Ştefan Dumitrescu - Omul şi scriitorul, de Elena Buică

    Am început să aştern aceste rânduri la îndemnul ce mi-a venit de la omul bun şi cald, cu vocaţia prieteniei, aşa cum îl ştiu cei ce l-au cunoscut pe domnul Ştefan Dumitrescu. Pun mare preţ pe această vocaţie. Am considerat întotdeauna că prietenia este o formă de manifestare a cunoaşterii de sine, a capacităţii fiinţei umane de a se raporta pe sine la alţii. M-am alăturat şi eu celor care i-au apreciat această calitate, fiindcă toţi avem nevoie de cineva care să vină spre noi cu inima deschisă, cu acceptare şi apreciere, întărindu-ne credinţa că ne păstrăm calitatea de OM. Este ceva care confirmă valoarea din noi pe care o construim de-a lungul vieţii, în care credem, dar ne şi îndoim de atâtea ori, căci şi îndoiala face parte din evoluţia noastră. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, ca bun psiholog, mânuieşte cu tact această relaţie benefică cu semenii săi, ştie că atunci când omul simte că este apreciat, devine mai încrezător, mai bun chiar.
    Nu ne-am văzut la faţă, comunicarea noastră şi-a consumat existenţa doar în mediul virtual, dar i-am simţit pulsul inimii, i-am auzit spusa din suflet, i-am intuit starea lăuntrică însetată de tot ce e frumos în viaţă, de armonie, de caldă prietenie gata să se dăruiască, de bucurie de viaţă învăluită în calm şi chibzuinţă. Fotografiile îi scot în evidenţă o faţă de om bun şi blând. Se reflectă pe chipul său o lumină însoţită de căldură venită din adâncul fiinţei sale, inundată de o frumuseţe lăuntrică.
    Ca scriitor i se dezvăluie o altă latură a personalităţii sale. Este un remarcabil poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, filozof şi analist politic, pe lângă activitatea sa de profesor şi în acelaşi timp de preşedinte al Asociaţiei Biroului de Viitorologie din Bucureşti. Opera sa e impresionată prin număr, dar şi prin genuri literare, asemenea scriitorilor totali. Pentru bogata şi originala sa creaţie adunată în mai multe volume de poezii, literatură pentru copii, romane, eseuri, prin care ne oferă noi orizonturi de înaltă gândire şi de spiritualitate, domnul Ştefan Dumitrescu a fost propus de multe ori pentru Premiul Nobel de diferite fundaţii culturale, de societăţi ale scriitorilor, de mai multe personalităţi culturale, edituri şi reviste de cultură. Scriitorul a devenit şi mai cunoscut, mai ales după câştigarea concursului care i-a dat dreptul de a continua romanul lui Marin Preda "Delirul" vol I. Apariţia "Delirului" volumul al II-lea, în anul 2004, a fost un succes literar deosebit, un adevărat eveniment cultural naţional remarcabil. Dacă astăzi numele sau nu e cunoscut pe măsura valorii sale, se datorează crizei de valori culturale, crizei receptorilor de informaţie culturală, criză pe care o trăim în zilele noastre ca o consecinţă a crizei politice şi economice. Trăim vremuri dense în incertitudini, cu prea puţine ancore-reper de mare şi autentică substanţă şi cu multă impostură culturală. Dar timpul va fi acela care îi va oferi locul binemeritat.
    Nu mă avânt în comentarii critice ale operei sale, fiindcă nu sunt de formaţie critic literar. Nu am pretenţia că voi spune noutăţi despre acest scriitor cu nume de referinţă, ci voi aşterne doar câteva impresii de lector. Impresiile sunt atât de puternice, încât simţi că trebuie să faci ceva ca să ieşi de sub vraja lor şi chiar după ce ai ieşit, parcă nu mai eşti tot cel de dinainte. Pe mine m-a mişcat din loc teribila forţă şi originalitatea cu care scriitorul Ştefan Dumitrescu pătrunde în profunzimile fenomenului uman. Te absoarbe darul cu care cotrobăie prin tot universul interior pentru a scoate la lumină răspunsurile marilor probleme ale existenţei omenescului din noi.
    Pare nesecat izvorul construcţiilor narative în care realul şi transcendentul se împletesc dezvăluind adâncimi abisale ale psihologiei umane, ori paradoxuri existenţiale ale naturii umane. Te simţi transportat într-o altă lume, cu totul necunoscută, un alt univers născut din dezacordul dintre om şi mediul său social. Devii totuna cu universul prin care te poartă, prin oceanul primordial, printr-o lume creată numai de el.
Acest alt fel de a pune realitatea în lumină, nu de puţine ori în timpul lecturii, ţi se impune să faci o pauză ca să-ţi revii dintr-un fel de năuceală, să te aduni de pe unde te-ai risipit şi să laşi ideile să se sedimenteze, să se limpezească. Cu toate astea, nu laşi cartea din mână, te atrage ca un magnet şi te laşi purtat de autor prin cele mai profunde straturi ale fiinţei umane, ori prin armonii celeste, peregrinezi prin lumi diferite sau prin cele pe care le ştim dar le privim cu alţi ochi.
    Autorul ne conduce în alte dimensiuni dincolo de timp şi spaţiu alunecând pe neobservate prin lumea de farmec a dragostei. Nici nu bagi de seamă când se situează într-un alt unghi de vedere pentru a ne prezenta iţele destinului omenesc, zvârcolirile lăuntrice, conflictele dramatice care se desfăşoară în taină.
    Dau câteva exemple dintr-unul din romanele sale, "Şi tu vei fi văzduh", un modern roman filozofic şi de dragoste, în care prezintă o lume din secolul trecut în viziuni stranii, ieşite din real. Imaginarul este preponderent şi alunecarea, trecerea vieţii prin moarte spre o lume misterioasă oferă volumului tonaltăţi meditative cu trimitere la tainele universului uman pentru care stăpânim puţine modalităţi de cunoaştere şi slabă intuiţie.
Eroul principal al romanului scris la persoana întâi povesteşte întâmplările vieţii sale oscilând între real şi imaginar prin intermediul celor patru femei de care a fost îndrăgostit: Alexandrovna, Ilia, Caliope, Eulenia. Aceste femei par faţetele ce întruchipează idealul feminin spre care aspiră sufletul însetat de iubire al autorului, o întruchipare născută din însăşi plămada sa interioară. Sunt chipuri de femei care nu pot fi înmănuncheate într-una singură, dar toate aparţinând aceleiaşi aspiraţii.
    Sub pana scriitorului, dragostea face să alerge viaţa prin arterele scrierilor sale:

"Într-un târziu am văzut-o limpede…Ei, hei, hei, ce minune de trup femeiesc! Cu sâni tari ca piatra, tremurând ca apele…Şi cu coapsele mai dulci decât o liră împărătească…Apoi am simţit cum se aprinde sângele în mine…Întâi încet, ca şi cum prundurile cele mai adânci ale fiinţei s-ar fi surpat şi-ar fi făcut loc focului care începea să se întindă".
    Autorul captează atenţia şi prin înnoirea expresiei. În limbaj se simte infuzia prospeţimii. Timbrul său este profund şi cald, străbătut de un fior de gingăşie. Cuvântul este curat şi limpede, expresia clară lăsând impresia că este construită fără efort:
    "A mai zis bătrânul cobzar nişte cântece din ălea care te făceau să te simţi ca pulberea risipită în toate colţurile lumii". "S-a lăsat o tăcere de simţeai praful vremii cum ţi se aşează pe suflet". Despre domnul Ştefan Dumitrescu, scriitor de prima mărime a literaturii contemporane, s-au spus multe şi se vor spune şi mai multe în anii care vor urma, sper mult mai limpezi şi mai luminoşi, în care clasele de valori îşi vor regăsi locul cuvenit. Criticii şi istoricii literari se vor apleca mai mult peste interesantele aspecte ale necuprinsul imperiu uman aşternute de o minte izvoditoare de imagini inedite, strânse în idei profunde despre adâncul înţelesurilor neînţelese, stabilindu-i locul cuvenit în istoria literaturii române.