Este Cioran un filosof sau un scriitor? Iată o întrebare pe care mulţi şi-au
pus-o, mai mult tacit. În căutarea răspunsului trebuie pornit de la teza: e
important nu numai ce spune, ci şi cum spune, deoarece nu există
gîndire strălucită în expresie mediocră [Mircea Martin, Dicţiunea ideilor].
În acelaşi loc, teoreticeanul şi esteticianul Mircea Martin mai afirmă “Stilul
nu e, aşadar, un simplu instrument şi nici, cu atît mai puţin, un adaos
decorativ, el este o prezenţă în profunzime.” Ce-ul şi Cum-ul
formează o unitate fiind dăruiţi, în cazul lui Cioran, frăţeşte. Gînditorul de
la Răşinari are un mod personal de a face filosofie acesteia corspunzîndu-i o
anumită formă (scriitură) care merită să fie analizată în mecanismul ei,
facilitînd pătrunderea spre sîmburele tare al meditaţiei.
Cioran îşi începe filosofia vieţii în
“culmile disperării” continuînd-o cu “neajunsul de a te naşte” între “lacrimi
şi sfinţi” din voinţa “demiurgului cel rău”; existenţialismul lui e “tentaţia
de a exista” în “sfîrtecare” după un “îndreptar pătimaş” trecut prin “cartea
amăgirilor”şi “silogismele amărăciunii” dintr-un “amurg al gîndurilor” sub
veghea unui “proces de descompunere” aflat între “istorie şi utopie”, susţinut
de o “cădere în timp” şi însoţit de “exerciţii de admiraţie”, lansînd mereu “anateme”.
Tot acest discurs e făcut într-un stil inconfundabil. Tocmai de aceea, după
cum afirmam mai sus, Cioran trebuie citit, comentat şi apreciat nu numai
pentru ce scrie, ci şi pentru cum scrie. Exegeza românească a dat o prea mică
atenţie (s-a rezumat mai mult la nişte generalităţi) ţinutei literar-estetice
a textului. Doar în ultimii ani stilul filosofului a făcut od expres obiectul
unor comentarii analitice: Carmen Ligia Rădulescu, Simona Modreanu, Nicolae
Turcanu. Cu toate aceste contribuţii “filosoful privat” îşi aşteaptă încă pe
Tudor Vianu al său. Pornind de la un mai vechi articol al subsemnatului (“Euphorion”,
nr. 3–4, 2003) şi beneficiind de idei şi sugestii dintr-o bibliografie
studiată ulterior, în rîndurile ce urmează vom încerca o cartografiere
(evident nedefinitivă) a limbii şi stilului lui Cioran din fragmentele
scrise în limba română: Pe culmile disperării – 1934, Cartea
amăgirilor – 1936, Lacrimi şi sfinţi – 1937, Amurgul gîndurilor
– 1940, Îndreptar pătimaş -1945/1991, toate formînd o CARTE.
Datorită conţinutului ideologic, antropologic-cultural şi a altor
caracteristici, cartea Schimbarea la faţă a României a fost lăsată la o
parte, ea, şi sub aspect stilistic, trebuie comentată independent.
Abandonînd deliberat, cu o pronunţată
desconsideraţie, sistemul şi limbajul filosofic academic, Cioran a voit, în
acelaşi timp, în “mod clar, să şocheze atît prin alegaţiile sale, cît şi prin
stilul explosiv”.(1) Primul gest în acest scop a fost alegerea
fragmentului ca formă de exprimare. Autorul Pe culmile disperării
nu şi-a formulat o teză şi nu şi-a elaborat un sistem conceptual pe care apoi
să le umple discursiv cu speculaţii. Filosofia lui se naşte pe măsură ce scrie,
pe măsură ce se mărturiseşte, simultan cu trăirea unor experienţe. De cîteva
ori Cioran afirmă “cred că filosofia nu mai este posibilă decît în fragment –
sub formă de explozie.” Autocaracterizîndu-se, afirmă “Fiind vorba de probleme
insolubile şi deoarece, din fire, sunt mereu schimbător, nu pot construi un
sistem. Un sistem nu suportă contradicţia. De aceea scriu fragmente, ca să mă
pot contrazice. Contradicţia face parte din natura mea, şi, în fond, este
aceea a tuturor.”(2) Chiar dacă abuzăm de citate, mai apelăm la
unul deosebit de semnificativ: “Fiecare fragment izvoreşte dintr-o
experienţă diferită […] O gîndire fragmentară reflectă toate aspectele
experenţiale, o gîndire sistematică reflectă numai un aspect, aspectul
controlat, prin urmare sărăcit […]. Sistemul e totalitar, pe cînd gîndirea
fragmentară rămîne liberă.”(3) Mărturiile filosofului
româno-francez cu privire la necesitatea fragmentului şi aceptarea lui ca
formă de exprimare sunt numeroase încît se poate alcătui o mică antologie cu
valoare de ars poetica. Prin urmare, motivarea alegerii, dincolo de
datul nativ, are şi o componentă conştient-volutivă. Autorul Cărţii
amăgirilor a refuzat încorsetarea gîndirii sale mobilă şi ageră într-o
terminologie seacă de concepte ale unui sistem prestabilit. Adept al
filosofiei-mărturisire el nu putea scrie academic şi ştiinţific. La motivaţia
internă se adaugă şi una istorico-culturală. În epoca modernă a devenit
evident că viaţa este o continuă devenire, ceva de la dinamic la
frenetic, iar omul nu mai e văzut ca o unitate armonioasă, numai raţională şi
logică. Autenticul om este o fiinţă convulsivă, plimă de îndoieli şi
contradicţii, omul fiind o fiinţă în care Dumnezeu şi Diavolul îşi împart
frăţeşte acţiunile. Omul modern e făcut din fragmente. “Împreună
cu Nietzsche – noi adăugăm «şi cu Cioran», putem vorbi de dispariţia omului
integral şi de înlocuirea acestuia cu «oameni fragmente» sfîrtecaţi de
contradicţii interioare care trăiesc acut disperarea, dezamăgirea, angoasa.
Aceste trăiri îl împiedică pe om să-şi trăiască plenar viaţa, să aibă o
viziune globală asupra realităţii şi îi dau numai posibilitatea «de a deschide
pespective limitate şi finite, lipsită de cuprindere totală şi universală»”.(4)
În
filosofia românească, Cioran nu este singurul adept al fragmentului: “Pentru
că în condiţia unei fiinţe conştiente finite gîndirea este total
fragmentară, singurul comportament onest, pe această linie, poate fi formulat
astfel: a scrie fragmentar în orizontul unei singure idei. Aceasta este
suprema şi singura noastră formă de coerenţă.”(5) În “Pe urmele lui
Cioran”, şi Andrei Pleşu afirmă “Cea mai adecvată expresie scrisă a efortului
spiritual îmi pare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai
el respectă procedura intimă a gîndirii. Gîndim intermitent, intermitent la
propriu, dată fiind incapacitatea noastră structurală de a trăi în act
reflexivitatea (pe o unică temă) dincolo de intervalul cîtorva ceasuri.”(6)
Gabriel Liiceanu argumentează din perspectiva peratologiei (filosofia
tragicului), iar Pleşu din cea a psihologicului. Şi Liiceanu şi Pleşu practică
fragmentul.
Din
mărturisirile lui Cioran deducem că acesta a intuit fenomenul sofisticat, de
multe ori “barbar” şi inutil, al inventării de termeni tehnici filosofici,
fenomen care atinge apogeul în a doua jumătate a secolului XX. Acum, după cum
zice Cioran, nu ştii dacă în textul filosofului X sau Y este vorba despre
durerile şi neliniştile omului sau despre cuvînt şi sintaxă. Renunţînd la
dialectica vieţii, filosofii respectivi au devenit specialisti în sintaxă, iar
cuvîntul vedetă filosofică. Locul neliniştii metafizice a fost luat de
tautologia semantologiei şi a semiologiei. S-a elaborat o filosofie a
CUVÎNTULUI nu una a FIINŢEI. În mod abuziv filosofia lingvistică a luat locul
metafizicii.
Dar ce este fragmentul? Cuvîntul vine din
latinescu frango, ere, frangi= a frînge, a sparge, a sfărma, a zdrobi.(7)
Prin urmare, fragmentul e rezultatul acţiunii lui a frînge.
Sensul principal a dezvoltat şi un sens secundar: parte, rest. În sfera
culturii lexemul fragment se află în relaţie cu termenul operă.
Pornind de aici se poate proceda la diferite clasificări: 1) Fragment
păstrat-supravieţuitor, dintr-o operă dispărută din cauza vicisitudinilor
timpului şi ale istoriei. În acest caz avem raportul întreg-rest; exemplu,
fragmentele presocraticilor. 2) Fragmentul ca operă neterminată, rămasă la
stadiul de “fişă de creaţie” din cauză că opera a fost abandonată sau a rămas
în acest stadiu prin dispariţia autorului. Astfel de fragmente ne oferă arhiva
rămasă de la marile personalităţi creatoare. 3) Fragmentul - deliberat
rezultat din intenţia şi metoda de lucru a autorului. Acest tip de fragment
poate fi considerat o pilulă a unui întreg consumat în lumea interioară
a autorului şi care a devenit independent, o “mirabilă sămînţă” (Novalis).
