„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret
de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv,
din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii
mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai
micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a
lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu
doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori.
Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac
subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului
lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ”
Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce
Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la
El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste,
de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat
asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am
pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru
un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate,
datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea
interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei
Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul
urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate –
sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din
perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta
cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află
divinitatea. De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie.
Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de
creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările
noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o
viaţă nouă, alături de El.
Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”,
urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf”
(2004) şi ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un
volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie,
propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe
lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire
bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică
naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul
tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi
construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor
poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă,
dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care
uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte
de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot
depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în
finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : «
Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină
realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când
avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare
care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa
binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial,
primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la
triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate
că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia
îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează
întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima
până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de
hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia
Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama,
Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate.
Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare
şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele
lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este
ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel,
începe cu adevărat, tragedia. Casa de copii unde nimereşte Vlad, un
băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet
ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice
spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă,
umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza
instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada.
Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani,
acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui
persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn
pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să
dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni.
E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de
“rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de
a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate,
înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă
rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în
faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă.
Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel,
cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci
alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor
străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu
chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la
Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver
Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de
Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris,
din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot.
Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi
de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva.
Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are
şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată,
pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la
întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte
de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în
public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le
dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur
că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei
aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca
inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile
din împrejurimile instituţiei.”
Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi
alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o
specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar
Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur
vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de
durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse
să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o
făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”
La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie –
Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi
sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad,
trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital.
Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în
concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele
ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se
întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi
trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în
adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl
încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea
aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l
mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din
simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o
altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot
oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai
pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit
cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în
care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma
dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de
la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”
Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi
încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul
adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii
propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai
mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar.
În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă acel tip de slujitor care
se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele. El
este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia
lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi
acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei
au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu
se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu
semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o
anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură,
ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le
consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi
meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea
oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le
acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar
expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui.
Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în
biserică – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care
le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau
curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi
judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul
este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o
dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce
altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur
dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide?
“Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată
stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa
de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad
plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu
poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să
comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc
confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce
vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început
probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează
asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum
erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune
Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice,
energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o
imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era…
Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca
şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi avut acelaşi
Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi
dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru
că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice
pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se
extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic
intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui
Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de
traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul.
În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi
astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare,
renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul.
Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a
lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi
tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se
protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit,
se zbate între viaţă şi moarte.
La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la
suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la
momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi
pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte,
şi abia în acest context se evidenţează în mod special orgoliul lui
Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar
toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui
Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte a lui
Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată,
zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales
faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad
rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la
lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa
acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl
îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l
ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea
oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad
insistase, nu se dădu înapoi…”
Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi
făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de
biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe
stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la
propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi
cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar
de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani,
înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl
priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise
să tulbure.”
Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai
încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui
se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent,
pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că
năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii
– bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică
înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice
să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii
perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar
Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în
detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o
anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau
frumuseţe… În carte, modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia
pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul
capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul
de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de
durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia.
Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până
aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi
fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu
atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem
îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de
mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care
se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”,
afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi
ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe
altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre
care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în
roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să
înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un
adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu
dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând
semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind
din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la
dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai
mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel
care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic
trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.
Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii.
Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual,
implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi
ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul «
Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând
faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca
principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea
este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor
pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă
acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare.
Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii,
declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.
Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în
jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul
Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten
al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau
soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi
vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi
în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă
şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul
de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie,
la triumful unei vieţi noi, în Hristos.
Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi
echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară.
Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi
introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor
interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi
sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia
Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva
largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o
carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au
nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale
vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai
propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să
urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai
mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor,
zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le
poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru
veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă
inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine,
răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o
lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială.
“Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de
iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă
exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru
totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i
ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul
înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost
obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi
formez un stil propriu: roman creştin psihologic.”
Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona