de uşă „umblătoare”) se deschide, cu piciorul, poate, cu genunchiul şi Nataşa trece maiestoasă spre balcon, cu o farfurie în mână, pe care o ţine cu ambele mâini, la sigur, ca să-şi menţină echilibrul. Nu mai au „zacuscă” (adevărat, cuvinţel de origine slavă, figurează şi în „Dicţionarul limbii române moderne”), dar eu îl folosesc, în cazul meu, cu sens de „zakuson”, adică, gustare, orice bun de pus în gură, la beţie, hăt după miezul nopţii, când în frigider bate vântul, iar la balcon s-or fi copt, peste zi (sau, poate, la Lună nouă?) pătlăgelele verzi.
La naiba cu roşiile! Îmi stau în gât... Mai bine să admir noua înfăţişare a cucoanei. De data asta chiar că mă aflu „ca la teatru”. Eu sunt lungit în partea întunecoasă a camerei, strivind cu greutatea corpului, fie şi lihnit de foame, dar tot oi fi având „câtevai spre zece kilograme”, iar primadona scenei, a „teatrului de familie” îşi „joacă” rolul în spaţiul inundat de lumină. E îmbrăcată doar într-un „peniuar”, un fel de capot lung, până în pământ, dar ce folos, dacă e străveziu (cam străveziu...), accendtuându-i şi mai mult liniile, şi, mai ales, sincopele trupului... Deoarece nu mai poartă nimic „pe dedesubt”, nici măcar un cercel agăţat de buric.
Şi tot cotrobăieşte prin lăzile-panerele cu roşii, tot scrutează pătlăgelele, pe unele le încearcă cu gura, pe altele le trece dintr-o lădiţă în alta. Farfuria o ţine pe genunchi, între genunchi, nu-i pot admira decât spatele, în schimb, când s-a întors să plece, cu farfuria plină, purtând-o cu ambele mânuţe, i-am admirat şi celelalte „plinătăţi” cu o satisfacţie diavolească – sânii, alergând unul după altul, în timpul mersului, încălecându-se, descălecându-se şi dumbrava-i bogată de la rădăcina picioarelor, în care s-or fi „rătăcit” mulţi bărbaţi, mai puţin pretenţioşi decât propria-mi persoană...
Deşi sunt culcat, cu ochii închişi, dar „văd” totul!
Oare îşi dă seama şi Nataşa, îşi „joacă rolul” cu atâta talent, de dragul meu? Nimic mai mult. „Teatrul unui singur spectator”... O aplaud în gând, fără să bat din palme. Cu palmele îl „bat” (apăs!) mai mult pe mititelul de sub pătură, căruia nu-i ofer nicio satisfacţie, chiar dacă creşte şi tot creşte, se ţine „copăcel”...
Lună-Lună, tare eşti tu nebună, în nopţile „pline”!
„U-u-uf!” Mă pişcă o ploşniţă. Poate două. Sau trei, dintr-o dată. Chiar o sută. O mie. Un milion. M-am luat cu Luna cea vergină, cu „haziaika” pe nume Nataşa, cu fanteziile siropoase şi am uitat de „amantele” chiar din pat, de sub mine. Nu uită ele, nemernicele, de „haziain”-ul lor, pentru o lună de zile, plătită (plătite?) cu un pumn de bani, anticipat...
Să aprind lumina? Să le fac de petrecanie? Să încerc să mai ucid vreo duzină, vreo sută-mie-milion? Mai bine mă întorc pe cealaltă parte. Nu se astâmpără. Mă schimb „cu capul la picioare” şi „cu picioarele la cap”, dar puştioacele de ploşniţe (am vrut să spun-scriu „puţoaicele”) se mută şi ele imediat, după cum încerc să-mi mut poziţiile mult chinuitului meu trup, nu mă lasă în pace. Oare cu ce „organe” pupă-pişcă-înţeapă urâciunile? O fi muşcând din carnea mea „ele” sau „ei”? Iată, nu ştiu. Tot un drac, dacă voi cunoaşte acest lucru. Dacă o fac „ele” sau „ei”. Sau împreună...
Până dimineaţă nu mai adorm. Excitat. Înfometat. Înţepat...
E zi de duminică. Cum mai potrivit să mă îndrept spre o Sfântă Biserică. Să asist la Utrenie. Să particip la Sfânta Liturghie. Dar în cartierul acesta blestemat, Botanica, n-am întâlnit nicio biserică. Iar Catedrala din centrul oraşului a fost transformată în „Sală de expoziţii”, de pictură, grafică şi sculptură. Până şi crucile, Sfânta Cruce, de pe cupola centrală, a fost smulsă cu lăboaiele ţărăneşti ale unui poet (cel puţin, aşa se menţionează în „legenda” care circulă din gură în gură), răsplătit cu o sticlă de „vodka”, după care nu s-a mai trezit ă-hă-hă până la moarte, dar şi cărţile de poeme-boeme i-au fost tipărite mereu...
La Biserica „Ciuflea”, din spatele Academiei, nu mă pot duce; la intrare stau mereu câţiva copoi k.g.b.-işti, care nu au altă treabă, decât să „memorizeze” cine dintre intelectuali păşeşte pragul Sfântului Lăcaş. Am păţit-o într-o noapte de Paşti, la Sfânta Înviere, pe timpul studenţiei, când m-a înhăţat de guler, chiar un coleg de facultate, „cu armata făcurtă” şi cu carnet de „membru al p.c.u.s.”, în buzunarul din dreptul inimii, poate şi cu un pistol „Makarov”, tăinuit la subsuoară, la spate...
Numai român să nu fii în Basarabia „sovietică”!
Vorba lui Nicolae Costenco, din „poemul fără de sfârşit”, un fel de polemică aproape „colegială” (de râs!) cu epigramistul Efim Tarlapan:
                                    Fii ţigan sau chiar jidan,
                        Numai nu fi... Tarlapan!
                                    Etc.
Iată, la scriitorul-martir (15 ani de gulag!) n-am dormit nicio noapte. Ştiu doar atât, că are o casă plină de copii şi locuieşte şi el într-o „hruşciovkă”. M-a apreciat, pe timpul studenţiei mele, când am luat cuvântul în cadrul Clubului „Mioriţa”. Se discuta poemul domniei sale „Coţofenele albastre”, dacă nu mă înşel. Şi eu am dezvoltat o întreagă filozofie pe marginea acelui poem, folosindu-mă de un limbaj alambicat, doldora de neologisme, mai dihai decât cel practicat, de obicei, de criticul  literar Mihai Cimpoi, chiar el „şeful” Clubului „Mioriţa”.
Dar nici în casa (casele-apartamentele) lui Efim Tarlapan n-am dormit nicio noapte, deşi, într-o seară târzie, undeva, prin hăţişurile cartierului Buicani, m-a şi invitat, dar era la braţ cu soţioara-i Zinocica Cenuşă, care imediat l-a zdruncinat aşa de tare, încât n-a mai repetat invitaţia. Ca mai apoi, după mulţi şi mulţi ani, Zâna să-mi spună, chiar în casă la Leonida Lari, la Bucureşti: „Tu, Mihai, cred că te-ai pişat în scăldătoare...” Replică aruncată aiurea, fără nici un motiv. „Replică” de „prozatoare de la Cluj-Napoca”...
Iată că-mi tresar în memorie mai ales acei „prieteni”, la care n-am reuşit să înnoptez măcar o dată, căci cei, la care am dormit, sunt cu mult mai mulţi, dacă nu aproape toţi...
Nu pot lua decât o singură hotărâre. Să mocnesc „acasă”. Să-mi omor şi această zi de duminică, şterpelind câte o pătlăgică de la balcon şi ucigând câte o ploşniţă mai obraznică...
Poate de la o luni... Să am mai mult noroc. Poate va pleca şi cavalerul Nataliei de la o vreme. Poate se va duce şi ea la serviciu, o fi având, mă gândesc, vreo ocupaţie. Dar dacă taman e în concediu? Poate şi fătuca...
Fătuca precis e în vacanţa de vară, doar e luna iulie. „Poate” şi iar „poate”... Vrabia mălai vizează!  Iar eu chiar sunt. Cel puţin, după numele de familie, din neamul păsărilor. Dar nu zburătoare, ci mai mult „târâtoare” pe pământ!
Cred că nici una din duminicile mele n-a fost atât de lungă, atât de plictisitoare şi de grea, ca aceasta. Şi ce năduf! N-am reuşit măcar să-mi fac un duş, sau un „ceai”. Dacă o fi existând „ceai” în tot apartamentul cu bucluc şi măcar o linguriţă de zahăr. Cu apa stau mai bine: mi-am umplut la robinetul din baie un borcan de trei litri (culmea! l-am descoperit curat în bucătărie), am turnat în el o lingură de sare... Fac acest lucru aproape inconştient. Probabil, nu-mi ajunge, adică s-o fi eliminat toată sarea din organismul meu şi ca să-mi funcţioneze inima... Cu mai multă plăcere aş fi „îndulcit” apa cu oţet, dar, afară de „muştar”, n-am mai găsit nimic „picant” în frigider... O fac şi pe hoţul... Deh!
Chinul de duminică mi s-a dublat şi din cauză, că eu nu lucrez în zilele de sărbători creştine, cu atât mai mult, în Sfânta Duminică, nu scriu, nu pictez, nu „operez” cu foarfecele. Doar să citesc îmi permit, şi asta, în a doua jumătate a zilei. Un obicei cu adevărat „de acasă”, de la părinţii mei din Bucovina, pe care îl respect cu stricteţe oriunde şi oricând. De citit, n-am reuşit să citesc nimic, n-am descoperit în tot apartamentul nici o carte, nici măcar o „carte de bucate”. Nici manualele fetişcanei... Le-o fi aruncat? Le-o fi restituit pe toate la biblioteca şcolii? Dar, poate, o fi absolvit şcoala? Câţi ani o fi având? Treisprezece-paisprezece... Şcolile sunt de opt ani... Fătuca pare destul de „dezvoltată”. Să nu mai aibă nevoie de nici o carte?
Până şi miliţianul sovietic... Un banc „descoperit-auzit” la Bălţi, pe când eram pictor-scenograf la Teatrul „Vasile Alecsandri” şi înnoptam pe o saltea de „parolon” (un fel de burete din spumă sintetică) în sediul redacţiei „gazetei luminoase” (de reclamă nocturnă) de la Palatul Culturii, două camere bucşite cu computere cât dulapul de mari (asta era epoca respectivă, nici mai mult, nici mai puţin, decât a doua jumătate a anilor şaptezeci, secolul douăzeci”). Cică, se apropia ziua de naştere a unui miliţian. Şi camarazii lui s-au gândit să-i ofere un cadou. Ceas de mână avea. Limuzină personală – un „jigulionoc”, de ultima serie – avea, şi benzină la ea... Soţie – avea! Copii – asemenea. Atunci, unul dintre ei, mai tăcut, mai modest, propune: tovarăşi, să-i cumpărăm o carte! „Dar are una în casă”, au răspuns aproape toţi în cor... Aşa şi n-am reţinut ce cadou i-au oferit, totuşi, miliţianului. Bancul se consuma la „carte”...
Seara de duminică şi noaptea dinspre luni s-au dovedit a fi şi cele mai „furtunoase”. N-am mai făcut „nazuri”. Mi-am astupat urechile cu vată (am cules-o, desigur, din pernuţa de sub cap), am stat lungit pe pat, cu faţa în sus, ca un „mort”, m-am tot antrenat să privesc într-un punct (o pată micuţă din plafon, probabil, de pe urma unui dop de şampanie), şi să nu clipesc din ochi. Până îmi ţâşneau lacrimile, pe care mi le ştergeam cu podul palmei şi reluam exerciţiul de la început. Dar nici Natalia n-a mai dat năvală” peste mine, din senin, poate că era seara şi noaptea de „despărţenie” cu iubitul ei cavaler...
Luni dimineaţă, chiar în zori, cavalerul a fost petrecut la gară. Prin somn, mi-a căzut vata dintr-o ureche. Am auzit pronunţându-se, de câteva ori, în antreu, cuvântul „vogzal”, adică „gară”, probabil, „feroviară”, căci de una „maritimă” (pe Bâc?) nu dispune Chişinăul, iar cealaltă ar fi „autogară”...
M-am bucurat că a dispărut şi „sărăcia” de magnetofon. Poate voi avea noroc de o săptămână liniştită. Să mă odihnesc. Să lucrez la manuscris. Să-mi văd fecioraşul. Adică, să mă preocup „cu ale mele”.
Mă spăl pe dinţi (tot cu săpun) şi alerg spre grădiniţa lui Călin. Stau chiar în poarta larg deschisă. Trec mămici după mămici, cu prichindeii de mânuţă, sau în braţe, din când în când, câte un tătic somnoros, posac. Iată şi directoarea. Mă cunoaşte. Anna Andreievna. O salut de departe, primul. „Da Călin al dumneavoastră nu mai frecventează grădiniţa, sunt plecaţi la mare, cu maică-sa...” Tronc! S-o cred, să n-o cred...
Oricum, îi spun „spasiba”, adică „mulţumesc” şi pentru atâta. Am mai păţit-o. Am fost şi minţit, când în realitate, fiul meu umbla la grădiniţă, dar, fiindcă nu era „de dorit” să mă vadă... Luna iulie, cu adevărat, e luna concediilor. De data asta nu m-o fi minţit şefa. S-a şi uitat lung la mine, cu un fel de sentiment de compătimire. Poate că e mamă şi ea, poate că e divorţată, poate că îi permite, totuşi, tatălui copilului să-şi vadă odorul... Omeneşte!
Mai „fac de gardă” în faţa grădiniţei, până este adus şi ultimul copilaş, cu faţa plânsă. Rezist încă o jumătate de oră, „program suplimentar”, ca în cele din urmă să plec tot cu „buza umflată”. Bine că mi-am luat şi servieta. Cu tot cu manuscris. Mă îndrept, pe jos, spre biblioteca „Femeia lui Lenin” din centrul oraşului. Peste o oră, ameţit de gazele de eşapament ale maşinilor, ajung la uşa bibliotecii, pe care atârnă, într-o rână, o tăbliţă: „Sanitarnâi deni”. Adică, „Zi sanitară”. Ştiam, că, de obicei, „ziua sanitară” este ultima a fiecărei luni...