Fragmentul în sensul modern de specie (literară, fiolosofică) a apărut în
romantismul german (A.W. Schlegel, Novalis). Fragmentul ca specie va cunoaşte
dezvoltarea sub diferite forme în gîndirea posthegeliană cînd “discursul
filosofic (tradiţional, sistemic) şi-a epuizat resursele. Ceea ce a rămas este
discursul incomplet sub forma fragmentului, aforismului, a notelor şi a
consemnărilor fulgurante […] discurs care riscă să se metamorfozeze în alte
forme: parabolă, povestire filosofică, poezie, critică a textului”.(8)
Cel care a aruncat definitiv la coşul de gunoi filosofia ca sistem a fost
Nietzsche. Fragmentul ca specie filosofică are mai multe subspecii: jurnalul (notaţia),
microeseul, versetul, aforismul. Fragmentul nu înseamnă lipsă de sistem, lipsa
unei unităţi interioare. Fragmentarismul lui Cioran ascunde un sistem
spiritual metafizic (cf. Ştefan Borbely).
Fragmentul filosofic ca specie prozastică are
caracteristici specifice şi impune cîteva cerinţe sine qua non:
densitate ideatică şi concizie verbală, gîndire profundă şi pertinenţă
lexicală, tehnica definiţiei, putere de a şoca şi de a exercita o presiune
psihologică asupra cititorului pentru a face din el părtaş la discurs, uşor
memorabil, să ofere nuclee de coagulare. Nu oricine poate scrie fragmente.
Trebuie îndeplinite cîteva condiţii intelectuale şi lingvistice: procesul de
analiză şi sinteză să se desfăşoare în afara textului propriu-zis,
transpunerea verbală să fie spontană şi încheiată, fără
intermediari (paranteze, citate, trimiteri bibliogafice) şi, în fine,
cunoaşterea şi stăpînirea la perfecţie a potenţele semantice şi expresive ale
limbii. Fragmentul trebuie să fie fulgerul descărcării unei extraordinare
tensiuni interioare. Filosofia-confesiune cum este cea a lui Cioran nu putea
primi formă scripturală decît cea de
fragment.
Pare un nonsens a vorbi
despre structura compoziţională a fragmentului sau a cărţii alcătuită din
variate fragmente. Şi totuşi se poate. Aspectul formal al cărţilor lui Cioran
e mereu altul. La prima vedere prezenţa sau absenţa “sumarului (cuprinsului)”,
gruparea pe capitole titularizate sau numai marcate prin cifre (romane ori
arabe) sau prin blanc ori bolduite la început s-ar explica printr-un simplu
obicei scriitoricesc. Dar, din momentul în care această organizare a textului
scris este raportată la conţinutul problematic, ea primeşte un sens. Toate
procedeele de gospodărire a textului au rostul de a marca nodurile ideatice şi
ritmurile de intrare în executarea partiturii pe o nouă temă sau un nou motiv.
Toate temele şi motivele sunt relaţionate, o temă inducînd un şir întreg din
celelalt. Prin urmare nu trebuie să ne surprindă vecinătatea pe aceeaşi pagină
a temelor aparent fără nici o legătură. Fiecare carte e construită dintr-o
succesiune de fragmente în interiorul căruia exită într-o ochestrare
cugetarea, mărturisirea, aforismul, definiţia etc., totul construit pe un
tipar literar: verset, psalm, poem, blestem, odă, etc. Succesiunea lor dau
textului un ritm, cînd melancolic, cînd exploziv, cînd nihilist, cînd pur şi
simplu liric ori vizionar şi cosmogonic. Scrisul are fuiditatea gîndirii şi
simţirii lui Cioran. În structura de suprafaţă textul pare un mozaic, în cea
de adîncime are o mişcare muzicală mişcătorul fiind capriciul.
Meditaţia se dezvoltă simultan în două registre, unul ideatic, celălalt al
afectivităţii.
Cărţile lui Cioran au
titluri supraîncărcate semantic, fiind metafore sau simboluri. El focalizează
universul problematic al meditaţiilor. Fiecare titlu e un centru magnetic care
atrage în jurul său o întreagă constelaţie de teme şi motive ale existenţei.
De exemplu, “Amurgul gîndurilor”. Conform DEX-ului cuvîntul amurg are
sensul de moment temporal între zi şi noapte, de asfinţit, de sfîrşit al unui
moment temporal caracterizat printr-o progresivă diminuare a luminii solare.
Lexemul dezvoltă şi o serie de sensuri secundare, toate virtual metafore:
înserare, crepuscul, obscuritate, sfîrşit, moarte, bătrîneţe, amurgul vieţii.
Filosoful însumează acest complex semantic dîndu-i un profund înţeles
filosofic. Semnificaţia filosofică şi în aceeaşi măsură şi poetică a titlului
se luminează dacă acceptăm (şi trebuie să acceptăm) că el (titlul) este numai
un membru dintr-o antiteză existentă în planul interior al autorului. Titlul
presupune antiteze precum: geneză/apocalipsă, viaţă/moarte, bucurie/amărăciune,
auroră/întunecare. Din astfel de cupluri cugetătorul dezvoltă în discurs numai
termenul al doilea, cel care neagă. Pentru autorul Amurgul gîndurilor,
cuvîntul amurgul are semnificaţie peratologică. Amurgul este limita
nu numai în gîndul, ci şi în existenţă. Pentru a vedea în concret cum
fucţionează componentele ideatice şi formale din perspectiva structurii
propunem spre observaţie capitolul VIII din Amurgul gîdurilor.
Capitolul concentrează reflecţii pe cîteva teme recurente în cărţile
filosofului. În primul rînd observăm folosirea paralelismului (comparaţia)
între Poet şi Filosof, cîştig de cauză dînd poetului deoarece el “reprezintă
un plus de intensitate, de suferinţă şi de singurătate” şi pentru că prin el
trăieşte universul; între Muzică şi Filosofie, balanţa înclinîndu-se, fără
surpriză pentru cititorii lui Cioran, în favoarea muzicii; Om – Dumnezeu,
rostul acestui paralelism fiind acela de a evidenţia singurătatea în univers a
omului, cît şi a lui Dumnezeu, deci, identitatea de destin; tema Morţii e
însoţită de un cortegiu de motive ale cogito-ului şi ale trăirilor
psiho-afective cum ar fi: neliniştea, frica, singurătatea, plictiseala, urîtul,
fuga etc. Fiecare titlu e un nucleu pulsatoriu, fiecare pulsaţie aruncă în
spaţiul textului cîte o temă şi cîte o nouă lungime de undă (o nouă nuanţă
semantică).
Conjugate, lexicul, stilul şi elementul retoric
pun pe chipul filosofului o mască. Dată la o parte descoperim imaginea unui
neliniştit care trăieşte problemele existenţiale la cele mai înalte cote, de
multe ori paroxistice încît te întrebi dacă modul de exprimare nu este o
exorcizare a răului. Dar înainte de a trece la analiza limbii şi stilului să
mai apelăm la o mărturisire a filosofului-poet: “Îmi place gîndul care
păstrează o aromă de sînge şi de carne şi prefer de o mie de ori unei
abstracţiuni vide, o reflecţie răsărită dintr-o efervescenţă sexuală sau dintr-o
depresie nervoasă.” Cu toate că îşi iubeşte limba maternă împrejurările vieţii
i-au impus trecerea la scrisul în limba franceză. După părăsirea limbii
materne, filosoful mărturiseşte: “Mi se întîmplă să-i regret şi acum mirosul
de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urîţenia
nostalgică şi superba neglijenţă […] Shakespeare în româneşte sau Homer sau
Biblia sunt teribil de expresive.” Limba pe care o părăsea i-a fost
credincioasă reflecţiilor sale, era o limbă perfectă pentru subiectivitatea
lui debordantă. Cu o astfel de limbă, cînd scriitorului român îi lipseşte
răbdarea benedictină îi e greu să facă filosofie, scăpîndu-i capacitatea
filosofică a limbii sale. Blaga, Vulcănescu şi apoi Noica prin observaţiile şi
opera lor dovedesc valenţele filosofice ale limbii române. Lor li se adaugă
Cioran prin cărţile sale scrise în ţară.
