Mircea Lungu - Maşina de scris
Maşina de scris, cu doar câteva rânduri pe foaia rulată pe tamburul strălucitor cu capace laterale cromate, făcute manual dacă judecam după fragmentele de mască distinse după ce pe şaua nasului mi-am pus ochelarii cu lentile laterale, rânduri pe care, de altfel, aveam să le folosesc pentru una dintre ultimele fraze ale cărţii mele, aşa cum o aşezasem în locul din care altă dată deschideam fereastra atâtor motive încât cuvintele ar fi putut să dea de înţeles că vorbesc despre o îndeletnicire de când lumea, aceea de a deschide o fereastră perpetuă, îi făcea pe trecători să îndrepte privirea ori de câte ori degetele-şi dobândeau, fără agresivitate, agilitatea, alunecând pe clapele mari, de porţelan negru-auriu. I-am degresat şi uns mecanismul. Cu pansament înmuiat în spirt, după ce-mi spuneam ,,Gata pe ziua de azi“, ca şi cum prin acel ritual aş fi vrut să şterg, scăpând de orice încleştare între a mai sta şi a pleca, orice urmă fizică a propriei mele existenţe, oglinda literelor o curăţam, lăsând-o în aşteptare, să mă caute. Deşi nu era timp mai fericit, o spun, ca o mărturisire, când mă aşezam, ca-n lumea cea mai de jos, a mea,în faţa ei. Pink Floyd cu On the turning away dădea gaz, cum ziceai tu, când venea vorba de cât de mult ne place să facem dragoste,de sensibilităţii, dezghioca orice sămânţă de neîncredere că un răgaz prelungit în faţa foii de scris însemna şi pierderea oricărui sens al lumii gândite c-ar exista în jurul meu, al puterii cuvintelor care călătoreau, ca o umbră, simbolică pentru cei ce nu trebuie să alerge la infinit pentru a scăpa de umbra lor, şi atunci când nimic nu putea să-mi clatine temeiurile de a scrie apăsam clapele, încălzindu-le, mirosindu-le cerneala, dictam cu glas tare, eu însumi deveneam sunetul clapelor, al frunzelor despre care scriam, al săgeţii pline de lumină care le despica dioptriile, al pasului de adult. Foşnetul foii plutind deasupra mea, ameţit. Şi o stinghereală trăită precum aceea din dimineaţa revederii noastre, după douăzeci şi doi de ani, aşteptându-te în gara din care mi-a fost greu, mai apoi, după ce ultimul semn al palmei tale se pierdu prin lumina care-ţi împrospăta obrazul, pe când autocarul ce te purta spre casă, scria noi abecedare ale singurătăţii mele, să mă urc în alt tren, spre a ne despărţi. Mă văzuseşi, mi-ai spus, chiar ai fluturat mâna, dar eu nu ştiam dincotro vii. La câţiva paşi, în stânga mea, te-am zărit cu coada ochiului, ca o sfâşiere. Mi-am strâns buzele. Cum să-ţi ating talazul trupului?
Uneori priveam maşina pe ascuns. Ca pe singurul bagaj de care nu mă putea deposeda nimeni. O parte a identităţii mele deloc împovărătoare. Cum şi a lacunelor răvăşindu-mi sufletul. Nu de puţine ori căutam, ca-ntr-o laudă a faptului că eram un călător în lumină, pe linia orizontului, acel foc care să-mi elibereze imaginaţia sau cine ştie, să aprindă privirea lui Dumnezeu, dacă exista vreo îndreptățire de a o zări în spaţiul dintre cuvinte. Am ştiut din ziua aceea că locul ei era acolo. Cutia, amintind de galbenul lui Van Gogh, cu o heraldică (dintr-un metal forjat de noapte), degajând, precum marea, forţe provocatoare între pliurile cărora nu mi-aş dori să fiu vreodată,aflată chiar deasupra închizătorii manuale din dreapta, îmi readucea în glas un cântec al lui Leonard Cohen mărturisind despre lumina călătoare a propriei fiinţe, dar şi rostirea,,Iubeşte şi fă ce vrei“a Sfântului Augustin, însoţite de o spusă a lui Epictet cum că ,,Imaginaţia este cea care durează cel mai mult“,heraldică ale cărei linii şi corp de literă mă înfiorau, am aşezat-o lângă fotoliul larg,silenţios, între cotierele căruia mă amăgeam că într-adevăr Newton ar fi fost surprins de acţiunea fizică a căderii unui măr pentru a deduce că Pământul, din centrul său,mă atrage şi pe mine. Eu însă îmi văd de mâzgăliturile mele. Maşina de scris intra de-acum între amintirile noi. Dacă-i era hărăzit să devină şi un martor care nu va trebui să-şi amintească nimic din ceea ce scriam împreună, nu aveam nimic împotrivă,cum nu aveam de altfel cu niciuna dintre legile atracţiei universale pentru că îmi lipseşte flexibilitatea gândirii sale.
