Carmen Doreal despre Adrian Erbiceanu

    George Călinescu afirma că "Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase." Fabulos este şi poemul "Tinereţe fără bătrâneţe" semnat de poetul Adrian Erbiceanu, în volumul cu acelaşi nume, apărut la "Editura Anamarol", Bucureşti.
    "...Din adâncu-i o idee / Fulgeră, stârnind lumină: / „Taci, şi îţi promit să fie / Darul nostru scris în carte: / Tinereţe pe vecie, / Cum şi viaţă fără moarte!" (Adrian Erbiceanu).
    Autorul ridica la eşalon înalt literar-filozofic două planuri interferente, miraculosul şi narativul supranatural, preluate din basmul ispirescian cu acelaşi nume, singurul basm din literatura română fără un <happy end>: "Ceasul, dat la jumătate / De tăriile oculte,/ Suflul nopţii îl abate / Peste cei ce stau s-asculte, / Urmei să nu-i lase urme / Şi nici semn c-„a fost odată” / Un flăcău născut să curme / O poveste-adevărată."
    Poetul ştie să incite de la început gustul cititorului, aducând în atenţie tentaţia umană de a descoperi piatra filozofală a nemuririi, a tinereţii veşnice: "Vremea curge, cât e vreme... / Numai noi, săracii, parcă / N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă..."
    Tema universală raportată la condiţia fiinţei umane, în căutarea paradisului pierdut, este testată fără răgaz de luptele date între bine şi rău, conjugate în versuri încărcate cu rezonanţe misterioase şi înţelesuri profunde: "Duşi de vajnica urgie – / Gură sumbră ce absoarbe / Tot ce este urmă vie, / Pe întinsurile oarbe – / Se treziră „ca din vise” / Când se domoli taifunul / Şi văzură, pare-mi-se, /Sus pe cer, doi sori, nu unul. / Ca o forţă ce desparte / Ce e rece, de fierbinte – / Verdele mijea departe; / Iarba arsă, înainte."
    Perisabilitatea destinului omenesc în faţa timpului nemilos este confirmată de dimensiunea tragică a existenţei umane, veşnicită prin aceasta continuă devenire, de luptă supraomenească a personajului don quijotesc, Făt-Frumos, ce refuză să se resemneze în faţa destinului irevocabil, vânând sublimul nemuririi în universuri fantastice: "Nici n-au pus bine piciorul, / Când... un gol... ca de genune/ Le deschise viitorul / Spre-o nouă dimensiune: / Cer, cu fulgere-n risipă, / Despletea lumini de astre... / Ora se trăgea în clipă; / Clipa cumpănea dezastre. / Iar ei, prinşi ca de-o vâltoare / Ce adună şi dezbină, / – Două umbre călătoare /Pe o rază de lumină – / Lunecau prin tot frământul, / Neavând ce să mai spună./ Când atinseră pământul: / Nu, tu, soare... nu, tu, lună!"
    Refuzând să abdice de la speranţa promisă, chiar dacă aceasta uneori poate fi înşelătoare, lecţia poemului "Tinereţe fără bătrâneţe" ritualizează nemurirea în destinul devenirii umane printr-o promisiune înşelătoare, făcută eroului, de regăsire a timpului pierdut, în schimbul sacrificiilor personale: "Şi cătându-şi idealul, / Prin câmpiile deşarte, / În galop îşi mâna calul / Visând „viaţa făr’ de moarte".
    Alternând persoana a treia cu întâia şi a doua, autorul demonstrează aceeaşi măiestrie iniţiată în metafore şi simboluri cu grijă concepute, să secondeze armonia versurilor în curgerea lor liberă, muzicală.
