mi-e dor de mirosul busuiocului prins
în grinda din casa bunicii
şi de ploaia care vindeca dealurile triste
sub care tata
îşi etala sudoarea
mi-e dor de oameni şi de mine
de copilul care impresiona alergând
desculţ
după fluturi
ştiu c-am plecat din mine
în clipa în care
miriştea îngenunchea
în faţa dimineţii
ca o tăcere
mi-e dor şi de tine, doamne!
ca de-o respiraţie
în faţa morţii
nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu
mi-e dor de mirosul busuiocului prins
în grinda din casa bunicii
şi de ploaia care vindeca dealurile triste
sub care tata
îşi etala sudoarea
mi-e dor de oameni şi de mine
de copilul care impresiona alergând
desculţ
după fluturi
ştiu c-am plecat din mine
în clipa în care
miriştea îngenunchea
în faţa dimineţii
ca o tăcere
mi-e dor şi de tine, doamne!
ca de-o respiraţie
în faţa morţii
în clipa dintre mine şi Dumnezeu
poate mai am nevoie de puţin crez
aşa cum pasărea de înalt
să-mi trec numele
dintr-un cuvânt
într-altul şi
din când în când să
las semne pentru atunci când
fiul meu
îşi va aduce aminte de mine
şi-n cele din urmă
mai am nevoie de o ultimă rugă
sub care să mă retrag
ca o inimă bolnavă
viaţa dă înapoi câte ceva
între mine şi Ea un punct
o linie continuă şi iarăşi un punct
de pe marginea liniilor infinite
doar o privire şi un semn de rămas bun
nevoia de dragoste pătrunde prin
fereastra deschisă a cerului
pare un fleac
un genunchi aşezat pe
muchia uscată a lutului
cere îndurare
liniştea străpunge aşteptarea
iar eu mă pierd mă pierd mă pierd...
e târziu şi e toamnă, ana
în serile când toţi Dumnezeii
merg la culcare mi-aş dori
să rămân în mine
într-o lume numai a mea
să devin Dumnezeul tuturor iubirilor să
fac schimb de iluzii
şi-n cele din urmă să te cuceresc
ca pe o corabie în derivă
şi totuşi...
a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus...
te iubesc şi marea e puţin agitată
pescăruşii îmi ciugulesc din palmă
misterele au dispărut
sub privirea singurătăţii
apare uscatul
camuflat cu linişti mă apropii încet şi nesigur
durerea pulsează ca un fluture rătăcit
e târziu şi e toamnă
inima mi-o împăturesc în două pentru acum şi
pentru atunci când nu voi mai putea respira fără tine