Necunoscutul,cu care mă trezisem la poartă într-un amurg fluidizând realul –vai, neîndurătoarea obsesie a amurgului pe care n-am s-o recunosc niciodată! –bătând în cercuri din aripi ca un fluture împotriva luminii,a rostit numai că a fost îndrumat la adresa mea. Tocmai ieşeam pe poarta veche, de lemn îngrijit, tare îmi plăcea s-o aud scârțâind, prelung, cu graţie civilizată, din balamalele făcute din foaie de arc într-o forjă la un atelier ceferist, gata să-mi potrivesc pasul şi calea, să ştie lumea, în îndatorirea ei, că n-am murit. Avea în glas o duioasă recunoştinţă.,,Adesea, de cum intram în odăiţă,un miros tainic de cerneală parcă mă cerceta, prelung, ca şi cum atunci ar fi ieşit dintre săruri şi sulfaţi din mâna unui alchimist,ba mai mult, braţele tastelor încă se auzeau ritmic, şi,zău, nu aveam nici un temei să nu cred că doar ce închisesem orizontul unei propoziţii pentru că pe tambur nu era nicio foaie de scris, eu plecasem o vreme, deci se agonisise ceva tăcere între noi, de aceea sper să mă înţelegi, şi nu uita, nu îngădui nimănui să cunoască taina manuscriselor tale, nici atunci măcar când le vei închide într-o bibliotecă.“
Pe gânduri, cu gândul la situaţia privilegiată în care mă aflam,am vrut să deschid cutia. Un gest al omului, braţul a baleiat ca şi cum ar fi vrut să-mi transmită, îndemnând la răbdare, fii înţelept, ai tot timpul din lume şi din soare, m-a oprit. De culoarea chihlimbarului, bătând spre un verde reavăn ca văzduhul, carcasa maşinii mi-a risipit orice încordare. Emblema, la prima mângâiere părea făcută manual dintr-o răşină, era ea însăşi o incursiune în arta mărinimoasă a heraldicii şi caligrafiei. Maşinăria, prin tastele-i de porţelan,mă privea drept în ochi. Le atingeam, cu emoţie, nu în încercarea de a le acoperi vederea. Braţele-i argintii nu-mi ajustau vorbele pentru înflăcărarea care mă cuprindea, acolo, în faţa porţii scârţâind uşor ca şi cum ar fi dorit să aducă un elogiu întâmplării, cea mai importantă petrecută pe stradă de atunci până azi,întâmplare care-mi cerea de-acum şi un act de credinţă cum că nu o voi înstrăina niciodată... Continuam să cred că sunt prins într-un joc al cărui orizont îmi scăpa. Mă aşteptam ca omul să închidă maşina în cutie şi să se facă nevăzut. Crepusculul predispunea spre o astfel de pedeapsă sau spre un viitor hohot de râs inspirat de cel ce mi-ar fi cercetat chipul de care nu gândeam că aş putea fugi pentru că el nu zace în fiecare, din diferite pricini genetice, o pedeapsă dictată şi împlinită a fi cu înţelepciune de nimeni altul decât de zeul, dacă vreau să nu uit, deşi nu e o zi tristă, de Socrate spunându-le prietenilor săi, când şi el se hotărâse, în sfârşit, să dea foc amintirilor şi întâmplărilor care nu voiau să renunţe la el, deşi nu ştia dacă vor mai fi supuse vreunui pericol: ,,Dar a sosit vremea, să pornim de aici, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi are partea cea mai bună, n-o ştie nimeni, fără de numai Zeul.“ Aşa că, dacă era scris să mă despart de acel dar, deşi, din ziua în care, internat în infirmeria militară mi-am propus să învăţ diferite tipuri de scriere pentru propria mea trebuinţă în milităria de care fugeam în fiecare zi, mă despărţeam fără regret. Nu descoperisem încă farmecul dimineților aşteptându-mă gata să pun ţăcănitul aprobator şi lunecarea vijelioasă a carului, la treabă, aşa că nu aveam de ce să fiu deprimat. Şi în somn mă imaginam răsfoind caietul cu notiţe, ştiu, este obsesia mea acest caiet, uneori încurcam ochelarii în graba momentului de învăpăiată inspirație, gata să lucrez, să-i deschid pleoapele acelei odăi primitoare, chemând mistuitorul dor de tine, o nobilă iluzie, scăldând, încă, un timp dintr-o poveste de al cărei cuvânt nu mă puteam dezlipi. A umblat, o vreme, pe când cercetam firul străzii – am pus vorbele pe seama ranchiunei cum că veneam dintr-o copilărie care scăpase prea devreme de pravila părintească – zvonul că omul a fost un sol intolerabil. Mi s-a arătat purtând o tunică de piele cafenie, bătută în bumbi sângerii, care nu păreau dintr-un cuarţ de un verde fulgerător. S-a arătat a fi un călător, după cizmele de călărie... Roşul cinabru al caschetei de piele m-a urmărit o vreme, vreau să spun că am fost pe cale să i-o cer considerând că era obligaţia mea să o port în toiul temerilor sau năzuinţelor spre limpezi lămuriri în ale scrisului. Şi azi cred că m-ar fi făcut cel mai visător om cu putinţă. Toată spuza dialogurilor interioare ar fi avut alt spor. În zilele fără destulă iscusinţă, lungeam cuvintele până când auzeam un zumzet abia desluşit dinspre ele, ca şi cum le-ar fi plesnit carnea fără cusur. Mă simţeam în largul meu, dacă acest larg presupunea că exilul putea fi începutul unei ucenicii a libertăţii – oh!, nu vreau să-mi amintesc despre sursa atractivităţii acestui termen, li-ber-ta-te. Astfel, nimeni, niciodată nu mi-ar mai retrage demnităţile,nu m-ar mai interoga, discreţionar cum şi de ce anume libertatea mea începe şi se sfârșește pe mare, nefiind, cum se spune, o extensie sau o metaforă ale unei semnificaţii. Abia atunci conversam în linişte cu mine. Uneori jucam între degete o monedă de argint găsită strălucind şi uneltind, probabil, în patul rădăcinilor unui nuc crescut curajos peste casa unui vecin. Nelipsit în pauzele dintre gânduri şi gesturi, era şi titirezul din acelaşi ban ce forfeca lanţul tăinuitelor prefaceri ale luminii prin care intram în legătură cu creaţia. Dacă ştiam să înot ştiam să şi vâslesc, adică îndrăzneam, măcar. Alteori trăgeam dungi negre răsucite în fel şi chip de-a lungul şi de-a latul paginii albe încercând ascuţimea marginii monedei, după ce-i treceam zimţii peste câte o unghie. Neliniştea redeşteptării bucuriei scrisului aducea cu sine o vibrantă emoţie, o perspectivă, ca şi cum aş fi schiţat liniile propriului meu portret. O încrâncenare umană despre care doar eu aveam să dau seamă lăsa baladele rock să curgă peste câmpiile strălucitoare ale singurătăţii mele pe care alergam ca un câine fără stăpân. Şi n-aveam ochii trudiţi. Milităreşte, omul se răsuci ca şi cum s-ar fi pregătit să zgârie cu unghia ca o aşchie de os pereţii coloraţi cu miniu ai zilei, mușinând orizontul. Atunci i-am zărit atârnat de centura de piele groasă ce-i traversa pieptul, ocheanul sclipitor. Nu am strigat, deşi aş fi vrut să caut şi eu, prin lentilele-i trufaşe, nu şoldul tău, ci încheietura marilor depărtări