Am optat spre acesttitlu, fiindcă evidențiază o remarcabilă
ipostază a personalității unuia dintre cei mai străluciți
scriitori români, I. L. Caragiale, și anume respectul
sacru, pentru limba română, cultivat din fragedă
copilărie, încă din școala primară de Domnul Basile Drăgoșescu,
dascălul cu multă „știință de carte și talent la predare”, a
cărui nuielușă restabilea ortografia, punctuația și ordinea
gramaticală în compozițiile elevilor. Basile Drăgoșescu a rămas
pentru totdeauna dascălul său de suflet, pentru că știința
limbii învățate de la acesta i-a fost călăuză în toată viața de
om al literelor. Fostul școlar îi va aduce, peste ani, un pios
omagiu cu o nostalgică și profundă gratitudine: „Să-i dea
Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu
Domnul Basile Drăgoșescu! În trei ani m-a învățat, cu litere
străbune, româneasca toată câtă o știu până în ziua de azi, că
mai mult, după el, nici n-am avut unde-nvăța”. Caragiale
subliniazărespectul acestuia pentru limba română și exigența
privind „sfintele analize gramaticale și logice”, evitarea
confuziei dintre părțile de vorbire, aplicarea întocmai a
regulilor de ortografie și de punctuație: „Să fi poftit să scrii
la dictando, indiferent numai și nu mai,
sau să-l fi confundat pe și conjuncția cu și
adverbul!...(s.a.) or (sic! n.n.) să nu fi pus virgulele și
celelalte semne la locul cuvenit!...”, greșeli al căror
îndreptar(s.n.) era „ o nuielușe, care ardea ca focul…”,
încheindu-și pledoaria pentru cultivarea limbii române oriunde
printr-o invocație a „nuielușei” fostului său dascăl „în pragul
unei redacțiuni de revistă literară, enciclopedică, critică
(sic!n.n.), șcl…” (Peste 50 de ani). În această privință,
era de notorietate faptul că, în calitate de editor sau, cu
deosebire, de corector, nu ierta „numeroasele greșeli de tipar”,
fiind „cicălitor cu elevii pe care îi făcuse «magazie de palme
și înjurături»” (Șerban Cioculescu), ocărându-i pentru fiecare
scăpare, inclusiv de semne diacritice, limbajul folosit fiind
demn de temperamentalul său fel de a fi: „…la ce te-a adus aici
să-ți bați joc de arta lui Gutenberg, fir-ai al dracului cu tot
neamul tău!” (G. Călinescu). În acest sens, nu pierde niciodată
prilejul de a ironiza „școlile moderne unde nu se mai pierde
vremea cu așa învățături inutile”, cum ar fi problemele de
gramatică, pe care el le-a învățat cu multă bătaie de cap și…de
altceva.
În redacția ziarului „Timpul”, „cestiunile de gramatică
erau…discutate în toată liniștea” de Mihai Eminescu, Ioan
Slavici și I.L. Caragiale, acesta „fiind deasupra” celorlalți,
deoarece „avea mult simțământ de limbă și cunoștea mai
bine…limba așa-numită viuă, care era vorbită în toate zilele”,
cei trei propunându-și un manual de limba română, diferit de
cele existente care nu se potriveau cu principiile fiecăruia și
ale tuturor la un loc. În timp ce Eminescu susținea că „bine
românește e numai ceea ce se potrivește cu cronicarii și cu
cărțile bisericești” de la care își trage seva literatura
contemporană, Slavici era de părere că limba oamenilor din
popor, mai ales din mediul rural unde o învățase în copilărie,
este cea mai potrivită, pentru că „bine românește e așa cum
pretutindeni vorbesc românii”. Caragiale, în schimb, pleda
pentru limba ce-o vorbesc „cei ce trăiesc azi”, deoarece toate
scrierile contemporane li se adresează și trebuie să fie create
„cum vorbesc ei”. În proiectatul manual de gramatică, „Eminescu
a luat asupra sa etimologia, Caragiale s-a pornit să stabilească
sintaxa”, iar Slavici va avea grijă de „alegerea, întrebuințarea
și așezarea vorbelor potrivit cu firea limbii românești” (Ioan
Slavici).
Caragiale și-a pus întotdeauna în practică principiile sale în
această direcție, considerând „claritatea și precizia mai presus
de toate”, sfătuindu-și copiii că „trebuie să vorbești pe limba
timpului, dacă vrei să fii înțeles”, în așa fel încât „să te
priceapă și o babă ramolită”. Mai mult, era conștient că este
unul care cunoaște și aplică foarte bine regulile gramaticale și
se mândrea cu acest lucru, declarând fără înconjur și fără falsă
modestie că „nu o stăpânesc mulți ca mine”, convins de faptul că
„ limba noastră e una dintre cele mai grele și sunt puțini acei
care o cunosc cu adevărat” (Ecaterina Logadi). Ca scriitor, avea
convingerea că sintaxa frazei, vocabularul și punctuația sunt
esențiale pentru cineva cu „un perfect simț de onorabilitate
literară” și, de aceea, le acordă o atenție ieșită din comun,
pentru că, dincolo de rolul lor în înțelegerea conținutului de
către cititor, este vorba și despre „prestigiul de atelier” al
autorului: „Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură,
de ritmul vorbelor…Iaca, numai interpuncția (punctuația, n.n.)…
Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii…Nu se
poate artă fără migăleală…”. Destăinuindu-și în felul acesta
concepțiile privind necesitatea respectării normelor
gramaticale, mai în glumă, mai în serios, îi cerea lui Octavian
Goga, pe care îl vizita în timpul detenției acestuia la
închisoarea din Seghedin: „Să-mi ziceți Moș Virgulă!” (Octavian
Goga). Oricâte porecle sau pseudonime va fi folosit Caragiale,
aceasta ni se pare, nu numai hâtră, dar și semnificativă,
definitorie pentru preocuparea sa în domeniul cultivării limbii
române. Altă dată scria, dezamăgit, că „sărmana limbă
românească”, dintr-o „plantă cultivată”, cum este necesar să fie
tratată de cei ce o vorbesc, „a ajuns o buruiană sălbatică”
bătută de „vânturi” din toate părțile, când dinspre Franța, când
dinspre Germania, și că sunt mulți cei care nu au respect pentru
limba strămoșilor noștri, nu numai în conversația de toate
zilele, ci, cu atât mai de condamnat, și în scris.El nu uită
faptul că unitatea de limbă a poporului se află la baza
stabilității naționale, iar respectarea „graiului viu” și a
„gustului poporului” este o datorie de onoare a scriitorului și
a oricărui om de cultură animați de patriotism adevărat: „Așa
cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la
graiul viu al poporului am putea să ajungem la stabilitate și la
unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la
statornicie și la unitate numai dacă vom ținea în toate
lucrările noastre seamă de gustul poporului, de felul lui de a
vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindenea aceeași”
(Vorba de acasă). Într-un alt context, un alt
reprezentant de seamă al epocii marilor clasici, de pe poziția
de dascăl și de autor de manuale didactice, Ion Creangă afirma
că datoria fiecărui român este „de a învăța și de a păstra cu
cea mai mare sfințenie limba națională, de care se leagă tot
trecutul unui popor – cu datinile străbune - jocurile și
cimiliturile - proverbele - legendele și cântecele populare cele
pline de dulceață”, deoarece, alături de țară și religie, limba
reprezintă tot ceea ce are poporul român mai scump și, dacă le
pierde, piere și neamul românesc. În aceeași ordine de idei, nu
mai este de mirare că și Caragiale afirmă că limba română, dacă
ar fi „îngrijită”, ar da „flori frumoase” și „sănătos rod”,
exprimându-și convingerea că aceasta va dăinui, căci „are
rădăcini adânci” unde își ascunde „puterea de viață” (Peste
50 de ani).
Cu alt prilej, deplângea agramatismul unor confrați, încălcarea
celor mai elementare reguli de exprimare, ceea ce demonstrează o
gândire săracă, lipsă de idei. Atenția (mai ales ironia) lui
Moș Virgulă se îndreaptă și asupra articolelor, deficitare
din punct de vedere lexical, gramatical și ortografic,ale
confraților săi din jurnalistică, pe care îi sancționează
amical în scurte notițe redactate după regulile
gramaticale ale acestora. Astfel, ținta ironiei sale devine
lipsa acordului dintre predicat și subiect într-o notă prin care
se anunța apariția unui nou ziar : „…la viitorul organ va
colabora penelecele mai bine reputate”, dezacord pe care
scriitorul îl semnalează folosindu-l, la rândul său, inclusiv
pleonasmul: „Din parte-ne putem adăoga că, în cazul când aceste
pene va fi în adevăr bine reputate și când redactorii
va avea stăruință, este multe probabilități ca
„Scandalul”(denumirea ziarului, n.n.) să fie mai bun decât toate
ziarele umoristice câte a fostără pân-acum. În tot cazul,
va fi niște scandaluri gramaticale cum nu mai este
altele (s.n.)” (Scandal). Maestru neîntrecut al
limbii române literare, lui Caragiale nu-i putea scăpa mania
latinizantă a unor contemporani și limbajul agramat și ridicol
al multor publiciști din vremea sa, chiar al unuia dintre
profesorii săi, Sachellarie, care, după Șerban Cioculescu, „ar
fi avut câte ceva din trăsăturile fixate…în pedagogul său
«absolut», Mariu Chicoș Rostogan; în orice caz, era râsul
elevilor și îndeosebi al neastâmpăratului Iancu” (Viața lui
.L. Caragiale), iar, după Ion Roman, pentru crearea
personajului „a pornit de la un model real, un anume învățător,
V. Gr. Borgovan” (Umor și gramatică).
Că limba română nu are nici un secret pentru Caragiale este
neîndoielnic, la fel cum de cert este faptul că el nu pierdea
nicio ocazie fără a folosi polisemantismul, calamburul, jocul de
cuvinte sau diversele forme rebusistice, alături de care
erorile semantice își au locul bine stabilit, limbajul
personajelor abundând în confuzii paronimice, etimologii
populare, anacoluturi, tautologii, cacofonii, procedee utilizate
pentru realizarea comicului de limbaj. Acest lucru a fost
remarcat de Garabet Ibrăileanu care constată că, pornind de la
„perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala”, Caragiale
„avea în grad înalt simțul limbii și al posibilităților ei.”
Datorită acestui lucru, „pe baza analogiei și a ceea ce numesc
lingviștii etimologie populară, el putea să spună fără greș cum
ar schimonosi mahalagiul de cutare grad cutare cuvânt” (Garabet
Ibrăileanu) și, adăugăm noi, știa sigur cum se produc confuziile
paronimice, mai ales în momentul când se petrecea un proces
alert de îmbogățire și de modernizare a lexicului românesc prin
împrumuturi din latina savantă, din limbile romanice, cu
deosebire din limba franceză, și chiar din cele anglo-saxone.
Iscusința cu care a gândit limbajul personajelor sale dovedește
că „un condei mai stăpânit n-a existat vreodată”, că a fost un
scriitor pentru care limba română n-a avut ascunzișuri sau
dificultăți insurmontabile, deoarece „cântărea de o sută de ori
cuvântul pe care-l cobora pe hârtie într-o caligrafie perfectă,
pe care cetea cu o dicțiune fără greș, pentru a-l distruge la
cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenței lui cu
ideea sa ori cu armonia operei” (Nicolae Iorga).
Caragiale este un foarte bun cunoscător, nu numai al limbii
române literare, ci și al graiurilor românești, devenind, de-a
lungul anilor, capabil să vorbească și să scrie în oricare
dintre ele. Acest lucru a fost posibil datorită unui spirit de
observație lingvistic neîntrecut și cultivat încă din copilărie,
concretizat prin „precizia și subtilitatea cu care înregistrează
faptele lingvistice cele mai mărunte și mai variate, aparținând
tuturor graiurilor românești și tuturor laturilor limbii
(fonetică, gramatică, vocabular)”, realizând acest lucru „prin
contactul cu contemporanii săi”, deoarece „pe compatrioții săi
munteni i-a putut urmări necontenit, fiindcă trăia în mijlocul
lor”, iar „pe moldoveni a avut prilejul să-i cunoască o bucată
de vreme la fața locului” pe când era revizor școlar în două
județe din Moldova. Cât privește graiul ardelean, deși „a făcut
scurte vizite”, acestea i-au oferit oportunitatea „să-și facă o
imagine generală despre aspectul graiului respectiv”, reușind,
totuși, „să dea o imagine atât de fidelă a vorbirii ardelenești”
(Șerban Cioculescu). Calitatea de excelent cunoscător al
gramaticii, al limbii române în general, este evidentă și în
articolele scrise de jurnalistul Caragiale care, „niciodată
prolix, echilibrându-și articolele în desfășurarea
argumentației, cu un deosebit simț al proporției…își alege
cuvintele proprii ca un adevărat filolog și își compune fraze ca
un gramatician expert în sintaxă” (Iorgu Iordan). Însuși
scriitorul recunoștea că „e foarte greu…să scrii românește; nu
doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se
poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească”,
mai ales atunci când și numai „ pentru cine are conștiință de
câtă răspundere își ia un om când se presentă, altfel decât
numai ca amator” (Note critice).
Aceste scrupule sunt posibile numai la un scriitor cunoscător
excelent al limbii române pentru care gramatica nu mai are
niciun secret, editor obsedat de perfecțiune în tipărirea
cărților și a jurnalelor și fără nicio reținere în „a urechea”
vreun ucenic pentru greșelile de (ne)utilizare a semnelor
diacritice, ca să nu mai vorbim de ortografie și de
punctuație,urmărind același principiu în întreaga sa carieră și
exprimat în cuvinte simple, dar cu o conotație majoră:
„Interesul nostru este să scriem ca să fim înțeleși”, precept
repetat permanent copiilor săi spre luare-aminte (Ecaterina
Logadi), astfel încât „spiritul limbii române trăiește și se
manifestă genial în literatura” lui I. L. Caragiale (Mircea
Tomuș). Cuvintele sale elogioase la adresa
limbii române devin simbolul sentimentului înălțător al
iubiriide țară și de neam ale unui făuritor de limbă, considerat
de Șerban Cioculescu drept unul căruia, dacă „nu-i este dat să
moară cu arma în mână într-un război de apărare a țării”, ca
oricărui scriitor cu dragoste de patrie, „îi rămâne pana ca arma
cea mai ascuțită, ca să contribuie la ridicarea nivelului
cultural și moral al țării lui, la progresul ei, dar și ca o
unealtă de apărare a limbii împotriva batjocoritorilor ei și de
înfrumusețare a ei, prin noi forme de expresie, noi cadențe
ritmice și sintactice”.
Așadar, în opera lui Caragiale se manifestă, ca la puțini alți
scriitori români, spiritul limbii române cu adevărata ei valoare
de „scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit de focul atâtor
încercări de pierzanie” (Scrisori și acte) căreia îi
aduce un elogiu demn de un adevărat patriot: