- Lumea
cărții lui Gheorghe Andrei Neagu – Tabăra damnaților, Editura Atec,
Focșani, 2016 – este cea a unor universuri concentraționare
concentrice, de unde personajele nu se pot elibera, fiindcă, asemenea
unor păpuși Matrioșka, după ce părăsesc un spațiu în care au fost
închise, constată că se află în altul și tot așa, încât ieșirea „la un
liman”, pe care o visa Iona, al lui Marin Sorescu, se dovedește a fi
doar o utopie.
Eroii cărții sunt trei foști deținuți (prezentați începând din
ultimele zile de detenție), eliberați înainte de un 23 august comunist,
care pășesc, exceptându-l pe unul dintre ei (Serafim), fără speranță în
noua lor viață, după ce ispășiseră o parte din pedeapsă, pentru un viol
(presupus), doi dintre ei, și pentru crimă, cel de-al treilea și care
ajung, apoi, fără voia lor, să muncească pe un șantier din preajma unei
mine de cărbune.
Naratorul auctorial construiește, de la început, profilurile
distincte ale celor trei: Serafim, mai concesiv în relațiile cu lumea,
mai deschis spre semeni, capabil să se reintegreze în viața socială;
Lazăr, un introvertit, fără căpătâi, tentat, inițial, să rămână în
penitenciar, în momentul grațierii, neavând unde să se întoarcă, și
Petre (un recidivist ce se teme să se întoarcă de unde a plecat și unde
nu este așteptat, firește, cu bucurie de comunitate), pe care cei doi îl
iau cu ei, pentru că-l găsesc derutat, plângând, într-o stație de
mașină.
Cartea lui Gh. A. Neagu urmărește, cronologic, în continuare,
încercările personajelor din prim-plan – al căror parcurs existențial
este devoalat prin flash-back – de a scăpa de stigmatul dobândit prin
detenție și perceput de ele ca o damnare, deși încălcarea legilor
morale, umane este, în orice timp, o culpă. Cele trei destine ajunse
conjunctural la periferia morală a societății și care alcătuiesc un fel
de „familie”, se despart, totuși, la un moment dat, când Lazăr decide să
ducă o altă viață decât cea pe care le-o rezervă situația lor.
În contrast cu experiența acestora, cititorului i se oferă o
ipostază aparent idilică a regimului comunist. De pildă, unul dintre
șefii de la mină, adresându-i-se unei subalterne, îi atrage atenția,
grijuliu, că, pentru cei din tabără (unde se află mai ales marginali ai
perioadei), numai cu propaganda, cu conferințele și cu lozincile nu
facem mare lucru, el mizând pe sensibilitatea, dar și pe devotamentul
femeii față de regim (Chiar dacă nu avem condiții, avem suflet, îi mai
spune), fiindcă interlocutoarea lui, Petra Gott, excavatoristă și membră
a biroului de partid, este o figură emblematică pentru epocă: dedicată
(din cauza naivității, a tinereții) politicii perioadei, care se implică
în acțiunea de reeducare (visul comunist, de spălare a creierelor) a
celor care se abat cumva de la morală, mai exact de la directivele
partidului.
În ce-i privește pe cei trei, aceștia trăiesc permanent cu spaima
întoarcerii în penitenciar și, în consecință, se lasă în voia procesului
de reconversie socială, păstrând însă (involuntar, desigur) ticuri,
obișnuințe, deprinderi ale vieții din penitenciar, dar, concomitent cu
urmărirea traseului pe care-l străbat personajele, în vederea ieșirii la
lumină, din bezna în care i-a adus abaterea de la normele societății,
naratorul are prilejul de a repune pe tapet imagini ale perioadei, cu
trăsăturile ei specifice. Spre exemplu, Serafim, care se adaptează
foarte ușor la nou, deci și la viața de șantierist, încât se achită cu
asupra de măsură de sarcinile care-i revin, riscă să fie acuzat de către
oamenii regimului de indiferență, de absența spiritului civic, când nu
mai vrea să se intereseze de Lazăr, sătul de hachițele – cel puțin în
aparență – ale acestuia, ca într-o celebră anecdotă comunistă
(„bancurile” erau recunoscute, de altfel, ca debușee ale oamenilor din
această perioadă), în care se spunea că, pentru difuzare, pedeapsa era
de (să zicem) cinci ani, pentru ascultarea lor, tot atâta, în timp ce
pentru cei care nici nu spuneau și nici nu ascultau, pedeapsa era dublă,
fiindcă nu-i interesa politica partidului!
