Mă uit spre cer

Născându-mă din nou,
Iată-mă!
Am trecut prin furcile unui vis urât.
Neştiută de nimeni,
m-am împresurat în suferinţa-mi mută,
Dar acum, Doamne, mă desfăt
cu darul tău de viaţă nouă,
să pot râde, să pot plânge,
să pot lupta, să trăiesc,
precum în neclintirea lor stâncile.


Cerul plânge în inima mea

Am crezut că travestindu-mă
în lumină,
în disperare
am să-ţi adorm imaginaţia.
Am reuşit
să-mi zăresc îngerul
rătăcit de mine,
căutându-mă
în gestul meu
de umilinţă.


Spune-mi cine sunt

Am crezut că ştii
cine sunt.
Eu mă credeam,
deopotrivă că sunt
şi umbră şi fiinţă.
Până când mi-am dat seama
că-n oglinda timpului
nu eram mai mult decât
un strigăt,
un hohot de râs,
o rochie albă,
o flacără de lumânare,
un ou roşu,
o bucăţică de prescură,
un ochi de lumină.

Zbor printre nori

Se făcea că sunt pasăre-n zbor.
A câta din numărătoarea
lui Dumnezeu?
A câta întoarsă de vânt?
Pe mine ar trebui
să mă recunoască
după gânguritul meu sălbatic,
după cuiburile ascunse
în clepsidra
timpului vameş.


Plâng în prag de seară

în grădina sufletul meu
şi-a făcut cuib o pasăre cântătoare.
Are ceva de rugăciune,
de chemare,
în dialogul ei
cu iasomia,
cu vântul,
cu gândul…
Şi-a depus oul albastru
în orbita de aur fals,
şi cântul ei s-a limpezit
ca privirea mea
după prima ploaie de lacrimi.
 

Sursa: Mariana Gurza, 2016