Gheorghe Andrei NEAGU - Vasilache și Măriorica

Gheorghe Andrei NEAGU - Vasilache și Măriorica

Războiul se sfârşise. Pe tăpşanul de lângă oraş,era iarmaroc. Femeia cu trup de şarpe,femeia păianjen şi cutia lui Nea Ghiţă cu marionete,erau la datorie. Foamea îi făcea pe artişti să nu aibă odihnă. Lumea venea ca să mai uite de ororile războiului. Păpușile lui nea Ghiță atrăgeau cel mai mult publicul. Mișcarea lor neobosită, certurile nelipsite, stârneau râsul bărbaților când recunoșteau în vocea lui Măriorica glasul certăreț al nevestelor. Acestea, la rândul lor râdeau de Vasilache, bărbatul nepriceput care semăna mult cu cel pe care îl aveau fiecare acasă. Azi, câteva paie de negară din mătura lui Măriorica, obiect de recuzită nelipsit, care folosea și la curățenie și la pedepsirea partenerului leneș, se proptiseră în fesul lui Vasilache în aşa hal, încât îl smulse din încleiere cu păr cu tot. Hohotele de râs ajunseră până la nea Ghiţă. Dar el, de dedesubt, nu realiza ridicolul situaţiei. Continua să mişte măturicea spre ţeasta lui Vasilache, stârnind şi mai tare râsul audienţei. Abia când îi căzu în cap fesul cu tot cu peruca lui Vasilache, îşi dădu seama de ce nu se mai oprea mulţimea din râsul ce-i umplea sufletul de bucurie, crezând că sceneta are succes, că probabil azi era el mai inspirat în mânuire, sau vocea lui se potrivea mai mult personajelor. Era semn că publicul avea să se întoarcă şi la următoarea reprezentaţie, cu alte ouă sau cine ştie ce produse folosite ca taxă de intrare. De fapt, nu se intra nicăieri. După ce striga el din toţi rărunchii în porta-vocea ruginită: „lume, lume, hai la Vasilache şi Măriorica, să râzi până te doare burtica”, se plimba printre cei ce fuseseră atraşi de strigătele lui, cu o mâna întinsă şi un paner din nuiele în cealaltă, pregătit să primească daruri. Unii îi dădeau o mână de nuci, alţii câteva mere, dar cei mai mulţi îi dădeau câte un ou.
- Bogdaproste! spunea nea Ghiţă, deşertând ceea ce primise în panerul de nuiele. Nu-i lăsa pe ei să pună darul. I s-a întâmplat ca unii să arunce ouăle cu putere unele peste altele ca să se spargă, fie că băuseră un pic mai mult, fie numai aşa de-al dracului, să se distreze. Mai mult bărbații se răzbunau astfel că fuseseră batjocoriți de o muiere, deși râseseră și ei la rând cu toată lumea. După ce strângea te miri ce şi mai nimic, trecea în spatele scenei improvizate, din cele câteva lăicere, intrând după scândura unde îşi avea păpuşile. Apoi cu glas piţigăiat, îşi istorisea povestea, care mai întotdeauna se sfârşea cu o bătaie zdravănă administrată de Măriorica lui Vasilache cel leneş şi prost. Odinioară avusese o poveste în care, Măriorica şi Vasilache îl pedepseau pe boierul cel lacom sau pe jandarmul cel rău. Asta până când a venit un jandarm şi a spus:
- Băi, nea Ghiţă, dar de când îţi permiţi tu să-ţi baţi joc de boier sau de oamenii stăpânirii? De atunci, nea Ghiţă l-a făcut numai pe Vasilache victimă, pe care Măriorica se răzbuna tot mai ţâfnoasă şi plină de zvâc. Scenele îi reușeau întotdeauna, pentru că nea Ghiţă avea un glas piţigăiat, care imita foarte bine vocea unei femei arţăgoase. Seara, când se aciuia pe unde putea, mânca jumătate din ouăle adunate. Celelalte erau date la schimb, fie pentru o bucată de mămăligă, fie pentru un adăpost mai acătării, iar uneori chiar şi pentru un pahar de vin roşu şi acru, aşa cum îi plăcea lui. În seara asta era puţin mai altfel decât în alte dăţi. După terminarea reprezentaţiei, îşi strânse ţoalele sub care îşi desfăşurase numărul, bău un gât de apă din ţumburuşul de pe toarta ulciorului de lut şi sparse un ou crud ca să umple creştetul lui Vasilache cu albuș, să-l facă lipicios, ca să stea peruca şi cuşma ţuguiată ce-o dezlipise din cauza zelului cu care mânuise păpușile. Nici nu-şi dădu seama când din spatele lui se apropie un ofiţer din armata română.