Cioran nu e propriu-zis
un creator de limbă, ci mai degrabă un vrăjitor al cuvîntului. La nivelul
lexicului nu sunt aspecte “extraordinare”, ci dimpotrivă, un perfect echilibru
între straturile istorice ale limbii, iar neologismele numeroase fiind
asimilate perfect trec neobservate. Vocabularul e bogat şi variat. Constatăm
frecvenţa unor cuvinte pe care le putem considera cuvinte temă:
sînge, lacrimi, amăgire, muzică etc., etc. Cuvintele temă presupun cupluri
antinomice generice precum: raţional/iraţional; viaţă/moarte; intelect/afect;
gîndire/simţire; idee/sentiment. Meditaţia devine pledoarie pentru universul
celui de-al doilea termen prezent în text prin diferite vocabule încărcate
metaforic. S-a afirmat în repetate rînduri că limba şi stilul filosofului
român au un puternic caracter fiziologic. În această idee, la nivelul
vocabularului putem identifica cîmpuri semantice: al anatomiei umane (ochi,
creier, inimă, ţesuturi, oase, nervi, cadavru), al fiziologicului (a gusta,
lacrimi, senzaţie, visceral), al bolii (plăgi, infecţie, paralizie,
covalescenţă, vindecat). “Pune-ţi carnea la bătaie, arde-o să iasă foc din ea,
încordează-ţi nervii şi-ţi strînge pumnii ca pentru a dărîma totul, ca pentru
a cuprinde soarele şi a alunga stelele, sîngele să te străbată în curenţi
calzi, năprasnici şi arzători … să ardă totul în tine …”; “temperatura cărnii
evaporează spiritul”; “valoarea lui [a lirismului] de a fi barbar, adică de a
fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.” Se poate alcătui o listă numai cu
termeni din sfera arderii. Gîndirea şi trăirea filosofului sunt de-a dreptul
piromanice. La nivel morfologic putem menţiona frecvenţa unor verbe,
substantive şi adjective din sfera nihilismului: a nu fi, a renunţa, a pierde,
moarte, neant, oboseală, deşert, singur, plictisit. Frecvent este conjuctivul
cu valoare de imperativ sau viitor şi a infinitivului în două poziţii
sintactice importante: subiect şi nume predicativ.(9) Printr-o
asociere neaşteptată de sensuri, Cioran construieşte sintagme şi propoziţii
adevărate embleme pentru gîndirea şi scrisul său: “De atîtea lacrimi pămîntul
a căpătat igrasie”, “În nesfîrşirea deşertului mormîntul este o oază”, “Iadul
şi Raiul sunt o interpretare diferită a sănătăţii, numai amestecul lor e boală”,
“numai ca plantă eşti în paradis”. Formele verbale inversate la început de
frază şi uneori prezente şi în interiorul ei susţin interogaţiile şi îi dau un
anume ritm şi rezonanţă biblică: “Încercat-am să înţeleg”, “fraţi întru
deznădejde, uitat-am oare forţa singurătăţii noastre, uitat-am cum cei mai
singuri sunt cei mai tari?” De multe ori cel ce a semnat Lacrimi şi sfinţi
resemantizează cuvîntul. În fraza care urmează verbul a respira spune
mult mai mult şi mai expresiv decît oricare posibil echivalent sinonimic:
“realitatea întreagă respiră prin el [poetul].” Tot o resemantizare se obţine
prin folosirea unui cuvînt specializat pentru un anume context într-un context
impropriu: “De ce orbii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele.” Iată şi
o versiune cioraniană a unui binecunoscut topos biblic: “Dumnezeule! Pe ce
frînghie să mă urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfarm trupul şi
sufletul”. Fraza cioraniană se caracterizează prin complexitate sintactică şi
varietate tipografică. De exemplu, sunt fraze scurte, dar dense datorită
cumulului de verbe sau substantive: “Aduni, cerşeşti, cîştigi şi lupţi pentru
a fugi de tine”; “de a fi chinuit de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi”.
Cumulul este totdeauna gradat, ascendent sau descedent, de aici puterea lui
expresivă: “Să scoţi din tine prin bătăi fulgere, fum şi praf, şi urile,
deznădejdile, tristeţea să răsară din tine ca fulgerele, ca fumul şi ca praful”,
“o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină”. Sintaxa frazei este elaborată
prin diferite figuri ale construcţiei, cînd simplu simetrică (“Nu ştiu ce e
bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu e permis, nu pot condamna şi nu pot
lăuda”), cînd complex de la enumeraţie şi repetiţie la cele mai rafinate şi
elaborate, paralelismul (anadiploza şi epanadiploza):(10)
“Suferinţa se converteşte în bucurie, bucuria în suferinţă”, “Mă caută timpul
sau mă caut în timp”, “În mine sunt numai aburi şi scîntei, inundaţii de foc
şi incendii de apă”. Introduse în interiorul frazei figurile lexico-semantice
(poliptonul, antanaclaza) surprind dînd structurii sintactice un “bobîrnac”
semantic şi expresiv: “Orice cîştig e o pierdere, precum orice pierdere este
un cîştig”, “Totul e posibil şi nimic e posibil”, “născîndu-se obosit de a se
fi născut”, “de haosul meu nu se poate atinge decît haosul”, “Doamne, m-am
născut sfîrşit în tine, Preasfîrşitule!” Barochismul îngăduie şi strecurarea
unor simple jonglerii lexico-semantice fără efecte deosebite. O primă
concluzie: fraza lui Cioran are o topică afectivă, un ritm şi o armonie
muzicale. Un text ca cel ce urmează are şi o valoare de profesiune de credinţă:
“Voinţa mea cea mare, voinţa mea persistentă, intimă, consumatoare şi
epuizantă ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc
exaltat, vrăjit şi înnebunit într-o beţie de melodii, într-o ebrietate de
sonorităţi divine să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibraţii,
un cîntec cosmic, o înlănţuire în spirale de rezonanţe.”