Trec pe la Casa Presei. Urc la redacţia revistei „Moldova”. Doar Anatol Ciocanu. Flămând şi treaz. Sau treaz, dar flămând. I se împleticeşte limba în gură de foame. Cu toate acestea, îmi spune „prieteneşte”, că, iată, coperta a patra, a revistei, cu reproduicerile după tablourile mele şi cu textul semnat de maestrul (chiar aşa i-a spus: Maestrul!) Mihai Grecu va apare. Numaidecât. Spre sfârşitul anului în curs. Sau în prima jumătate a anului viitor. Cică, redactorul-şef este de acord, dar s-a opus Uniunea... Nu uniunea sovietică! Uniunea Artiştilor Plastici. Că dacă nu sunt membru... Că dacă nu pictez ca toţi ceilalţi, începând de la Grigoraşcenco şi încheind cu Colâbneac... Anatol se tot uită la oră. Probabil, s-o fi deschis cantina de la parterul Casei Presei. Sau „Acvariumul”, o cârciumă prizărită, unde-şi „beau ziariştii banii” şi „vagabonzii gologanii”. „N-ai o rublă, să-mi împrumuţi?”, mă întreabă Anatol, cu ochii strălucind după sticlele ochelarilor, pe care, cred, nu şi-i scoate de pe nas nici noaptea, când doarme... Îi răspund sincer: „De-o săptămână de zile nu am decât trei copeici – o fisă de două şi o copeică de unu...” „Eşti mai bogat decât mine! Eu n-am decât o copeică...”, îmi spune poetul, de care sunt îndrăgostite absolut toate fetele şi cucoanele mai tinere din Chişinău. Ne despărţim „prieteni”...
Înapoi la „bârlog”. Tot pe jos. „Fac bulevardul”, adică „Prospectul Lenin”. De la strada „Puşkin”, prin faţa Teatrului „Puşkin”, unde am muncit ca un rob aproape cinci ani de zile, până la academia de Ştiinţe (care? Sovietice, desigur, ştiinţe înalte, de „rusificare a basarabenilor”, câţi au mai rămas „basarabeni” pe acest pământ). Nu întâlnesc nici un cunoscut. Nici o fiinţă „gânditoare”. Desigur, afară de Emil Codău. Ţinându-se cu o mână de burtă, iar alta punându-mi-o căuş la ureche şi şoptindu-mi, în timp ce cu ochii săgetează prin părţi: „Aştept invitaţia din America. Am să-i f... pe ruşi. Tot am să emigrez. Tu n-ai cumva o rublă, ca să-mi împrumuţi? N-am halit nimic de trei zile...” „Nici eu, îi răspund, de şapte!” Curat. „O să-ţi trimit dun SUA, în plic, la „post restant” un dolar, dacă îmi împrumuţi o rublă”. „Un dolar şi aproape jumătate”, îi răspund sarcastic. „Nu cunoşti cursul?” „Cursul sau cursa?” „Io, Emil Codău, cel mai mare disident din toată uniunea sovietică nu cunosc-recunosc decât cursa „Maskva-New-York”. „Mai ai oleacă de aşteptat...” Are dreptat, cred, Pavel pelin. Prietenul nostru comun. Chiar el i-a dat replica lui Codău: „Tu crezi că la New York iarba e mai verde decât la noi, în Basarabia?” La care Emil n-a fost în stare să-i răspundă. Cu tot cu barba-i sură. Devenise aproape celebru printr-un poem, pe care nu l-a văzut nimeni, despre „lighioanele literare din Basarabia”, care, cică, mai circulă în manuscris şi prin faptul că este al doilea bărbos din toată R.S.S. Moldovenească (după poetul-regizor Emil Loteanu, „primul bărbos” acceptat oficial!), iar eu, umilul de mine, nu sunt decât „al treilea bărbos”, deşi barba mea, deocamdată, e neagră ca smoala şi n-are nici un fir alb... !
Ne „pupăm cu bărbile”, de trei ori, „creştineşte” şi ne despărţim. Sunt convins. Bulevardul „Lenin”, din capitala Moldovei Sovietice, are cel puţin un „vagabond adevărat”. Eu nu sunt decât un amator temporar...
Păşesc apăsat spre gara feroviară. Urc spre cinematograful „Iskra”. Ajung „acasă”. Descui uşa cu cheiţa (bine că n-am pierdut-o). Intru „optimist” în odaia mea şi...
„Oi!” Am auzit sau mi-am imaginat doar că oi fi auzit. De văzut – aveam ce vedea... În clipa intrării mele pe uşa camerei fetiţa gazdei încremeni (de frică?) într-o poziţie cu totul neaşteptată... pentru mine. În centrul odăii „mele”, cu rochiţa ridicată în sus, îşi admira sexul în oglindă. Oglinda dulapului. Nu ştiu care dintre noi s-a emoţionat mai mult... Eu, cuprinzându-i dintr-o străfulgerare a ochilor trupu-i alb, desenat de o mână măiastră, perfect, cu sexul destul de pronunţat, reliefat, acoperit cu o bogată pădure de cârlionţi zburliţi, sau fătuca, şocată de apariţia mea atât de neaşteptată, nefiind în stare, mai multe clipe (o veşnicie!) să mişte măcar un deget?...
De ruşine, când şi-a revenit puţin, în loc să-şi acopere „ruşinea”, şi-a tras poalele rochiei peste faţă, dezgolindu-se şi mai mult, arătându-mi şi sânii. Ce minune de sâni! Sâni de fată mare, în „erecţie!”, mai n-am strigat, dar mi-am muşcat limba în gură la timp. Încă bine că n-am ţipat, ca maică-sa, dela bun început, „Kakaia sţena!”...
M-am apropiat, desigur, tremurând, mai ales din cauza frumuseţii divine, care mi s-a oferit atât de neaşteptat, i-am tras poalele rochiei în jos, până la genunchi, i-am dezdoit braţele, goale până la umăr, îndemnându-le să şi le ţină de-a lungul corpului, m-am aplecat şi am sărutat-o părinteşte pe frunte, care între timp se acoperi cu picături mărunţele de sudoare. Doamne, ce nectar! Mi-a pătruns de pe vârful limbii direct la inimă...
Fetiţa a izbucnit imediat în lacrimi şi a ţâşnit „glonţ” din cameră, fără să-mi spună măcar un cuvânt...
A urmat o noapte albă pentru mine.
Toate celelalte nu mai aveau nici un sens. Nici un rost. Stătea mereu, în faţa mea, copiliţa, cu rochiţa ridicată, aidoma aripilor unui înger, gata-gata să-şi ia zborul. Poate o fi foct chiar îngerul meu păzitor? M-aş bucura mult, dar, după câte ştiu (de unde ştiu?), îngerii cei adevăraţi, mesagerii lui Dumnezeu, n-au sex... Ce o fi în capul acestei copile? Că are cap, nici vorbă! Acoperit cu un păr bogat, blond (am reuşit să observ că are un păr natural, nu-i vopsită, ca maică-sa)... O fi fiind atât de naivă? Parcă fetişcanele de la ţară, de vârsta ei, nu se zburătăcesc în toiul verii, într-un lan de grâu, cu fustiţele „în cap”, înţepându-se până la sânge cu „mustăţile” spicelor coapte?...
Vârsta „critică” a pubertăţii îşi are tainele ei ascunse adânc, pe care nici un „specialist” în domeniu nu le va descoperi niciodată. Pragul, pe care trebuie să-l „sară” o fetiţă, pentru a deveni femeieşte cea mai mare prăpastie, o Niagară de emoţii şi un Everest de spaime...
M-am ales cu ochii umflaţi de nesomn, cu trupul „mâncat” de-a mărunţelul de ploşniţe (m-am „studiat” şi eu, îndelung, în oglindă, în zorii zilei, odată cu primele raze ale soarelui), cu dureri înţepate la inimă (nu ştiu cum mai rezistă inimioara mea în faţa atâtor şi atâtor încercări zilnice, dar şi nocturne). Poate să las totul baltă să fug unde m-or duce ochii? Mi-am depăşit „termenul de trei zile” de şedere în capitala Moldovei Sovietice... Câte „termene” am de-acum? Două? Două şi jumătate? Trei?
