« Revista ASLRQ
Adrian Erbiceanu - Poezii

 

Când te-am văzut

Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ţinându-te cu mâinile-amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,
Conturul ud – abise sculpturale –
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nţepenească-n lumi imateriale.

Stârneai un vânt cu tonuri de furtună,
Predominant, adus la exaltare
De muta, implacabila chemare...

La baza scării, gânduri când se-adună,
Privirea ta căzu, inoportună :
La ce te-aştepţi? Nimic nu-i nou sub soare!


Trepte

Trecutul – vagi insinuări de fapte
Inadvertent trasate pe hârtie,
De-o mână care a crezut că scrie
În plină zi, ca să le şteargă-n noapte –
E doar paliativ de... nevralgie!

Ce freamăt poate-atunci, inexorabil,
Să-ţi încreţească pielea, făcând cute,
Temându-te de cele neştiute,
În care parcă nu-i nimic palpabil,
Văzutele mijind din nevăzute?

C-o mână ştergi scriptura pe tablete,
Cu alta-ncerci să o refaci, de teamă,
Că n-o să ştie nimeni cum te cheamă,
Nici în cuvinte ce adâncă sete
De adevăr tăcerea ţi-o destramă.

Ca focul sacru te retragi în tine,
Să-ţi redescoperi rostul, iminentul,
Scris – încifrat, ascuns pe firmamentul
Ce licăreşte între rău şi bine...

Trecutu-i mort! Mâine-i un vis! Prezentul…

(Din vol. Printre silabe)


Miraj

Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură,
Zadarnic încercam clipita moartă,
Debalansată, să mi-o fac măsură.

Un foc erai, dezlănţuit de soartă,
Zăgăzuind o inimă-n arsură,
Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură.

Miraj pierdut pe-o insulă deşartă,
Alienat de-atâta-ncordătură,
Eu, treaz, visam lumina, să ne-mpartă
Şi să ne reunească în natură.

Atuncea, când te aşteptam la poartă…


Mă-ncearcă, uite-aşa

Mă-ncearcă, uite-aşa, un dor de ducă
prin albele zăpezi ce mă-nconjor,
s-alerg prin ele – unică nălucă,
o spumă pe-un tangaj zămislitor;

Mă cere, uite-aşa, o alternanţă –
minuterie pusă pe-un cârlig –
o voce ce mă ţine-n rezonanţă
când fară voie mă surprind că strig;

Mă poartă, uite-aşa, o unduire,
de áripi... presimțindu-le că-mi cresc,
– simptom acut de gravă cumpănire –
între ce vreau şi ce am să găsesc;

Mă prinde, uite-aşa, "un nu ştiu cine",
şi -"un nu ştiu ce" m-atrage spre-nserat,
dar glasul tău zvonește viu în mine
şi iar mă-ntorc la poarta ta... și bat...

(Din vol. De la Anna la Caiafa)


Ce taină

Ce taină eşti, că pentru-ntâia oară
Toţi heruvimii-n sufletul altar
Cântând deschis-au raiurile-n mine?...
Tu nu mi-ai dăruit un gest măcar!...

Ce vis clipeşte-n ochii tăi? Şi cine
Povestea mea o ştie pe de rost?
Ascuns în mine, ca-ntre vis şi veghe,
Inima îţi ridică adăpost,

Povestea ta, povestea mea, sub vreme,
Să-nchidă-n ele sensul echivoc
Al întâlnirii flăcărilor noastre-n
Aceeaşi clipă şi acelaşi loc.

Dar heruvimii tac!... şi se întâmplă
Că tot mai rar ceasornicul din piept
Naşte lumina visului pe tâmplă…
Şi nu ştiu cum, şi cât, şi ce aştept…
 


Sursa: Adrian Erbiceanu, Facebook, 2018