    Metamorfoze, purtătoare de acţiuni şi valori simbolice, negociază regăsirea înşelătoare a paradisului pierdut de Făt-Frumos şi a tinereţii fără bătrâneţe, într-o viaţă fără de moarte, în schimbul sacrificiilor făcute. Renunţând la trăirea liniştită a clipelor prezente, cât şi la confortul unei vieţi obişnuite, condimentată cu sentimente şi bucurii omeneşti, de iubire, familie, dor de pământ şi de părinţii dragi, moşteniri, sacrificate în numele unui destin înşelător, personajul principal luptă cu viaţa şi capcanele ei, pe tărâmuri străine: "Când se revărsară zorii, / Se porni din slăvi un vaier / Vălmăşind în trombă norii, / Fulgerând - trăsnind prin aer... / În urgia hăbăucă, / Zarea stând s-o vămuiască, / Gheonoaia-n zbor... nălucă: / Trup de şarpe - cap de broască! / - Saltă iute-n şa, stăpâne, / Şi loveşte fără teamă, / Că de nu, nu-i ce rămâne, / Iar de e, cui vei da seamă? / Şi se ridicară-n slavă... / Făt-Frumos – una cu spada –, / Dârz şi fără de zăbavă, / Se-avântă, scurtându-i coada."
    Confruntarea dintre bine şi rău în acest periplu misterios al lui Făt-Frumos, demonstrează interpătrunderea fabulosului în tiparul poemului, preluând subiectul condiţiei umane raportate la erou şi lupta lui, împotriva condiţiei perisabilităţii umane, în faţa timpului neiertător: "Deci, la drum, cei doi porniră, / Cal şi călăreţ... vii umbre / Pe drumeagul ce se-nşiră / Printre dealurile sumbre. / Şi-ar fi mers ei cale lungă, / Tocind tălpile mândriei, / Dacă n-ar fi fost s-ajungă / La hotarele moşiei... / Vremea trece... să revină / Şi... revine ca să treacă... / Din senin, fără pricină, / Vânturile, strânse-n clacă, / Hoinărind pe căi antíce, / Împletiră lungi spirale, / Şi-ncepură să ridice / Tot ce întâlneau în cale."
    Preluând tiparul narativ al basmului popular, autorul reorganizează evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil poetico-filozofic: "Duşi de vajnica urgie – / Gură sumbră ce absoarbe / Tot ce este urmă vie, / Pe întinsurile oarbe – / Se treziră „ca din vise”, / Când se domoli taifunul / Şi văzură, pare-mi-se, / Sus pe cer, doi sori, nu unul. / Ca o forţă ce desparte / Ce e rece, de fierbinte – Verdele mijea departe; / Iarba arsă, înainte. "
    Întrebările filozofice dezvăluie un întreg conflict în care se testează limitele individului, proporţional cu sacrificiile făcute eroic în drumul luptei cu viaţa, pentru recuperarea valorilor ei de neîntrecut, precum iubirea, familia, pământul strămoşesc, idealuri transmise din tată în fiu, toate acestea laolaltă, adăugând poemului semnificaţii profunde: "Geaba prinseră tustrele / Gustul lacrimii amare, / Prefăcând în praf de stele / Zilele din călindare... / Că nimic nu-i dat să fie / Ca durerea ce te cheamă, / Mai presus de Veşnicie: / Dor de tată, dor de mamă! // Când văzură că nu-i cale / Să-l reţină cu de-a sila, / Soţioara – cuib de jale, / Împietrită – plânsu-şi-l-a, / Că pe fruntea sa Pieirea / Sta înscrisă ca-ntr-o carte – / Semn lăsat că Nemurirea-i / Visul-viselor deşarte!... "
    Acceptarea din start a supranaturalului, în cazul de faţă adaugă poemului un mister răsplătit cu restabilirea unui echilibru autentificat: "Totuşi, cum în basm se-tâmplă, / Un unchiaş bătrân cât Veacul / Bătând toaca vremii-n tâmplă, / Izvodeşte Zodiacul: / "Vămuind căi neştiute, /Timpu-i hărăzit să fie / Pentru unii – cinci minute, / Pentru alţii – veşnicie!"
    Volumul elaborat poetic, dar si intens filozofic, semnat de Adrian Erbiceanu, autentifică certificatul de naştere al unui autor de succes, a cărui stea se înalţă convingător pe cerul istoriei literare!