Bănuţii! Bănuţii mei... Cele treizeci de rublişoare oferite „haziaicei” au hotărât totul! Nu sunt chiar aşa de zgârcit, dar suma este destul de mare, de bunicică pentru mine, pentru buzunarele mele mereu goale. Să cer banii înapoi? Măcar jumătate din sumă? N-o să mă înţeleagă Nataşa. Ba, mai mult ca sigur, bănuţii mei au şi fost băuţi în ultimele două-trei zile până la ultima copeică. Să mă fac de ruşine, cerându-i înapoi, fie şi jumătate din ei? Deşi nu am locuit, deocamdată, nici jumătate din lună... Trebuie să îndur mai departe. Să rezist. Sunt bărbat... Chiar m-am convins de acest lucru admirându-mă în oglindă. Bine că n-a „dat” peste mine „haziaika” sau odorul ei de fată...
Beau un pahar de apă (cu sare!), ajung cu bine, pe jos, în mai puţin de o oră, la bibliotecă, urc la etajul trei (carnetul de cititor îl port mereu cu mine) şi mă îndrept spre sala de „literatură străină”, pustie la această oră. Dar pe o masă se află câteva coli de hârtie şi tomul greu, gigantic, al „Istoriei literaturii române...” de George Călinescu. Mă mocoşesc un timp pe la cartotecă, de voie, de nevoie, completez trei fişe, voi comanda nişte cărţi, un dicţionar frazeologic rus-român, dar, cu adevărat, am de gând să deschid dosarul meu burduhos, manuscrisul romanului, şi să-mi continui chinul, dacă nu bucuria. Deocamdată manuscrisul îl ţin sub braţul stâng, nu m-am hotărât la care masă să mă aşez, dacă toate sunt libere... La recepţie – până când nimeni!
Uşa de la intrare se deschide încetişor, cu un scârţâit uşor sesizabil, şi intră, nimeni altul, decât criticul literar Mihai Cimpoi. Se aşează, desigur, la masa cu „Istoria...” Imediat mă apropii, îmi las manuscrisul pe a doua jumătate a mesei, rostind nu „bună ziua”, ci întrebând hoţeşte: „E liberă?” „Poftim, studentule!” îmi răspunde posac tânărul critic (cu doar cinci ani mai în vârstă decât mine, dar cât de departe a ajuns în „ale literaturii”). „Jumătate din spaţiul literaturii e gol... Dacă doreşti, intră, numai că ţine minte una şi bună: „Aici intră cine vrea, dar rămâne cine poate” şi îmi arată tomul greu, gigantic, al „Istoriei...” lui Călinescu...
Vine domnişoara sau doamna (cine le ştie?) de la recepţie (de fapt, ea şi-a făcut apariţia imediat după scârţâitul uşii de la intrare, un fel de  „semn de alarmă” i-am întins fişele completate, a şi dispărut imediat cu ele în mână...
Mă aşez curajos lângă tânărul critic, deocamdată nici „academician dublu”, nici „mare”, „cel mai mare”, deşi, după statură, şi aşa pare să fie cel mai înalt dintre toţi scriitorii basarabeni...
„Mi-ai citit articolul din „Nistru”? – mă întreabă şoptit, criticul, şi nu mai aşteaptă să-i răspund, sau măcar să-l întreb din care număr, poate, şi din care an... „L-am ras pe Coroban!” Şi era cât pe ce să izbucnească în râs, dar s-a limitat la un zâmbet viclean, băţos, multgrăitor.
Ca să-l „rad” şi eu, întreb, peste un timp, după ce mi s-au adus cărţile comandate şi domnişoara (sau doamna) de la recepţie dispăru din nou. „Da dumneata ai citit cartea „Aşa grăit-a Zarathustra”? Mihai Cimpoi se făcu alb la faţă. Mai întâi s-a uitat cu precauţie în jur, ca să se convingă că suntem singuri. „Tu ai citit-o? Poate o ai?” „O am!” Şi duc mâna la inimă. Cămaşa mea neagră (ei, hai să recunosc, aproape neagră), are un buzunar exterior, cu nasture, la piept, în dreptul inimii, unde-mi păstrez „paşaportul de gulag” şi „carnetul de cititor”, dar, pe dinăuntru, mai am, exact în dreptul celui exterior, şi un buzunar „secret”, pe care mi l-am cusut, încă din Bucovina (maică-mea Saveta m-a pus la cale, ea fiind păţită, în cei şase ani de deportare în Kazahstan şi Siberia). Chiar aveam broşurica, editată la Odessa, în limba română, cu titlul atât de râvnit „Aşa grăit-a Zarathustra”. N-am riscat s-o las la garderobă, unde mi-am predat servieta, încălcând conştient regulamentul bibliotecii, care prevede, pe lângă multe altele, că cititorilor le este strict interzis să introducă în sala de lectură orice text tipărit, afară de dactilograme, desigur...
Abia am rezistat amândoi până la prânz. Eu – din cauza foamei, Cimpoi – din nerăbdarea de a se convinge că într-adevăr port cu mine un „opus”, pe care el încă n-a avut ocazia să-l studieze. Mi-a şi recunoscut acest lucru, pe parcurs, cu o jumătate de gură.
Coborâm la subsol. Intrăm la cantina bibliotecii. Servim câte un borş cu sfeclă, „ukrainski” şi câte un „garnir”, dublu, cu hrişcă, peste care doamna de la tejghea, în halat alb, cam stropit cu pete de grăsime, ne-a turnat câte două linguri de „podlivkă”, adică, un fel de sos, recunoscându-l pe tânărul critic, tot el achitând şi consumaţia, la casă, pentru amândoi. Mestec încet, gura mea a şi uitat de când n-a mai „înfulecat” un borş cald...
Apoi urcăm la WC. Verificăm prin toate cabinele că nu mai este nimeni şi eu scot broşurica din buzunarul secret. Cimpoi o mângâie ca pe un copilaş, o deschide, o răsfoieşte, se convinge că nu-i o făcătură, chiar dacă nu-i indicat anul editării, doar locul... Odessa! Şi unde, îmi spune: „Te rog să mi-o împrumuţi până mâine dimineaţă. Te rog foarte mult! „Costă”, îi răspund. „Cât?”, mă întreabă prompt. „Încă un borş „ukrainski” şi o porţie dublă de hrişcă, mâine, la prânz”. Zis şi făcut. N-am mai stat până la sfârşitul programului. Mai ales Cimpoi s-a tot foit pe scaun, de parcă îi nimerise ceva într-un loc. L-am înţeles, am ieşit împreună şi în parcul „Puşkin” i-am înmânat cărticica. M-a şi întrebat de unde am luat-o, dar, desigur, nu i-am spus. O aveam împrumutată şi eu, de la un bun prieten din Bucovina mea, profesorul Cosma Habulea, din Colincăuţii Hotinului, deţinător al unei biblioteci personale de toată frumuseţea, după modelul Aron Pumnul. Trebuia să i-o restitui, m-a înscris într-un registru, în care mi-am lăsat semnătura.
Ajung acasă, „tot pe jos, pe jos, pe jos, cu sufletul întors pe dos”, ignorând autobuzele şi troleibuzele, deşi, imediat după gara feroviară, văd cum îmi face cu mâna dintr-un vehicul, în mod disperat, un fost coleg de facultate, adică să-l aştept, să stau pe loc, la prima staţie, unde va coborî, să ne întâlnim. Urc „dealul”, staţia este chiar la cinematograful „Iskra”. S-o şterg în dreapta, prin hăţişurile din jurul iazului, ori să pornesc aiurea spre strada Munceşti? Mi s-a părut că „tipul” din troleibuz nu-i altul, decât Colea Lupaşcu, securistul, k.g.b.-istul „nostru”... Cum de nu l-am depistat noi pe timpul studenţiei? „Să-l fi înecat în scălduşcă...”
