Nicolae Mareș la 80 de ani

 

NICOLAE MAREŞ /PhD/, s-a născut la 18 aprilie 1938. Studii de filosofie, filologie şi istoria artei la Universităţile din Bucureşti şi Varşovia. Titlul de doctor în ştiinţe umaniste i-a fost acordat de Institutul „George călinescu” al Academiei Române. Diplomat de carieră (1966–1999). A trecut prin concurs toate treptele diplomatice de la ataşat la ministru plenipotenţiar şi director în Ministerul Afacerilor Externe; primul director al Bibliotecii Române de la Paris; primul şef al Misiunii diplomatice române de la Skopje, prim colaborator al mai multor şefi de misiune la Varşovia, apreciat fiind încă din tinereţe drept „eminenţa cenuşie” a Ambasadei României; aici a funcţionat cca 20 de ani.

A publicat în presa română şi străină cca 500 de articole, studii şi eseuri din domeniile literaturii universale, istorie artei, comparatisticii literare, receptării culturii române în străinătate, precum şi din sfera relaţiilor diplomatice şi economice internaționale. A colaborat vreme îndelungată la mai toate publicaţiile literare şi culturale din ţară: România literară, Viaţa Românească, contemporanul, luceafărul, Steaua, Tribuna, Familia, convorbiri literare, Dacia literară, Vatra, Ramuri, Portal Măiastra, Polonus etc.

Din 1980 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Autor al unor lucrări monografice şi de referinţă consacrate Poloniei şi relaţiilor bilaterale româno-polone, Papei Ioan Paul al II -lea, Mareşalului Józef Piłsudski, artistului Stanislaw Wyspiański, receptării Pontifului polonez în România. A publicat mai multe antologii de lirică poloneză şi „primitivă”, comentate, selectate, prefaţate şi adnotate; autor a zeci de traduceri din literatura clasică şi contemporană poloneză /printre care și Stanisław Jerzy Lec, publicat în românești încă din 1970-1980/.

A semnat în total aproape 70 de cărţi, apărute într-un tiraj de aproape două milioane de exemplare. Pentru lucrarea Sfântul Ioan Paul cel Mare, Pontiful actual Francisc i-a decernat autorului, în august 2015, una dintre cele mai importante distincţii conferite de Vatican: Pro Ecclesia et Pontifice – ordin instituit de leon al XIII-lea în 1888.

A semnat numeroase volume de eseuri, în cea mai mare parte având la bază documente inedite de arhivă, cât și analize insolite ale unor evenimente în desfăşurare pe arena internaţională, fiind ani buni în bordul publicaţiilor Economistul, Diplomat Club și Portal Măiastra. În 2014 a publicat la Editura eLiteratura Cartea înțelepciunii universale: 1200 de teme, circa 14000 de maxime, aforisme și proverbe din toată lumea.
 

Ion Dodu BĂLAN  despre Nicolae Mareș

 

Nicolae Mareș este unul dintre cei mai înzestrați scriitori, cu talent multiliterar, harnic și prolific, eseist de înaltă ținută intelectuală, istoric literar și traducător, mai ales din literatura poloneză, și nu în ultimul rând poet născut și nu făcut din veleități, ca atâția alții, autor a cca 70 de cărți, apreciate de publicul cititor și de critica literară. E făuritorul unei poezii, bogată în conținut și elevată în expresie, al unei poezii sapiențiale, aforistice, în care, așa cum spuneam despre alt volum al său, fiecare gând e nuanțat de un autentic sentiment și fiecare sentiment e străluminat, de lumina pătrunzătoare a unui gând.

Universul de gânduri și simțiri din acest volum de versuri e bogat, variat și original. Poetul se apleacă asupra poeziei erotice de la ceasul înserării, asupra rostului poeziei și al poetului în lume, nu doar în societate, asupra trecerii ireversibile a timpului și a inevitabilității sfârșitului.

O întinsă parte a creației sale se constituie într-o artă poetică din care se desprinde o viziune foarte modernă și înțeleaptă despre ce sunt, cum sunt versurile poetului și despre poetul însuși:

versurile adevărate,

nu sunt fragile și nici sfărâmicioase,

versurile adevărate nu sunt casabile

versurile adevărate sunt tari ca chihlimbarul

scos din Baltica la suprafață

...................................................................

Ca-ntr-o piatră prețioasă

în vers găsești vestigiile milenare,

scoici, ferigi, furnici, cătină

tot ce-a fost odinioară pe pământ

și va să vină.

 

Așa e și poezia lui Nicolae Mareș, în ale cărui versuri ”bucuria și tristețea sunt scoase la suprafață”, pentru că:

 

versurile poetului adevărat,

luminează întunericul și sufletul.

Partea cunoscută

și partea necunoscută a vieții și a universului.

 

În viziunea lui din poezia Poeți fără de țară, cu un puternic sentiment social și patriotic, condamnă încercările unora de a pune poezia la zid și tendința de a face să dispară limba pe care nu o înțeleg ; Poezia a ținut piept la toate astea.

De aceea cu o atitutudine critică necruțătoare, deplânge pe urmașii unor mari poeți, unii ”plecați pe-afară/azi n-ar mai avea nici țară”.

Poetul e un moralist de cea mai bună calitate, pe alocuri un tribun, care în toate versurile sale dovedește a fi un om puternic, în carne și oase, sincer în trăiri și îndrăzneț în gândire. El ar putea spune, precum poetul dramatic latin Terentiu, cu circa două secole înainte de Hristos: ”homo sum, humani nihil a me alienum puto”, sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu îmi e străin.

Nu-i sunt străine poetului bucuria împlinirilor prin creație, durerea și neliniștea în față scurgerii ireversibile a timpului până la marginea singurătății:

 

Anii s-au dus ca niște clipe

Am rămas doar cu nostaligia

În minte și în suflet.

 

Poetul e trist și singur în mijlocul lumii, alteori lumea cu toate ale ei e sigură în universul lui poetic:

 

Acum văd că se duce și nostalgia în van

Sunt singur și abătut.

Singur și trist pe lume.

                         Căci numai pe ea o mai aveam.

                                                 

Altă dăți poezia lui Nicolae Mareș e invadată de o energie, de un optimism debordant pe care îl remarcăm în ”Vestea zilei” :

Vestea zilei:

Moartea nu există!

Există totuși ceva

Există energia

Și mai presus de toate acestea

Dragostea

O energia și ea

Iubirea aceasta.

Există Dumnezeu

Nu-i o energie și El?

Nu există moartea decât în închipuirea unora

În pomul vieții să credem.

 

Credința, bucuria și lacrimia sunt noțiunile cu o frecvență mare în stilul poeziilor lui Mareș și în viziunea lui despre om și lume; așezate într-o structură prozodică îndrăzneață pe care urcă gândul și bucuria ca pe o scară care duce la cer. Poet cu o formație filosofică foarte solidă și cu o cultură poetică foarte bogată, stăpân pe o prozodie ultramodernă, afirmă în multe versuri adevărul heraclitian cum că: ”nimic nu-i veșnic, numai schimbarea”:

 

Ce bucurie

că lumea

Lumea

se schimbă și fără voia ta

se schimbă întruna

 

Ultimul cuvând e scris pe verticală cu scopul de a fixa gândul pe ea. E un contrapunct semnificativ, caracteristic pentru prozodia sa. În cazul de față :

 

L

U

M

E

A.

 

Prin aceasta structura prozodică, arhitectonica poeziilor e surprinzător de originală, în stare să cuprindă gândul și sentimentul în versul lung, de opt zece silabe, urmat de un vers scurt, într-o perfectă armonie:

 

Plângi că soarele apune!

Nu plânge!

O face doar ca să răsără,

S-apară alt soare,

Mereu altul să apară.

Doar ochiul nostru vede-n el

Același soare.

 

Aceste versuri cu valoare gnomică îmi duce gândul la antologica poezie Ad leuconoem și la versul eminescian: ”Târziu când soarele apune,/el și răsare undeva:”.

În aceeși prozodie sunt și poezile: M-aș urca și Caut:

 

Caut sensurile care de mine fug.

Caut sensurile care

 de mine se-ascund.

De mult le caut şi nu le găsesc;

Coborât-au oare în mormânt?

 

Nu.

Visele au rămas

Suspendate între cer şi pământ.

 

Neobosit

pe ele doar le mai caut

chiar de-s uneori năuc.

 

V

I

S

E

L

E

 

 

Poezia lui Mareș e gravă și încărcată de gânduri scormonitoare în necunoscut. Nimic idilic și de un optimism desuet, totul e apăsat de trăiri adânci, de Timpul de pe cărarea ”marii treceri” blagiene:

 

Simt că ultima clipă

care nu știu cum va fi

sau cum o mai fi numită

vine tot mai grăbită.

Oare din drum o mai poți opri?

Mă mai poți salva

Din căderea ce va urma?

Îndoi-m-aș.

 

Cât de simplu și de original, în formulă stilistică fără încărcătură metaforică, străvechea temă din Ecleziast, din numeroase poezii din lirica universală și îndeosebi din celebra Ars Poetica a lui Horațiu: ”Debemur mortis, nos nostraque”...Sântem datori morții noi și toate ale noastre.

Înțelegând cu luciditate raportul dintre viață și moarte, poetul mărturisește răscolitor într-o tonalitate sapiențială foarte specifică poeziei sale:

 

Obligația de-a muri

Ne-a fost scrisă adânc în gene

Mai nou se spune în ADN

Orice am face

N-o putem ignora.

Murim fără să vrem

Așa cum ne și naștem.

 

Dacă în poezia lui Mareș nu-i nimic idilic, festivist, nu e nici nimic extravagant în modernismul ei firesc, autentic, nimic din obscenitatea și vulgaritatea modelor în poezia erotică, nimic demagogic în versurile sale patriotice. Totul e trăire autentică.

Poezia erotică este de o impresionantă puritate și aparent declarativă, e în esență plină de căldură și sinceritate:

 

Nu mă întreba

De ce îmi șterg lacrima.

Vreau să te văd

Azi și mereu tot așa.

Soare aș dori să te pot vedea. 

Chiar de mi-ești stea.

 

                                        (De dragoste)

 

E o dulce melancolie și nostaligie în iubirea lăsată în trecut:

 

Pe tine departe de mine te-am lăsat

iar amintirile s-au risipit

s-au pierdut de mult.

Admir acum cărările pe care nu le-am străbătut

Toate bucuriile noastre

Timpul le-a ofilit.

 

                                        (Și amintirile le-am pierdut)

 

În bogăția și varietatea tematică a liricii lui Nicolae Mareș se remarcă foarte distict Ruga, în feluritele chipuri, rugarea deloc egoistă ci plină de umanism, de grijă pentru soarta lumii:

 

Fă, Doamne, ceva

Ca lumea să nu fie guvernată

De lacrimă.

                                                        (Soarele)

 

Lacrima, plânsul sunt statornic evocate în viziunea lirică a lui Mareș, care zărește uneori lumea cu durere, plâns și lacrimă, ca printr-un miraculos microsop. Aceste două cuvinte au la el o frecvență foarte mare: ”Plângi că soarele apune?/Nu plânge/ durerea nevăzută din lacrima ascunsă”/. ”Nu mă-ntreba de ce-mi șterg lacrima”, ”plâng că nu m-am lăsat de viață trăit”/ etc. etc. etc.

Am remarcat bogăția acestor termeni cu gândul la o remarcă a marelului poet spaniol Leon Felipe, care a zis că: ”Plânsul nu este trecut în programul oamenilor politici, nici în pragmaticele arhireilor. El se află în versetele profeților, în inima dezamăgită, mâhnită a omului. Dar plânsul joacă un rol mai mare decât legile în evoluția popopoarelor (....) astăzi când vorbim atâtea limbi difierite plângem toți la fel”.

Asta face ca oamenii să se înțeleagă mai bine.

Uneori, în chip fericit, în poezia lui Mareș are o semnificație, strict neaoșe cu referiri specifice la omul de la noi.

Poetul se arată generos cu prietenii și colegii săi de condei și le dedică acestora numeroase poezii: istoricului Gheorghe Buzatu, poetul sârb Adam Puslojić, criticului, prieten M. N. Rusu, scriitorului, istoricului literar, dascălului universitar Ion Dodu Bălan, poetului Ion Brad, criticului acad. Eugen Simion, Aura Christi, poetului Adrian Popescu, unor scriitori și artiști de marcă polonezi, poetului acad. Vasile Tărâțeanu, acad. istoric literar Mihai Cimpoi. E salutară și deosebit de originală arta cu care poetul asociază personalitatea acestora cu poezia dedicată lor.

Admirabile versuri de evocare a unor uriașe personalități creatoare, precum Van Gogh, a cărui pictură și culoare o vede din tren, răsfrântă din pânzele sale în chipul și peisajul țării noastre.

 

Admir aceste flori

din goana trenului care străbate

câmpiile dobrogene.

În lanurile întinse cât vezi cu ochii

în soare ele se scaldă și cresc

....................................................................

În ele poartă speranța

că primăvara nu-i departe.

Stau mândre pe pânzele lui Van Gogh

Nemuritoare

Păstrează în ele

Veșnicul Soare.

 

Asemănătoare, dar pe altă coordonată, este evocarea titanului prozei mondiale, Lev Tolstoi, în poezia foarte sugestivă Smerenie, smerenie care vibrează, ca personalitatea scriitorului pădurea de la Jasnaia Poliana, în mestecenii smeriți, în copacii cu smerenie în fiecare ram.

Poet, traducător, eseist, istoric al culturii, Nicolae Mareș are cultul Poeziei, pe care o adoră cu o  admirație aproape religiosă într-o metaforă plăcut surprizătoare prin ineditul ei:

 

Ce Femeie frumoasă e Poezia.

Ce ochi frumoși și cât de albaștri are Poezia.

Cerurile toate în ochii ei se oglindesc.

 

De aceea poetul se închină Poeziei ca unei divinități:

 

Singur în lumina ta,

Mă-nchin Ție,

Maică Precistă

A sufletului meu.

 

                                        (În nimbul tău)

 

Cultul acesta a creat lirica deosebit de valoroasă din acest volum.

 

Ion Dodu BĂLAN

 

București, noiembrie 2016

Nicolae Mareș

Nicolae Mareș - Poeme din volumul "Apus de Soare"

Nicolae Mareș pe Citatepedia

sursa biografie: Wikipedia