de fontă care ascundeau golfuri scăpate din tăieturile ţărmurilor. Despre această maşină am lăsat unele mărturii în scrisorile pe care le vei găsi, când va veni vremea, în cutia metalică având gravat semnul sincer al unei zile norocoase pe capacul de lemn lustruit de iarba care părea a creşte din interiorul răşinilor sale. Vor mai fi şi nişte crochiuri ale mele, inclusiv cele ce-mi însoţesc ultimele cărţi, insigne din acvamarin şi jad şlefuite de palmele mele care nu-ţi vor mai mângâia, cu strigătul ascuţit al locurilor comune, fruntea stârnind destinul meu ca o vorbă de muritor, medalii din cupru şi aramă rămase de la bunicii mei a căror poveste despre cum fuseseră alungaţi din sat pe motiv de vrăjitorie, mă făcea să-mi închipui umbrele lor alungite cu desăgi pe umeri ţinând de dârlogi caii puternici, pe rod, ai unei căruţe cu coviltir, pierzându-se-n tumultul ghiocurilor zăngănind la gât, monede rare, din vremea mecenaţilor, pietricele cu forme ciudate găsite în mare, cărora gândeam, ca şi azi, să le dau o prospeţime nevisată, îmbinându-le în imaginaţia mea sub forme de animale, de statui, eroi de basme, corăbii, atleţi antici sau coifuri de lună... Într-o vreme plănuiam să-mi fac o maşină de scris din ele, ba chiar şi-un chip al meu. Am renunţat la unele idei de teamă că prin găurile acelor pietre faptele mării şi ale nisipului vor vui, ca-ntr-un război pe care, deşi aveam nevoie, preferam să îl amân, pentru că nu ştiam a-l povesti cum s-a-ntâmplat cu războiul peloponeziac de a ajuns până la noi. Surâd...,,S-ar cuveni să îl scrii“, m-ai încurajat, aşezată cu excelenţă cu picioarele sub tine în fotoliul primitor de lângă fereastra camerei tale. Oricât aş vrea să le reîntorc, însă, acele zile au rămas o liniştită evadare dintr-o linişte improbabilă. Sau un ţipăt roşu ca de trompetă revărsat peste auzu-mi devenit un pod al atâtor adevăruri care ar vrea să laude iar trecerea ta. Dar tu deja eşti o parte a serii... Maşina de scris, o reînnoire nevisată. Nu mai purtam de grijă cuvintelor, până mai ieri galeşe din cuiburile lor străbătând lumea. Cum nici lacrimilor, dovezi pure că inima se mişcă producând cel mai bun mortar. La intervale de timp, cauciucul tamburului îşi schimba culoarea, mai ales în faptul serii. Aşa cum spuneam, la fiecare capăt de rând, exact ca la un pendul când se schimbă orele, clinchetul diapazoanelor devenea evocator. Mă tulbura. Nu era aceasta singura cale a maşinii de a trăi? Şi a mea, desigur. De-a-ntoarcerea în timp, fără aşteptări sau străluciri. Inima îmi era, în sfârşit, un soldat brav înrolat în expediţia ce-şi propunea să apere, de acum încolo, fânul să nu fie cosit şi nici pârjolit, lustruind, când şi când, mecanismele armei cât mai era în viaţă şi cât mai putea să-şi dicteze sieşi, cu toate corecturile, poveştile. Îmi înalţ capul. Mă avânt în dictare convins că frazele vor goli de conţinut orice conflict interior. Imaginea celor trei maşini de scris – doar ce ne-ndepărtasem de Biserica cu Lună – galbena şi acum îmi stă în privire, descoperite pe un perete al unei cafenele din centrul istoric al acelui oraş văzut de tine în adolescenţă,o leg de această mărturisire a ta:,,Simţi aripile deschise de acest hronic al întâmplărilor?, pentru că nimic nu e întâmplător, Mirci, nici ce se întâmplă cu noi, nici faptul că aici dăm peste aceste maşini de scris la câteva zile distanţă de primele pagini scrise de tine despre maşina ta de scris, nici că suntem împreună, după atâţia ani, aici, să bem această cafea, într-o zi de vară pe care-mi va fi atât de dor s-o port cu mine, cu degetele încleştate între degetele tale...“ – şi câtă dreptate cavalerismul meu îţi dădea!, reîntâlnirea cu tine fiind una dintre binecuvântările vieţii mele – m-a făcut de atunci să nu am astâmpăr. Degetele-mi trepidau. Universul mi se părea că se deschide ca o carne, cu fiece atingere a tastelor. Pielea buricelor degetelor s-a tot subţiat câtă vreme am lucrat la roman. Nu era sângele cel care ar fi ţâşnit, ci un adevăr. Mă reaşezam eu printre gresiile literelor, cu mărturia bărbătească a faptului împlinit. Te regăsisem. Cu bucurie am hrănit şi turnarea propriei mele ,,zeţării“, schimbând, îmbătat fiind de mărunţişul vârstei mele, tălpile cu fonturi clasice, cu altele caligrafice. Recapitulam, cu solemnitatea zilei precedente, ceea ce nu tăgăduiam că ar putea rămâne, spre a fi citit, într-o zi. Uneori, iertat fie-mi impulsul venit din atâţia ani mâncaţi de caii putere ai motoarelor navale şi fluieratul turbinelor, îmi scăpa un ,,era să fie“noician, dar nu mă opream, gesturile curgeau magnetizate de sunetul cuvintelor din mintea mea. Era frenezia celui ce ştia că sufletul şi mintea călătoresc dincolo de omenescul timp şi spaţiu într-un dialog încercând să dea la iveală sinele sau să ascundă pe mai departe, sinea. Revolta se potolea când cerneala ultimului rând devenea un fum ce-mi dădea o stranie certitudine, nu că tot ce-a fost trăit sau gândit va deveni, într-o zi literatură, ci că am folosit drept călimară pământul pe care păşeam. Ţi-am povestit şi ţie, dar ai pus totul pe seama omului care trăise mai mult în preajma mării şi a cărui umbră fusese strivită sau păscută de umbra acesteia. Desigur, am retrăit clipele amintite în rândurile primite odată cu maşina de scris. Acelaşi cosmos al cernelii m-a-ntâmpinat, adesea, şi pe mine. Cu emoţie intram în casă, contradicţia gesturilor te-ar fi făcut să zâmbeşti visătoare, eu însumi eram un mare visător atunci când mă apropiam de maşina care asculta de toate mărturisire trecutului meu în alb şi negru, aşteptându-mă să prind ultimele frânturi de ecou al reveriei fierului lovind celuloza imaculată, pentru că întotdeauna lăsam pe tambur o foaie nouă, deşi uneori mă opream din lucru la jumătatea paginii. Chiar şi colegul meu de cabină – în ziua schimbului de echipaj au fost priviri curioase şi vorbe în doi peri cum de ajunsesem să-mi car maşina de scris după mine, devenită apoi o completare a imaginii mele cărând nu doar o geantă burduşită cu haine de muncă, dacă existau câteva la bord, eu am ripostat că e vorba despre o misterioasă trecătoare spre sufletul meu după orele de cart, însă nicidecum una romantică –mi-a spus că-ntr-o noapte a simţit, prin somn, că aude ţăcănitul maşinii, deşi eu eram de cart. A aprins lampa de deasupra capului, fâşâitului mării pieptăna coala de scris, rândurile îşi deschideau fibra de-a lungul celulozei. Povestindu-mi, vedeam deja degetul proorocirii îndreptat spre mine şi rândurile scriindu-se singure; sarea singurătăţii stârnea în pieptul meu o ostracizare de care credeam că am scăpat. ,,Nu veni la mine. Emoţia revederii nu mai înseamnă pasiune înflăcărată. E doar un semn personal asupra căruia mai gândesc, înainte de a dormi, fericită că m-am mai îndepărtat cu o zi de moarte. Aşa cum o unghie o scoate pe alta, sunt încrezătoare că nu mă vei mai căuta.