O iau la dreapta. Urc, pe o stradă întortocheată, colbăită, cu praf până la glezne, spre Centrul Republican al Tineretului „Yuri Gagarin”. Admir mozaicul „nostru”, adică al bietului pictor Aurel David, el fiind autorul, iar eu executorul lucrării. O vară întreagă am muncit în doi, spânzuraţi într-un leagăn, în soare şi vânt, căci urcam în zori şi coboram odată cu noaptea. Soţia sa ne aducea prânzul, îl urca pe funie. Deşi era gravidă, n-a lipsit nici o dată. „Cu plugul prin Cosmos”, cam aşa au „poreclit” unii compoziţia ciudată, care cuprinde faţada blocului, înalt, de şase nivele. Acolo, sus, în leagănul bătut de vânt, muncind din greu, am însuşit „arta mozaicului” din mers, adică, de la Aurel David, care mi-a tot povestit câte ceva din viaţa lui, dramatică... Tragică! Avea să moară în floarea vârstei, doar la patruzeci şi nouă de ani. O moarte ciudată şi neelucidată. A fost descoperit mort în baie. Şi-a pus capăt zilelor? Fiind un mare artist, şi-a pus în gând să nu facă nici un compromis în artă, sau... toată viaţa lui de artist n-a fost decât un şirag nesfârşit de compromisuri... Toata viaţa s-a războit cu autorităţile sovietice de ocupaţie. Celebra-i lucrare grafică „Arborele Eminescu” s-a tipărit, probabil, în peste un milion de exemplare, este expusă, lângă icoane (uneori, chiar în loc de icoană!) în casele tuturor intelectualilor din Basarabia, a trecut şi Prutul, provocând, într-un timp, şi un scandal  „de plagiat”. Cum se întâmplă, de obicei, cu unele lucrări geniale... Am aflat, că şi tatăl său, Alexandru David, un foarte promiţător bibliograf, istoric literar şi publicist, şi-a pus capăt zilelor la doar douăzeci şi cinci de ani neîmpliniţi, aruncându-se sub roţile trenului, cu şaptezeci şi una de zile înainte de naşterea fiului său, Aurel... Iar nu demult, cu profundă tristeţe am aflat, că şi fiul lui Aurel, un talentat pictor, s-a sinucis, în condiţii misterioase... Ce blestem o fi atârnând asupra acestei familii? La drept vorbind, dacă mă gândesc mai bine, este chiar destinul „obişnuit” al intelectualilor din Basarabia...
Furat de gânduri, nici n-am observat cum s-a lăsat întunericul. Dar, iată, s-au aprins proiectoarele, plasate discret, în pâlcurile de tufe de trandafiri din faţa mozaicului. Şi o mulţime de luminiţe, de toate culorile, încep să sclipească, să se intersecteze, să formeze în cele din urmă o atmosferă de poveste, un adevărat „spaţiu cosmic”, traversat de un plug gigantic, mânuit de un atlet, un fel de zeu modern. Au nu Gagarin a fost acel flăcău, de un curaj nebun, care a tras „prima brazdă”? Autorul, Aurel David, a intuit acest lucru, a propus o metaforă...
Întreaga compoziţie, de câteva sute de metri pătraţi, am executat-o din cioburi-pietricele de sticlă colorată, adusă de la Fabrica de Sticlă din Floreşti, un fel de „smalţ”, pe care le potriveam în mortarul proaspăt aruncat pe zid, peste o plasă de sârmă „ca să ţină veşnic!”, vorba zilnică a lui David; mortarul fiind preparat jos, din nisip, var şi ciment alb, de cea mai înaltă calitate, de către fratele soţiei lui Aurel şi urcat în sus cu căldarea, pe funie. Trebuia să mânuim, cu dibăcie, şi mistria (şcoala asta o aveam de acasă, tatăl meu, Valiuţă, fiind un cunoscut meşter de case: m-a învăţat de toate), să respectăm regimul de închegare a mortarului, să urmăm cu stricteţe indicaţiile schiţei (desenul era „stropit” în prealabil pe zid cu o mătură, din căldări cu diferite vopsele), într-un cuvânt, să muncim creator într-un ritm sălbatic...
N-am mai vizitat această lucrare a noastră comună (eu am activat doar un singur an la Fondul Plastic), iar ideea cu proiectoarele (splendidă!) a apărut mai târziu, nu ne aparţine...
Emoţionat, bâjbâind drumul la întoarcere, fugărit de o haită de câini vagabonzi, de care m-am apărat cu servieta grea ca o bombă (poate că manuscrisul romanului meu „Îmblânzirea Curcubeului” şi este un fel de „bombă” pentru „literatura sovietică moldovenească”?), am ajuns, în cele din urmă „acasă”. Parcă e linişte. Nu mai aprind lumina (să nu stârnesc ploşniţele!), mă dezbrac şi mă trântesc în pat...
Am avut un somn greoi, gâfâit (Doamne, ce năduf!), „împodobit” de un vis erotic. Parcă făceam dragoste cu „haziaika”, adică cu Nataşa... Visul avu partea lui scârboasă – mai întâi i-am cules muierii, crăcănată pe pătuţul meu, ploşniţele din bogatu-i păr pubian (un fel de „preludiu”), apoi, m-am avântat s-o pătrund, până la „magmă”, imediat am şi ejaculat, precoce, dureros, simţind o durere acută, străfulgerată prin şira spinării, de la partea cervicală şi până la coccis (trebuie să precizez că am o „noadă” perfecţionată, cu o vertebră mai puţin, adică, fac parte din „generaţia viitorului”, chiar şi fiul meu, Călin, a fost „însemnat” cu o asemenea „lipsă”, asigurându-mă sută la sută că eu sunt tatăl lui...). Chiar mă trezesc, transpirat. Nu-mi mai arde de ploşniţe. Chiloţii sunt plini de spermă... Ies încetişos, pipăind cu grijă pereţii, ajung, în cele din urmă în baie, închid uşa, aprinzând simultan lumina. Fac un duş. De data asta este numai apă rece. Tocmai bine! Îmi spăl chiloţii, îndelung, după care ţâşnesc, numai în maieu, spre camera „mea”, îi atârn pe sfoară, la balcon, alături de o pereche de „bikini” – o sforicică şi o zdreanţă... O fi fiind ai Nataliei ori ai copilei? Mult prea „sumari”, pe lângă chiloţanii mei din satin negru...
Mai îndur o nouă porţie de mâncărime de ploşniţe, scrâşnind din dinţi, ca să nu le sudui (eu, de fapt, nu sudui nici în gând...), pe la aprinsul zorilor mă ridic de pe „patul lui Rahmetov”, mă îmbrac (desigur, îmi trag chiloţii, încă jilavi, pe vine), înhăţ servieta şi ies din casă, pe vârful degetelor, nu mai încui uşa cu cheia...