Despre stilul lui Cioran nu poţi vorbi fără observaţii însoţite de numeroase
exemple de figuri de stil canonice: epitet, comparaţie, metaforă… Epitetul
adjectival, substantival şi verbal e numeros, de cele mai multe ori dublu sau
triplu, post sau antepus: “achiziţie catrastofă”, “apocalips intern, zguduitor
şi dramatic”, “într-o caldă şi sonoră comuniune universală”, “leşin ceresc”.
Epitetul semantic superlativ şi cumulul intră în categoria figurilor
insistenţei. Comparaţia simplă realizată cu particula ca (“moartea te
atrage ca un şarpe”) nu ridică aspecte deosebite, de notat doar faptul că
verbal unele ating dimensiunea unei propoziţii: “Un om care iubeşte viaţa şi a
conspirat împotriva ei este asemeni cu un creştin fanatic care a negat pe
Dumnezeu”, “Păcatul teologic este tot aşa de grav ca şi păcatul metafizic.”
Asemenea comparaţii sunt sintagme în oglindă. Interesantă şi specifică
lui Cioran este comparaţia construită cu ceea ce putem numi punct de
referinţă. Mărturisîndu-şi trăirile şi gîndurile filosoful le pune într-o
relaţie de asociere şi comparaţie cu un anume domeniu, acesta fiind muzica şi
mistica (sfimţii). Astfel sunt folosiţi termeni din domeniile respective şi
adesea în asociere cu nume de compozitori şi mistici (sfinţi). Termenii din
sfera anatomicului şi fiziologicului sunt folosiţi cu sens metaforic: “A nu
face deosebirea dintre drama cărnii şi a gîndului…”, “A fi introdus sîngele în
logică”, “Tragedia cărnii sunt regretele devenite flăcări”, [mistica spaniolă
este] “o perioadă cardiologică a devenirii”. Multe metafore sunt definiţii:
lacrimile sunt “muzică sub formă materială”. Un aspect caracteristic scrisului
filosofului este aglomerarea de metafore (nu mumai) pe unitatea de text:
“Înţelepciunea este ultimul cuvînt al unei civilizaţii care-şi dă duhul,
nimbul amurgurilor istoriei, ultima toleranţă înainte de întronarea altor zei
plini de o nouă prospeţime – şi o barbarie; ea este şi zadarnică încercare de
melodie printre horcăielile sfîrşitului ce urcă de pretutindeni.” Metafora
cioraniană este uneori o pilulă fiolsofică. De exemplu, metafora
“zgomotul vieţii” conţine toată filosofia lui … Schopenhauer. Într-o imagine
metaforică ca aceasta: “Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al
pietrei” ce să admiri: puterea de plasticizare sau oximoronul din structura ei,
ori puterea de a revela muzica de orgă a arhitecturii, sau puterea de a incita
fantezia? Autorul Amurgului gîndului stăpîneşte toate resursele
stilistice ale limbii. În scrisul lui superlativul stilistic are funcţie
poetică, fiind construit semantic şi sintactic. Aceste superlative sunt
metaforice: “absurd monumental”, “intocxicare cerească”, “demonică unucitate”,
“o exaltare organică îmbină ca într-un vîrtej îngrozitor viaţa cu moartea şi
un bestial sanatism împrumută lacrimi voluptăţii.” Filosoful-poet costruieşte
fraze-hiperbolă care merg pînă la viziuni: “Aş avea o voluptate plină de
groază să văd cum izbucneşte în armonia comodă şi superficială de fiecare zi,
un vulcan de sînge, ţîşniri roşii ca focul şi arzătoare ca deznădejea, cu
toate rănile fiinţei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o
erupţie sîngeroasă. Numai atunci am pricepe şi am aprecia avantajele
singurătăţii, care ne face suferinţa atît de mută şi inaccesibilă. Într-o
erupţie sîngeroasă într-un vulcan al fiinţei noastre, întreg veninul supt din
lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreaga această lume? E atît venin,
atîta otravă în suferinţă!” Printre figurile de stil care dau în forţă
specificitate inconfundabilă stilului lui Cioran se numără antiteza dar mai
ales oximoronul. Antiteza verbală nu e abundentă, ea e frecventă la nivelul
ideilor. În schimb oximoronul e prezent la tot pasul, creatorul lui fiind un
adevărat maestru. Acest procedeu stilistic este atît de puternic în
expresivitatea lui şi de original în varietatea lui încît îţi este foarte greu
de a alcătui o listă de example din teama că ai trece peste unul mai bun şi
mai frumos decît cel pe care l-ai notat: “[fiinţa lui animalică şi gregară]
încîntată între nimic şi tot, asaltată între speranţa nimicului şi disperarea
totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită
de lumini şi umbră. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii.”,
“oare va stinge această apă focul din mine şi focul din mine va evapora
această apă? În mine sunt numai aburi şi scîntei, inundaţii de foc şi incendii
de apă”, “bibliotecile şi cîrciumile sunt fructul plictiselii”, “Într-o lume
fără melancolie privighetorile ar începe să scuipe, iar crinii ar deschide
bordeluri”.
Cioran a fos numit
“scepticul de serviciu”. Nihilismul şi scepticismul lui e susţinut stilistic
de abundenţa negaţiilor: nu, fără, nici, deloc, a-, ne-.Nu sunt
absenţi pronumele nehotărît (nimeni, nimic) şi adverbul/adjectivul
puţin. Pe lîngă aceste negaţii “radicale” sunt prezente şi negaţiile mai
blînde, adică, îndoiala şi dubitaţia: numai, arputea, poate că,
dacă. Cioran practică o “exaltare în negativitate” (E. Simion). Cel care a
negat totul de la Adam încoace afirmă cu o convingere irefutabilă că negaţia
este cea care defineşte pe om. Negaţia este, în gîndirea filosofului de la
Răşinari, ontologică: “Eu nu sunt decît atunci cînd neg.” Un exemplu de
apocalipsă exprimat verbal prin diferite negaţii şi mijloace morfo-sintactice:
“Odată tot se va prăbuşi şandramaua acestei lumi. În ce fel? Nimeni n-o ştie.
Şi este, la urma urmelor, indiferent. Căci din moment ce totul n-are nici o
calitate şi viaţa e o piruetă în vid, începutul ca şi sfîrşitul nu dovedesc
nimic. O clipă imensă ca un cavou universal. Şi Dumnezeu? Piatră de mormînt,
bolta peste nimicul nostru sau păstor al unei turme îngheţate.”
Din
moment ce s-a declarat adept convins al fragmentului, e logic ca scriitura sa
să fie una aforistică. Autorul Îndreptarului pătimaş este considerat
printre cei mai mari autori de aforisme de la Nietzsche încoace. Cei care l-au
apreciat superlativ au avut în vedere numai cărţile scrise în franceză, dar
exemple convingătoare oferă în primul rînd cărţile scrise în limba română.
Scriptural aforismele cioraniene se desfăşoară de la simpla propoziţie la
frază şi la verset: “Suferinţa e singura autobiografie a omului”, “Orice formă
de Dumnezeu e biografică”, “Toată devenirea nu este decît un suspin cosmic”,
“Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din
nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe
cruce”. Dezvoltarea unei propoziţii aforistice poate genera mituri. Iată un
început de cosmogonie “pesimistă”: “Toată devenirea nu este decît un suspin
cosmic. Noi înşine nu suntem decît nişte răni ai firii, iar Dumnezeu un Toma
Necredinciosul” sau “Oceanul şi mările sunt lacrimi vărsate de Dumnezeu sub
impresia singurătăţii materiei. Nevoia misterioasă a întinderilor marine şi
ispita înecului în imensitate ca un ocol spre Dumnezeu prin lacrimile lui”.
Formal, aforismul celui care a scris Cartea amăgirilor este construit
cu varii elemente tehnico- stilistice, cele mai utilizate fiind: definiţia,
interogaţia, invocaţia, mărturisirea, argumentul întrerupt, oxiromonul.(11)
Unele aforisme negative sunt dezvoltate pînă la dimensiunea microeseului.
Exemple găsim în cartea de debut, dar şi în următoarele, e drept mai rar.
Aforismul lui Cioran este expresia unei subiectivităţi într-un cadru general
de experienţă umană.
Cioran n-a fost un
vorbitor (orator) de excelenţă şi totuşi scrisul său e unul retoric, puternic
retoric. Stilul retoric a impresionat şi a derutat pe unii, în sens negativ.
Stilul filofului e bogat în figuri retorice care dau, în general, un plus de
frumuseţe, un plus de vigoare şi sugestivitate, şi îi pun în relief
subiectivitatea şi afectivitatea poetică. Retorica, fiind arta de a convinge,
impune, printre altele, folosirea formelor de adresare: persoana a doua în
construcţii iterogative (“N-aţi simţit”, “nu v-a durut”); verbe la imperativ
la persoana a doua singular (“încearcă”, “eliberează-te”, “cheltuieşte-te”),
pronume şi verbe la persoana întîi pentru a exprima unitatea de simţire şi
gîndire dintre “orator” şi “auditoriu” (“să izbutim”, “să ne iubim”, “dar vă
spui”). Sînt prezente şi substantivele la vocativ (“Şi oare fraţilor nu v-aţi
întrebat”). În primele cărţi aproape că nu există fragment fără interogaţii şi
invocaţii (“cine ştie?”, “dar cine?”, “oare se poate?”). Explozia retorică din
primul volum se va domoli treptat ca în Amurgul gîndurilor expresia să
devină mai calmă, mai interiorizată. Retorica lui Cioran e una melocentrică,
un melos dionisiac.(12) Cioran e o fiinţă retorică în sensul
sintagmelor homo religiosus şi homo ludens. Textul cioranian
este o incantaţie pe via dolorosa.