Pornind de la toate acestea, cartea lui Gheorghe Andrei Neagu poate
fi considerată un amplu pamflet la adresa unei ideologii care a pus
stăpânire pentru niște decenii pe lumea românească, fiindcă fundalul
evenimentelor trăite de personaje reconstituie imagini din viața
României comuniste, reliefând pretențiile umaniste ale acesteia,
demonstrate prin simulacrul de grijă acordată fiecăruia dintre membrii
societății, pentru a-l păstra sau (re)aduce la linia dreaptă, unanim
acceptată (măcar declarativ). De aceea, de pildă, deseori, în dialoguri,
este scoasă în evidență exprimarea clișeistică: Oamenii adevărați sunt
ca o făclie pentru ceilalți. Dar nu lipsesc nici ironiile la adresa unor
astfel de enunțuri. Astfel, la aceste cuvinte ale femeii activiste,
Petra, Serafim, cel încolțit de ea (de altfel, între cei doi se
schițează în carte o vagă apropiere, care poate fi, de asemenea,
exploatată într-o eventuală continuare a cărții) și acuzat că nu se
implică în corectarea lui Lazăr, rebelul său prieten, acesta replică
(ceea ce, pentru momentul și situația lui de atunci era un adevărat
curaj!): Cu atâtea făclii, mamă, ce mai pârjol!
Cartea aduce, prin urmare, o imagine a comunismului, dar de la
nivelul claselor de jos, pentru care manipularea la care sunt expuse nu
pare a fi înțeleasă în latura ei ideologică, indivizii nefiind capabili
să facă un examen critic a ceea ce trăiesc, ci doar să reacționeze, fie
prin ascultare, supunere, conformare, fie prin forme de rebeliune, care
sunt, mai degrabă, rezultat al unui nonconformism structural și nu al
unei tentative de a se opune conștient normelor, ca în cazul lui Lazăr.
Acțiunea e simplă, se dezvoltă, așa cum arătam, liniar, iar după
primele secvențe, care-i prezintă pe cei trei la finalul perioadei de
recluziune și în primele zile de după recăpătarea libertății, atenția
naratorului auctorial se focalizează asupra lui Lazăr, ceilalți doi
trecând într-un plan secundar, de unde se mai fac rareori referiri la
ei.
În ceea ce-l privește pe Lazăr, recalcitranța acestuia, explicabilă
prin absența părinților, a unei familii și accentuată prin perioada în
care a fost privat de libertate, îl determină să caute soluții –
majoritatea ilegale – prin care să-și compenseze deficitul afectiv și,
implicit, să-și atenueze complexele, de care, firește, nu e conștient.
La această preocupare, se adaugă disperarea de a nu mai ajunge în
situația de a-și pierde vreodată libertatea.
Ajutat chiar de cea care-l acuzase de viol, pentru care a stat în
închisoare, și cu care intenționează, inițial, spre surprinderea
celorlalți, să se căsătorească, Lazăr ajunge, pentru scurt timp, frizer
în satul ei natal, după care pleacă la București, unde gustul pentru
câștig rapid, stimulat de femeia de lângă el, îl împinge să facă
„bișniță” (mergând deseori până la Timișoara, unde își face legăturile
care să-i ajute să procure, mai întâi cosmetice, apoi alte mărfuri care
lipseau de pe piață), intră în tot felul de cercuri, și visează să-și
schimbe statutul social. Pe drumul parvenirii, ales deliberat, descoperă
tot felul de tentații, între care, vorba cântecului, femeia – eterna
poveste, în chipul unei rasate, rafinate, mondene, cu studii superioare
(într-o epocă în care numărul celor care ajungeau la facultate era
extrem de mic, în comparație cu situația de azi) fiice a unui preot,
dedat el însuși la tot felul de păcate. Dornic să-i intre acesteia în
grații, pierde toți banii pe care-i adunase, fiind pe punctul de a
reintra în închisoare, ceea ce-l determină să se adăpostească în tabăra
de la mină de unde plecase și unde rămăseseră foștii lui colegi de
detenție. Năravurile dobândite nu-i dau însă pace, vrea să fure niște
exploziv ca să-l vândă și când este în pericol să fie prins, se spânzură
în baraca în care locuia împreună cu alți muncitori.
Privită în ansamblu, cartea lui Gheorghe Andrei Neagu dă impresia că
este doar un fragment dintr-un întreg mai cuprinzător, fiindcă
personajele celelalte care compun trio-ul (Serafim și Petre) parcă
așteaptă să intre, la rândul lor, în scenă, să poată clama, vorba
„adolescentului miop” al lui Mircea Eliade, „incipit vita nova”, chiar
dacă se consideră damnați, având stigmatul marginalilor.
Scris după 1989, romanul ironizează deseori, atât la nivelul
naratorului, cât și la cel al personajelor, renumita „limbă de lemn”,
dar – și mai evident – mentalitățile induse cu osârdie de cei aflați la
pupitrele de comandă ale societății, prezentând rezumativ o perspectivă
asupra lumii românești a epocii comuniste, având drept unul dintre
atributele definitorii adaptabilitatea oamenilor – reală sau simulată –
la ceea ce li se impune, cartea fiind, în concluzie, o radiografie a
unui fragment de viață cu stereotipiile sale, pe care personajele și le
asumă ca pe un dat, asemenea ciobanului mioritic, în pofida
raționalismului pe care pretinde regimul că-l promovează.
-
- –
Gheorghe Andrei Neagu: Tabăra damnaților – Ed. ATEC - 2016