La ora zece şi trei minute urc la sala de lectură a bibliotecii „Femeia lui Lenin”. Direct la etajul trei, la „literatura universală” (aşa ar fi corect). Mihai Cimpoi mă aştepta, îmbujorat la faţă (nu l-am mai văzut atât de „neapărat”). „N-am închis un ochi toată noaptea. De trei ori am citit-o, aproape am învăţat-o pe de rost... Să ştii că Friedrich Nitsche aista mi-a întors toate gândurile pe dos...” „Nice se pronunţă, îi spun, pe româneşte şi nu „Niţşe”, precum pronunţă ruşii numele de familie al filozofului german...”
Ieşim „la o ţigară”, adică, la WC, căci nici eu, nici Cimpoi, nu fumăm. Criticul scoate broşura „Aşa grăit-a Zarathustra” din buzunar, învelită într-o băsmăluţă şi mi-o înapoiază într-un mod „festiv”, numai imnul  uniunii sovietice nu se intonează, de parcă ar fi fost cine ştie ce bogăţie... „Îmi pare rău că nu pot să te ajut cu nimic în privinţa manuscrisului romanului tău... Doar Coroban, dacă vei reuşi să ajungi la el, ar putea să intervină, deşi şi el e în dizgraţie... Dar încearcă!”
În sală (ocupăm desigur, aceeaşi masă), văzând că completez câteva fişe de comandă, Cimpoi îmi şopteşte: „Comandă, te rog şi cartea, „Ori ori! De Kirkegaard, că ţie n-o să ţi-o refuze, poate, eşti „român” în ancheta lor...” „Costă!”, îi spun ştrengăreşte. „Cât?” „Apăi, tot un borş „ukrainski” şi...”. „Şi un şniţel!”, aproape că ţipă în gura mare tânărul critic literar, frecându-şi palmele. „Că am primit un onorar de şapte ruble şi patruzeci şi două de copeici, pentru un articol, publicat la „Zorile Bucovinei” din Cernăuţi, două săptămâni de zile am lucrat la text...”
Şi aşa am tot „trăit creator” o săptămână întreagă. Cerşind câte un borş de la Mihai Cimpoi – „speranţa criticii literare sovietice moldoveneşti”, forfecându-mi manuscrisul romanului, dar mai mult de circa douăzeci de pagini tot n-am reuşit să arunc la coş... „Taie cu tot curajul!”, mi-a cerut noul meu redactor de la editură, prozatorul Nicolae Vieru, de-un leat cu mine, chiar am locuit în primul an de studenţie la acelaşi cămin, în plin câmp, pe un deal de la Buicani, el fiind la facultatea de istorie, pe care aşa şi n-a mai absolvit-o. Ne socoteam prieteni „la cataramă”. A mai precizat bunul meu prieten, chiar la  „o ţigară”, căci fumează ca un turc, aruncându-mi fumul drept în faţă, rostind, din când în când şi câte o vorbă, printre rotocoalele puturoase, căci preferă doar ţigări „Nistru”, adică, de cea mai proastă calitate, dar şi cele mai ieftine... „Taie! Să rămână doar trei sute de pagini... Mai ales, să nu văd nici urmă de „Negru-Vodă” în roman. Adică, în povestire. Că nici nu-i roman...” Şi îl văd cum zâmbeşte într-un mod satanic, după cum îi este felul, satisfăcut la culme de propria-i importanţă. „Dar...”, încerc eu să mă apăr, să-mi apăr munculiţa mea, cele nouă sute de pagini, în care am încercat să zugrăvesc viaţa unui neam de bucovineni, osândiţi, supuşi la întreaga gamă de teroare bolşevică: deportările, foametea organizată, colectivizarea – toate realizate prin cozile de topor, localnici, români, ca şi ceilalţi, dar vânduţi cu trup şi suflet noului regim... „Să rămână doar trei sute de pagini şi îmi dau capul că o să „treacă”. Într-un an-doi, poate trei...” Cu atâta m-am ales. „Păstrează-ţi capul!”, am vrut să-i doresc „bunului meu prieten”, dar mi s-au împotmolit vorbele în gât.
Am plecat de la editură cu gând sa nu mai tai nici un rând. Auzi, „povestire”... Dacă o să-şi permită redactorul „să taie în carne vie”, să taie sănătos, pe propria-i răspundere... Chiar că e momentul şi cazul să-i trag o înjurătură, să-mi treacă mânia. Dacă nu-mi pot permite să sudui, nici măcar în gând...
 Toată ziua de sâmbătă (căldură mare!) mocnesc „acasă”. Mihai Cimpoi are şi el „zi liberă”, adică, îşi plimbă copilaşul cu căruţul prin parcul „Puşkin”, cu o mână împinge căruciorul, în alta ţine o carte, din care citeşte din mers; mai nimereşte peste oameni, se scuză şi „trăieşte” mai departe, „îşi trăieşte destinul”, carele ne este dat de la Dumnezeu.
Spre seară, cum numai aud că intră „cavalerul”. L-am simţit după paşii tropăiţi, după muzica dată la „maximum”, o fi dus din nou magnetofonul. Vocea răguşită a lui Volodea Vîsoţki mă unge cu miere pe la inimă, mai ales că textele, care îi aparţin, în exclusivitate, sunt ca o „mană cerească” pentru sufletele noastre ostracizate. Dar când urlă, de se cutremură pereţii, nu mai e vorba de cântec, de o „plăcere estetică”, ci de o pedeapsă, de o adevărată teroare psihică...
Şi iar zăngănit de sticle, ţipete bestiale, ruseşti. Căci de la o vreme muzica a încetat, poate s-o fi defectat magnetofonul?...
Mă întreb: Doamne, şi ce face oare, în tot vacarmul acesta fetiţa, care le vede, le aude şi le simte pe toate?
Cu capul tehui, şterpelesc câteva pătlăgele, care nu mă mai interesează, dacă sunt coapte ori verzi, le scuip, una câte una, le şterg cu palma, şi le molfăi îndelung, ca o babă fără dinţi. Ciupesc puţină vată din perna gazdei, îmi înfund urechile. Mă dezbrac şi mă culc. Închid ochii strâns, deşi e întuneric, un întuneric de smoală (unde o fi fiind Luna?), nu mă mai deranjează nici ploşniţele (ori ele s-or fi săturat de mine, ori am devenit „imun”, indiferent, nesimţit, cu sens de „insensibil”). Număr până la o sută, poate oi adormi mai uşor... Mă întorc cu faţa la perete, deşi ştiu prea bine că pe partea stângă nu-mi prieşte somnul...
Hăt după miezul nopţii simt că parcă se foieşte cineva lângă mine. Buimăcit de somn, îmi sare gândul: e diavolul! Şi imediat mă cuprind fiori de frică, reci-fierbinţi, reci fierbinţi... Trebuie să mai fac o destăinuire: întotdeauna m-am temut de Satan (nici nu ştiu, să-l scriu cu majusculă...). Din fragedă copilărie m-am tot cutremurat de frică, doar şi amintindu-mi-l în gând pe „ucigă-l toaca”...
Mă „foiesc” şi eu puţin, puţintel de tot, „ca prin somn”. Dar reuşesc să-mi scot vata dintr-o ureche, ori o fi căzut singură. Aud un fel de smârcâit, o fosăială sugrumată, un fel de sforăit de pisicuţă, sughiţat... Mă întorc uşurel, lent, şi descopăr lângă mine un trupuşor în tremur... Îi trec, cu stânga, peste faţă, peste sânişorii-puşcă, peste burticăşi coapse, dându-mi seama, imediat, că-i fetiţa gazdei...
Plângea! Adică, mai mult sughiţa, după o „porţie” bună de plâns, probabil. Stă întinsă lângă mine, goală-goluţă, cu faţa în sus şi plânge!
