Cu poezia domnului Teo Cabel am luat prima oară contact citind volumul "Labirintul" (Ed. Brumar, 2017). Constatam atunci că autorul este un tehnician desăvârșit, scriind într-un registru stilistic ușor alambicat, având elemente suprarealiste care mă duceau cu gândul la Paz, Naum, poate chiar și la Bosquet. Sau, dacă e să caut un corespondent mai de prin partea noastră a locului, la George Schinteie. Nu am vrut să recenzez acel volum deoarece voiam să-l văd pe poet și într-o altă ipostază, voiam să văd dacă poate scrie la maximă frământare sufletească, atunci când cuvintele curg singure pe hârtie, aproape inconștient. Probabil că în acel moment eram suprasaturat de acel gen de poezie, chiar dacă toți autorii lecturați erau de o valoare incontestabilă, și voiam să ies din labirint, să zbor, să simt lumea exterioară, pulsul existenței în rezonanță cu pulsul poetului, dragostea macrocosmică în rezonanță cu cea microcosmică, fără rătăciri delirante după firul unei ariadnice iluzii sau după rochia ei compusă din piese de puzzle filigranate cu versuri. Mea culpa, veți spune, și o spun și eu. Dar, asta este, și scrisul, și cititul, trebuie să te prindă în starea propice. Trebuie să existe o rezonanță de stări sau, în cazul lectorului, o pauză care să-l flămânzească și să-i dilate nările sufletului.

Ceea ce voiam eu atunci, nu s-a realizat. Autorul mi-a trimis volumul “Fluture În pustiu” (Ed. Eikon, 2019), scris tot în același registru stilistic, tot complex, dar fiind și altcumva. Mult mai așezat, mult mai matur, mult mai clar. Ca și cum ar fi apărut o altă posibilitate de comunicare cu cititorul/exteriorul, ceea ce sugerează că poetul a găsit poarta de ieșire din labirint, metamorfozându-se în fluture. Un catharsis și o metempsihoză interesantă, care încep cu o taciturnitate sentimentală („poezia din ochi nu se recită cu glas tare”), într-un registru, pe alocuri, stănescian : “Nu toate literele din cuvântul câine latră.” (ambele versuri la pag. 7). Acest câine, care “stă de pază la poartă de gând și aleargă din când în când după o falcă din pulpa iluziei” (pag. 15), ne arată cerbicia cu care poetul își prețuiește luciditatea și controlul, responsabil fiind cu ordinea din viața sa (o familie frumoasă și numeroasă are poetul, cinci copii și o soție). Și totuși, în oglinda în care se privește poetul se poate observa o fisură (și e și normal, ba e chiar binevenită!): “În oglindă începe să se deșire textul / câinele meu de pază / se duce dând din coadă, de parcă ar coborî / din arca lui Noe.” (pag. 16). E o deconstrucție firească, fiindcă la originea cuvântului e sentimentul care a generat poezia, iar sentimentul mușcă de multe ori din luciditate (sau invers), amintindu-ți cine ești și cine ai fost în substraturile ființei tale. Așadar, nu e niciodată prea târziu să îți dai seama că ai nevoie de acel înger care “te spală de falsa lumină / pe care o credeai mântuitoare” (pag. 24), amintindu-ne nouă, tuturor, cât de important este sentimentul redempțiunii și al întoarcerii la intima, inegalabila și nedisimulata primordialitate : “Spune-le tu, noapte, câtă lumină este în tine / când vorbim amândoi.” (pag. 25). Reconstrucția, mai apoi, se face firesc, recompunându-se logicul existențial printr-o analiză echinocțială : “Ochii mutau cărămidă cu cărămidă / întunericul.” (pag. 34). Adică, sufletul, transformat în fluture (simbol predominant în culturile lumii), evadează din labirintul primordial, descoperind pustiul, atunci când “Câinele toamnei latră / la poarta dimineții.” (pag. 49). Fluturele este, așadar, eliberare, metamorfoză și “poartă între lumi” (pag. 53).

Și totuși, ca un corolar al închiderii în ciclicitatea inefabilă a întoarcerii la primordialitate (un perpetuum mobile cu irizări poetice), poetul conchide : “A scris a scris / tot o piesă de puzzle a rămas” (pag. 60). Zborul, așadar, a fost doar o clipă de evadare în pustiu. Un fâlfâit de pagini... Evident, poezia lui Teo Cabel e polisemantică, interpretarea ei depinde de ughiul din care este privită. Ceea ce îi conferă mister și valoare. Cheia lecturii este undeva pe la pagina 86 : “Citește poezia mai rar!”

Sursa: Ionuţ Caragea, 2020