“ Iată cum nici măcar albeaţa paginii nu mai era atotputernică. Şi eu nu mă mai închipuiam a fi proaspătul vânt ce-mpungea, solitar, gândind la prielnicul ceas al schimbării, fila unei cărţi roase de şoarecii mării. Simţeam că ziua înstrăinării nu mai putea fi arsă în niciun cuptor, că se apropia cu fiecare descoperire făcută în mineralul fiecărui rând, şi că ispita unei bucurii de-a nu-ţi mai cere ceva putea fi întru totul trăită. Bing bang-urile aveau claritate, am şters doar cauciucul ciocănelelor celor trei diapazoane şi tijele care dădeau sonorităţi. O zi am lăsat cutia deschisă, apoi am închis maşina în ea. Ştiam şi cui o voi trimite. Cartea era cu toate corecturile făcute. În ziua hotărâtă, am adăugat frazei găsite pe coala de scris când primisem eu maşina, foaie păstrată într-o firidă în care speram că va fi păstrată cenuşa mea înainte ca marea să-i ocupe tăcerea unor hărţi inexacte, o alta, ca un fel de ecou răguşit ce-mi sorbise toate substantivele şi verbele. Mesagerul tocmai descuia poarta. Bineţea din partea mea l-a făcut să se întoarcă, ascultându-mi dorinţa. Discuţia a fost scurtă.
O adiere a amiezii plină clevetiri, cineva mă văzuse,totuşi, cărând cutia aceea strălucitoare, a ridicat spre tavan o foaie când am intrat în camera care nu se putea sustrage, încă, acelei atari rugi de a nu înstrăina maşina de scris transformată,în tot timpul cât am scris, într-o parte din mine. A fost o clipă de extremă aşteptare, îmi auzeam suflul în urechi, paşii mei parcă umblau fără mine, gesturile căutau ceva pierdut, glasul nu mai putea răsuci niciun cântec spre cer, mă simţeam ros, ca un răufăcător, de ţăcănitul maşinii. Mă biruise oare şi de aceea o trimisesem destinului? Am întins mâna, pe ambele feţe, în dreapta, sus,era scris doar numele meu. Încă-i mușinam mirosul de cerneală. Dacă asta trebuie făcut, o fac. Îmi trec palma dreaptă peste obraz şi bărbie, opresc orice forfotă a oricărui gând coborât în marile saline ale dreptului de a fi singur, citesc rândurile scrise de plugul unei peniţe ascuţite. O muţenie, ca şi cum m-aş fi aflat în interiorul unei geode, mi-a amestecat aerul cu saliva. Atunci, pentru ultima dată, am mai auzit tamburul maşinii răsucindu-se, bing-bang-ul răsunând fără să dezlege infinitul, şi te-am imaginat, aplecată, scriind aceleaşi rânduri, care nu mai aşteptau vocea ta, citite în dimineaţa privirilor încrucişate a secret de nepovestit,eu şi colegul meu de cabină, şi pe care aveam să le duc în spinare ca pe un fel de inventar călindu-mi, fără pizmuire, spre alte maluri, orice oră a ieşirii mele în lume, înaintea plecării – era cea mai simplă hotărâre de luat, neştiind dacă linia vieţii şi a inimii se va mai întâlni cu cea a norocului – din propria mea aventură.