-          Cito slucilosi, malenikaia? – o întreb. Adică, „ce ţi s-a întâmplat, micuţo?”
-          Vreau să mă f... îmi răspunde copila, curat româneşte.
Mi s-a uscat cerul gurii. Mi-am înghiţit limba. Poate că n-am auzit bine? Îmi destup şi cealaltă ureche. Ştiam că sunt rusoaice...
-          Ce-ai spus?
-          Vreau să mă f..., că nu mai pot.
Repetă şi mai accentuat.
-          Da de unde ai învăţat cuvinţelul ista, drăguţo?
-          De la şcoală...
-          Şi maică-ta?
- Mama se f... de-aseară cu marinarul ei, au golit trei sau cinci sticle, s-au îmbătat ca doi porci...
Acum tremur şi eu. Încerc să mă dau mai spre perete, să n-o ating cumva cu vârful penisului, în vibraţie nebună, gata să-mi spargă chiloţii...
Fătuca se lipeşte de mine. Să intru în perete, nu alta.
-          Vreau să mă f... Te rog frumos...
-     Micuţo, dar cred că eşti virgină... Spune-mi, ai mai făcut-o vreodată? Şi eşti prea fragedă... Câţi anişori ai? Doisprezece-treisprezece?
Încerc şi eu s-o potolesc „cu vorba”, să nu dau de păcat, un foarte mare păcat...
- Da. Sunt o „ţelocika”, adică vergină, dar nu mai vreau să fiu... Că altfel mă violează marinarul mamei, în noaptea asta, până dimineaţă...
-          E chiar ziua mea de naştere, împlinesc cincisprezece...
- Felicitări, unde fac eu mirat. Tocmai cincisprezece... Dar tot atunci, mă corectez, vinovat. – Abia cincisprezece...
-          În clasă la noi suntem douăsprezece fetişcane şi toate-s f...
-          Cine le-a...
-          Băieţii din clasele superioare.
-          Unde? Când?
- În WC-ul şcolii... La pădure, în timpul excursiilor... Unele au trecut şi prin „tramvai”...
-          Prin tramvai? – o fac pe naivul. – Ce-i asta?
- Nu ştii? S-au f... cu toţi deodată, adică, unul după altul, la rând, aşteptând cuminţi, ca la staţia de tramvai, stând la coadă... Numai eu am rămas „fată mare”...
Ce să fac? Tot încerc s-o ţin „cu vorba”, s-o abat de la subiect (mai bine zis, de la „obiect”).
- Nu mai eşti aşa de „mare”... Doar te-am văzut, întâmplător, acum, câteva zile, când te admirai în oglindă...
-          Chiar ai reuşit să-mi vezi p...
Şi o spune direct, fără nici un ocol.
-          N-am prea avut ce vedea... şi nici n-am avut când...
-          Te rog să mă ierţi... Ştiam că nu eşti acasă...
- Nu. Tu să mă ierţi, că am intrat pe nesimţite. Tu eşti acasă la tine. Poţi să faci tot ce-ţi doreşti. Când eşti singură...
-          Şi dacă nu sunt singură nici o clipă?
-          Şi de unde eşti atât de „informată”?
-          Toate fetele din clasa noastră, a opta, în luna mai, au trecut examenul medical...
-          Şi...
-          Şi numai eu am fost găsită „ţelkă”, adică vergină...
-          Erau şi băieţii de faţă?
- Nu! Ei au fost trimişi la „voenkomat”, adică, la comisariatul militar, ori cum i se mai spune. Diriginta de clasă, două doctoriţe...
- Şi directorul şcolii?
- Ah, da, a asistat şi directorul. Un babalâc. Lui nici nu i se scoală...
- Şi i-ai spus „vestea” mamei?
- Nu-u-u. Dar o fi aflat ea şi singură. Şi-a pus în gând să mă „ajute”. Să devin femeie... Chiar în noaptea asta...
- Şi tu?
- N-am vrut. M-am zbătut. Au rupt toate hainele de pe mine... M-au şi bătut... M-au imobilizat în pat. Cu faţa în sus. Maică-mea, ca o nebună, dacă s-a îmbătat ca o scroafă, mi-a prins capul între genunchi, mi-a apucat braţele şi i-a făcut semn cu ochiul marinarului să se urce pe mine... Atunci l-am pocnit cu piciorul drept în c... Din toate puterile...
- Şi maică-ta?
- A izbucnit în râs... Dar apoi m-a pălmuit, după care s-a apropiat de Volodea, că aşa-l cheamă pe marinar, şi a început să-l mângâie, să-i potolească durerea. Stătea chircit pe linoleum, cu ambele mâini între picioare... A tot urlat, ca un leu înjunghiat...
- Şi ?
- Si-şi. M-am rupt din ghearele lor şi am fugit. Ia-mă tu, eşti un străin şi nu eşti beat...
- Eu, în genere, nu beau.
- Vreau să mă f... Chiar acum. Să ştiu că m-a f... un bărbat cuminte şi treaz. Te rog mult...
Aproape că începu să plângă din nou. Dar cu mânuţa-i (rece!) îmi pătrunde după elasticul chiloţilor şi imediat şi-o retrage.
-          Ce mare-i şi fierbinte...
- Da tu cum ai crezut? O să te doară, eşti atât de fragedă, s-ar putea să sângeri abundent. Să mori! Hai să ne înţelegem prieteneşte... Peste un an. Peste doi. Ai să mai creşti puţintel... Eu o să vin din nou din Moscova, tot în luna iulie şi o să închiriez din nou camera asta şi atunci, şi atunci...
-          Eşti căsătorit, poate?
- Nu. Sunt divorţat. Am şi un copilaş, în cartierul vostru, pe care încerc să-l văd, dar nu reuşesc...
- Dacă-mi faci şi mie un copilaş, eu o să-ţi dau voie oricând să-l vezi... Eşti atât de bun... Şi...
-          Şi-şi.
Acum eu îi întorc vorba.
-          Trebuie să mai aştepţi. Să mai aştepţi.
- Nu mai pot... Dacă nu mă f... tu acum, mă violează marinarul mamei. E de la Odessa şi nu se lasă umilit...
Simt cum mă pişcă o ploşniţă de coapsă. Mă întorc cu faţa în sus, cu gând s-o strivesc, dar fetiţa face „zdup” şi sare pe mine, cu mânuţa trăgându-mi chiloţii până la genunchi...
O înhăţ cu ambele mâini şi o trag spre mine, îi găsesc buzele, încep s-o sărut pătimaş (buze pline de fată mare!), descopăr că se pricepe,mă muşcă uşurel cu dinţişorii de pisicuţă, îmi bagă limba adânc în gură, iniţiativa este a ei... Mă las păgubaş, dar mereu cu gândul şi cu instinctele „în gardă”, ca să nu mi se întâmple şi altceva. Să nu mi se întâmple...
Între corpurile noastre înfierbântate „veghează” o oişte, un paloş de foc, pe care burtica fetişcanei o masează, o mângâie, o râşneşte... Sânii, porniţi şi ei pe şotii, mă sfredelesc, aidoma unor burghiuri. Încerc să-i suhnesc trupuşorul în sus, să-i înhaţ sfârcurile cu gura, dar fătuca reuşeşte să lunece tot în jos, să nimerească „în ţintă” tot şoptind:
- Dragule, te rog să mă f... Te rog să mă f... Ori să mă omori!
            O trag înapoi spre gură. O sărut cu tot focul, de care sunt în stare; de data asta iniţiativa îmi aparţine... O înţep cu mustaţa. O gâdil cu barba. O apuc cu buzele, cu dinţii de un sân, de altul, o sug ca o lipitoare înnebunită de plăcere şi în această clipă sublimă, scăpată de sub control, ejaculez puternic, încât copila se răstoarnă de pe mine...