- De unde eşti bădie?
- Nici nu mai ştiu! Dar, ce-am făcut, păcatele mele?, îşi arătă el îngrijorarea suflând deasupra albuşului cu care năclăise creştetul lui Vasilache. Militarul nu-i răspunse. Îl privi cum aşeza căciuliţa ţuguiată, din postav, pe creştetul lucios, aşteptând răbdător un timp potrivit pentru dialog.
- Unde dormi diseară?
- Pe unde apuc, păcatele mele!
- N-ai vrea să dormi la mine?
- Aşa, hodoronc, tronc? Fără să fac nimic? Ce v-a venit?
- M-am întors de pe front şi am găsit fata bolnavă pe moarte! Aproape că nu se mai dă jos din pat. Nu ştiu cât o să mai trăiască. Şi am văzut cum râdeau oamenii la spectacolul dumitale. Îţi dau şi câteva milioane de lei ca să cumperi o găină, numai să ţii spectacolul şi-n faţa copilului meu. Aş vrea s-o mai văd râzând odată! îi zise ofiţerul cu glasul trist, sfâşietor. Păpuşarul se ridică în picioare şi-i întinse mâna:
- Ghiţă!
- Spiridon! îi zise ofiţerul strângându-i mâna. Avea o palmă aspră de om obişnuit cu munca. De aceea, făcu un gest firesc, ridicând una din boccelele păpuşarului.
- Ai cu ce să le cari? îl întrebă el pe nea Ghiţă.
- Cu cârca, domnule ofiţer!
Ofiţerul zâmbi amar şi-i făcu semn să-l urmeze. Ajunseră curând în faţa unei case cu un ceardac acoperit cu sticlă şi cercevele albastre. Uşa se deschise uşor.
- Hai să lăsăm bagajele pe verandă! îi spuse Spiridon cu un glas molcom. Pe holul de la intrare, îl întâmpină o căldură nefirească prin care răzbătea un iz de boală și de leacuri amestecate.
- Spirache, tu eşti? se auzi o voce feminină de undeva din interiorul casei.
- Eu sunt şi n-am venit cu mâna goală! îi răspunse el, prevenind-o. Din cadrul unei uşi din lateral se ivi silueta unei tinere femei ce contrasta puternic cu tristeţea ofiţerului ce se întinsese molipsitor şi-n mişcările păpuşarului.
- Intraţi, intraţi! îi îndemnă ea.
- Soră-mea! preciză ofiţerul cu un aer vinovat. Veselia ei parcă făcea parte dintr-o altă lume decât cea descrisă de el păpuşarului. Era și ea aproape copil. După ce au trecut în camera în care fuseseră îmbiaţi, Ghiţă s-a trezit în faţa unui baldachin, în care se ghicea silueta unei fetiţe, care mai avea puţin până să devină o adolescentă. Şedea nemişcată. Avea faţa palidă. Doar ochii i se mişcau, căutând să desluşească în penumbra încăperii, toate câte trebuiau a fi văzute.
- Didina, ţi-am adus un om cu păpuşi! O să-ţi placă. O să pună păpuşile să joace în faţa ta.
Ea nu răspunse. Privirile doar îi tresăriră uşor, semn că îi stârnise interesul. Ghiţă ieşi în verandă. Încercă să înjghebe pe holul de la intrare, o scenă improvizată la repezeală.
- Ce faci? Aici? îl întrebă Spiridon.
- Păi, să-i facem o surpriză, dacă vede cum îmi construiesc eu toată scena, nu mai prezintă interes!
- Domnule Ghiţă, n-o să pot s-o scot pe hol ca să vadă spectacolul !
- Atunci, închideţi uşa ca să mut toată coşmelia în dreptul ei, să nu vadă ce fac eu cu adevărat. Şi o deschideţi când sunt gata de spectacol. Daţi mai multă lumină şi cred că o să vadă şi să audă totul, îi propuse Ghiţă la repezeală. Şi într-adevăr când Spiridon a deschis uşa şi s-a dus spre baldachin ca să-i pună copilei o pernă sub cap spre a vedea mai bine pe Măriorica păruindu-l pe Vasilache, Didina a zâmbit. Un zâmbet bolnăvicios de om sleit. Și s-a stins. Nici măcar n-a horcăit. Spiridon se luă cu mâinile de cap.
- Ieşi afară, afarăăă! îi strigă păpuşarului copleşit de durere, de parcă nu el l-ar fi adus.
Pentru câteva clipe, Vasilache rămase nemișcat. Sora, nu mai zâmbea nici ea. Rămase lipită de peretele din hol de unde privise reprezentația. Îi speriase glasul acela nefiresc al ofițerului, dar nu realizau încă grozăvia care se petrecuse așa de repede . Mai iute se dezmetici Vasilache. Își strânse în grabă păpușile și restul recuzitei, ieșind de-a-ndăratelea di hol. Pricepuse. Nu mai era cazul să ceară răsplata. Pierduse o ocazie neașteptată, dar era și el om, cu toate că nu era durerea lui. Mergea îngândurat spre tabăra unde își așezaseră circarii corturile. Și, peste toate, natura își cerea drepturile. Îi era foame. Norocul lui era că-și salvase ouăle agonisite pe tăpșanul unde se ținea iarmarocul. Putea să le strivească din grabă. Se aşeză așadar la marginea tăpşanului, îşi scoase cana de tablă ce-o găsise la un soldat mort, şi-o umplu pe jumătate cu apa din bidonaşul cazon, de aluminiu învelit în pâslă verzuie, legat cu o curea îngustă de piele pentru purtat pe umăr. Era tot de la soldat.
Ar fi putut să soarbă conţinutul oului aşa cum îl câştigase, crud. Dar era mai gustos fiert sau prăjit. Se furişă până la cortul femeii păianjen. Ştia că avea grijă să aibă mai toată noaptea jeratic încins. Se apropie cu fereală. Mai ştia că nu-i plăcea nici să fie deranjată şi nici tovărăşia cuiva. Nu-i plăcea mai mult de frica circarului care o altoia serios de câte ori o prindea că se uită mai galeș la altcineva, scopul privirilor fiind evident o chemare la mângâieri. Era focoasă și-și atrăgea victimele după cum își juca rolul. Ca păianjenul în plasă.
- Care-i acolo? Se auzi glasul ei morocănos.
- Ghiţă, coană mare! Aşa-i plăcea să-i zici.
- Şi ce vrei?
- Un tăciune aprins, să-mi fierb şi eu un ou în cana mea, se mărturisi păpuşarul neliniştit. Dar azi, coana mare avea chef să-l cheme înăuntru. Cochilia în care-şi băga corpul ca să semene cu un păianjen nu se zărea. Oricum, era mereu acoperită cu un pled vechi. Femeia şedea întinsă pe un fel de laviţă transformată în pat căutând să-şi dezmorţească trupul chinuit de strânsoarea cochiliei ce-o purtase toată ziua:
- Nu vrei să-mi faci o frecţie? îi zise ea aşezându-se pe burtă.
- Da cum să nu, coană mare, îi spuse Ghiţă suflecându-şi mâinile. Femeia îi întinse o sticlă cu un lichid parfumat şi uleios.
- Pune-ţi astea în palme! Cred că nu le ai bătucite.
- De unde să le am aşa?, o asigură păpuşarul. De la Vasilache şi Mariorica? Nu pot să le am aspre, am o piele fină! îi zise el picurându-şi în podul palmei uleiul plăcut mirositor.
- Lasă că văd eu, dacă te lauzi sau spui adevărul! îi zise ea pusă pe şagă. Palmele lui Ghiţă se plimbau cu delicateţe de pe omoplaţi până mai jos de şale.
- Ai cu adevărat mâinile fine! îi zise ea uşor excitată. El nu-i răspunse, continuă mişcările prelungi ca o mângâiere de-a lungul spatelui până la fese.
- Fii bărbat, păpuşarule! Dă şi pe buci că şi alea mi-au amorţit în coaşca aia de păianjen! îi zise ea cu un glas în care încolţise păcatul. Ghiţă îşi plimbă podul palmelor până dincolo de elasticul chiloţilor.
- Dacă vreţi, eu pot să vă pun sângele în mişcare, lovindu-vă uşor peste funduleţul acesta năzdrăvan! se pomeni zicând Ghiţă.
- Vreau, de ce să nu vreau! zise, pregătindu-se de ceva ce de mult nu mai avusese parte. Ghiţă a început s-o pălmuiască uşor peste fese, apoi peste omoplaţi. Îi văzu sânii turtiţi ieşindu-i pe la subţiori,
- Lasă aici, dă mai tare peste buci! îl îndemnă circăreasa. Şi Ghiţă se opri doar în acea zonă.
- E bine? întrebă el cu palmele înfierbântate.,
- Mai tare, mai tare! îl îndemnă ea icnind de plăcere. Pielea de pe şezut i se înroşise.
- Mai tare de atât nu pot! Vi s-a înroşit pielea! Mi-e teamă să nu vă doară, rosti el apucând sticla să-şi mai pună câteva picături de ulei în palme.
Dar nu mai apucă. Ea se întoarse cu faţa în sus, cu sânii goi şi mari şi-l cuprinse pe Ghiţă pe neaşteptate, de după gât. Mai păţise el de-astea. Nu că ar fi fost prea arătos, dar nici de lepădat nu era. Și la îndemânarea mâinilor lui râvniseră multe femei. Se opinti așadar vârtos în trupul ei, făcând-o să-şi piardă minţile. Şi în vreme ce coana mare îşi striga zvâcnetul de plăcere, în cort intră circarul. Nu zise nimic. Îşi scoase de la tureatca cizmelor de piele – captură de război – un cuţit cu lamă lungă şi ascuţită, aşteptând. După părerea lui ar fi fost păcat să nu-i lase pe cei doi să-şi savureze plăcerea. Apoi se apropie cu mişcări de felină şi când Ghiţă se ridică de pe ea să-şi tragă pantalonii, îl apucă de obiectul păcatului ce se afla încă în stare de erecţie şi-l reteză cu o lovitură iscusită. Sângele ţâşni într-un şuvoi nebănuit de puternic. Femeia ţipă.
- Ce acum nu-ţi mai place? îi zise circarul privind cum Ghiţă se uita năuc la ciotul din care năboia sângele.
Ghiță nu simţea nicio durere, senzaţia plăcerii încă nu-i dispăruse. Căzu apoi brusc din picioare, ca retezat.
Coana mare se uita paralizată la trupul păpuşarului năclăit în propriul sânge, care intra în pământul din cort, încetul cu încetul. Circarul culese de pe jos bucata de carne ce se micşorase vizibil şi i-o aşeză pe pieptul gol, intre sâni. Ghiţă mai apucă să-şi vadă partea mutilată, trecând în lumea umbrelor. Femeia, zvârli îngrozită boțul de carne care părea că palpită încă și începu să se îmbrace. Mai fusese surprinsă și cu alți bărbați şi promisese circarului să se facă fată cuminte. Iar el o iertase pentru că fără ea se descurca mai greu. Oamenilor le plăceau ciudățeniile. Unii, mai slabi de minte, chiar credeau că ceea ce văd este adevărat. Dar acum nu mai era de iertat. Cele două păpuşi zăceau la intrare. Circarul le luă într-o mână, apoi apucă un hârleţ ce-l pusese acolo pentru alte întrebuințări.
- Dă-te la o parte!, îi zise el circăresei după ce văzu că se îmbrăcase. Ea se mişcă fără să-și dea seama, aidoma păianjenului, ca în transă. Se uită la el cum apucă hârleţul şi-l înfipse chiar în balta de sânge ce se zvântase sub cadavrul păpuşarului. Îl îngropă la lumina unei lumânări aprinsă înainte de a se apuca de treabă
- Aşa este creştineşte! rosti circarul mai mult pentru sine, aruncând şi păpuşile în groapa încăpătoare. Deasupra, bătători bine pământ reavăn adus de afară.