            - Duracick!
            Aproape că a ţipat (poate că o fi ţipat, din toate puterile, cu tot regretul, dar eu nu mai aveam urechi să aud...).
            Adică, m-a numit „prostuţ”.
            Dar nici asta nu-i totul. Cu buzele-i aprinse de patimă, culege câteba picături de spermă de pieptu-mi păros, o aud cum plescăie cu limba, de plăcere...
-          Ce faci?
-          Te „mănânc”, prostule, dacă n-ai vrut să mă”mănânci” tu pe mine...
-          De la cine ai învăţat aşa ceva?
-          De la mama...
-          Şi ce ai mai învăţat de la maică-ta?
-          E dulce...
-          Cine, mămica?
Încerc să glumesc, să-mi trag puţin sufletul, să găsesc o soluţie, să nu mă cufund într-o prăpastie, din care să nu mai pot ieşi în vecii vecilor...
-          Mai vreau?
-          Ce mai vrei?
-          Sperma ta...
Şi se furişează cu gura spre mine, să-mi înhaţe penisul...
O apuc de subsuori şi o trag peste mine. Sânii îi lunecă, aidoma patinelor, pe pieptul meu... Îi prind sfârcul cu buzele şi propria-mi spermă îmi nimereşte pe limbă... Ciudat de dulce este...
            După ce îi sug îndelung şi celălalt sân, îi şoptesc la ureche:
-          Gata, te-am f...
Dar nu mai pronunţ şi alte litere, afară de prima...
-          Dar nu m-ai dezvirginat...
-          De-acum nu mai am cu ce.
Îi iau mânuţa, o duc spre partea de jos a burţii mele, să se convingă.
- Aşa-i de mititel?
            Şi izbucneşte în plâns. De data asta cu adevărat. Cu ochii sloboade şiroaie de lacrimi, dar cu guriţa-i pofticioasă mă „caută”...
            - O să-l fac să crească mare din nou...
            Dar în clipa următoare aud uşi trântindu-se violent, urmate de clămpănituri de paşi. Se aprinde lumina la bucătărie.
            - Kuda podevalasi malenkaia sucika?
            Adică, „unde o fi dispărut micuţa curviştină”?
            Fetiţa sare drept în picioare, din alte două mişcări şi-a tras pijamaua mototolită, care s-a dovedit a fi jos, pe linoleum, lângă pat, a sărit, cu paşi de ciută, spre balcon, izbucnind, de data asta, într-un hohot de plâns disperat...
Îmi zăvorăsc sufletul, îmi trag pătura peste faţă, dar tot îmi las o crăpăturică, pe unde fur cu ochiul, mai ales că lumina din bucătărie îmi oferă posibilitatea să urmăresc totul...
Uşa de la camera „noastră” ( o jumătate) este trântită în lături, mai să se facă geamul ţăndări. Gazda, goală-puşcă, ţâţoasă, cu părul încâlcit, vâlvoi, aruncă o privire fioroasă spre patul „meu”, apoi se duce direct spre balcon.
-          Cevo orioşi, posredi noci, malenkaia bleadi?
Adică, „ce-mi buhăieşti în plină noapte, curvuliţo?”
-          Mama, ia bolişe ne mogu tak...
Adică, „mamă, eu nu mai pot trăi astfel...”
-          Ladno! Poşli spati. Volodea uezjaet. Utrennim poezdom...
Adică, „bine, haide să dormim. Volodea pleacă. Cu primul tren...”
-          Mamocika, ia hociu umereti...
-          Durocika, ne ori! Razbudeşi kvartiranta...
Adică, „prostuţo, nu zbiera, o să-mi trezeşti chiriaşul...
-          On spit kak ubiti...
Adică, „el doarme ca un mort...”
-          Ladno! Davai pomirimsea. Skoro babuşka priedet...
Adică, „bine, hai să ne împăcăm. Degrabă se va întoarce bunică-a...
- Kogda, mamocika?
            Adică, „dar când, mămico”?
-          Ranişe, cem mieio ojidali...
Adică, „mai devreme de cum o aşteptam...”
De emoţie n-am mai rezistat şi... am adormit...
Peste trei zile am fost nevoit să-mi iau servieta şi să părăsesc blestematul de apartament, cu două săptămâni înainte de termen. Bătrâna, a cărei cameră mi-o închiriase fiică-sa, a anunţat că şi-a întrerupt tratamentul la Truskaveţ, s-a certat cu toată lumea şi ea, ca „participantă la marele război pentru apărarea patriei” nu-şi poate permite ca nişte „hoholi”  blestemaţi să-şi bată joc de sănătatea ei... O să-şi revină puţin acasă, apoi o să plece la Moscova, să se plângă...
Am prins „firul vorbei” întâmplător, a doua zi, când urcam scările: „Haziaika” discuta cu vecină-sa de palier...
Banii (măcar o jumătate din sumă) n-am îndrăznit să-i cer înapoi.
Pe fetiţă (nu i-am aflat măcar numele) n-am mai văzut-o, dar păcatul săvârşit şi nesăvârşit mi-a intrat adânc în sânge, în trup, în cele mai îndepărtate tainiţe ale sufletului – pentru totdeauna!
Unica mea mângâiere, dar, poate, şi dulcele-amarul regret, că, totuşi, n-am dezvirginat-o...
După alte trei nopţi chinuite-dormite pe o bancă din faţa hotelului ”Vierul”, alta la telefoane şi alta la autogară, plimbându-mă dimineţile şi serile în jurul grădiniţei, dar aşa şi n-am avut noroc să-mi văd fecioraşul, şi după o ultimă vizită, nereuşită, la editură, am urcat în primul autocar spre Cernăuţi, cu gând să ajung la părinţi, să dau o fugă până în sat, să las manuscrisul în paza şoarecilor, să-mi potolesc puţin sufletul şi să apuc un tren hodorogit spre Moscova...
Cu şoferul autocarului, un ucrainean cu mustaţă „a la Taras Bulba”, m-am înţeles dintr-o frază: i-am promis că o să-i plătesc la destinaţie, unde numaidecât o să întâlnesc un consătean, de la care să împrumut şase ruble şi patruzeci şi două de copeici...
Cu o rublă mai puţin, decât onorarul pentru un articol, semnat de Mihai Cimpoi, care l-a costat pe tânărul critic literar, „speranţa literaturii sovietice moldoveneşti”, două săptămâni (vai, ce coincidenţă ciudată!) de muncă...
 
 
P.S.
            În vara următoare n-am mai reuşit să ajung la Chişinău... 
Din surse demne de încredere (o vecină de palier) am aflat că fătuca a fost, totuşi, violată, în mod bestial, de către marinarul din Odessa: adică, dezvirginată, de faţă cu maică-sa, supusă la toate perversiunile sexuale posibile şi imposibile, după care biata jertfă, sângerând abundent, a ieşit noaptea în spatele blocului şi s-a spânzurat de creanga unui nuc... Bunică-sa, de jale, s-a stins din viaţă peste două săptămâni, a fost înmormântată, cu onoruri militare, pe Aleea Veteranilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei... Maică-sa şi-a pierdut minţile, a fost internată, „pe viaţă”, la Spitalul Psihiatric din Costiujeni, iar apartamentul de pe strada Trandafirilor l-a obţinut medicul ei curator...           

Sursa: Mihai Prepeliţă, 2018