Discursul lui Cioran este rapsodic. Întreaga
gîndire cioraniană stă sub semnul unei subiectivităţi poetice. “Înainte de a
fi un gînditor şi un moralist (în sensul francez al termenului) Cioran este şi
va rămîne un mare poet.” (N. Florescu) Oare chiar întîmplător prima carte a
filosofului se deschide cu fragmentul a fi liric. Textul
respectiv este o adevărată profesiune de credinţă. Caracterul de confesiune a
impus meditaţiilor filosofului un “suflu liric” încît multe fragmente
devin adevărate poeme în proză care îmbracă forma de elegie, odă, imn, anatemă.
Din rîndul formulelor lirice se remarcă psalmul “negativ”: “Doamne!
Dezleagă-mă de mine, că de mirosurile şi miasmele lumii m-am dezlegat de mult
spre o căinţă plină de cîntec, înalţă-mi cugetul şi nu mă lăsa vecin mie şi
întinde-ţi deşerturile tale între inima şi gîndul meu.”, “Ce rugi găsi-voi
pentru tine moşneag neputincios, din ce istoviri ridica-voi un urlet spre
nepăsarea ta? Dar cine-mi spune că inima mi-e mai căruntă decît barba ta?”
Majoritatea psalmilor sunt interogativi, autorul lor nu cere îndurare, nu-şi
mărturiseşte credinţa, ci rosteşte “rugăciuni” care bruschează pe credinciosul
filistin; “Nu-ţi cer, Doamne, decît să mă uiţi, iar tu să nu doreşti decît
pacea urii mele.” De la astfel de psalmi nu mai e decît un pas pînă la anateme:
“Cum nici în neant şi nici în existenţă nu e salvare praful să se aleagă de
această lume cu toate legile ei.”, “Praful să se aleagă de întreaga istorie.”
Dacă ar fi perseverat ar fi scris poezie expresionistă! “Cocoşul îndupă-amiaza
unei duminici de primăvară ternă … O tăcere ca după Judecata de apoi … şi un
cucurigu ce o spintecă, evidenţiind subit şi fără cruţare moartea cosmică.
Poate că la Judecată ne vom trezi după ce ne va striga în ureche un cocoş ca
acesta, alergînd din cavou în cavou cu vestire sumbră…” Fraza lui Cioran are o
topică afectivă şi un ritm specific. În virtutea acestui adevăr ne permitem un
exerciţiu (poate fi repetat) de transpunere în versuri moderne a unui
microtext: “Oare inima/ să mă fi dezlegat de pămînt?/ să-l fi minţit ea?/ În
ce colţ să-l caut,/ pe ce fund să mă regăsesc?/ Doamne,/ m-am prăbuşit în
inima mea!”
Nu poţi scrie despre sensibilitatea poetică a
lui Cioran fără să faci referiri la muzică. Din mărturisirile lui aflăm că
muzica a fost singurul lucru frumos din viaţa lui. Cînd vorbeşte despre
muzică se transfigurează, iar cînd scrie despre Bach devine … creştin. În
asemenea situaţii textul devine odă: “Cînd asculţi pe Bach vezi cum se
înfiripă Dumnezeu căci muzica lui e generatoare de divinitate … După un
oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu. […] Ce
va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Dar de la Bach încoace există
Dumnezeu … şi cînd te gîndeşti că atîţia teologi şi filosofi şi-au pierdut
zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitînd
singurul argument valabil: Bach.” Cartea amăgirilor începe cu “Extazul
muzical”, un adevărat poem care cîntă dezmărginirea prin elan muzical. Textul,
de la lexic la stil, de la structura compoziţională la semnele de punctuaţie,
este o compoziţie muzicală. Şi “despre poezie şi poeţi”, Cioran a scris
rînduri semnificative pînă la suprapunerea eului său cu al acestora. Extragem
două exemple care ilustrează fibra poetică a acelui care a scris Lacrimi şi
sfinţi: “Poezia în mare parte nu-i decît un comentariu la viaţa florilor”;
“Pe nimic nu luneci mai repede în mormînt ca pe ritm şi rimă, căci versurile
n-au făcut decît să ridice lespezi pentru însetaţii nopţii.”
Conlucrarea într-o armonie a tuturor
componentelor formale (lexic, morfo-sintactica, stilul, elementul retoric,
organizarea compoziţională) dau textului ţinută şi sonorităţi de poem,
“fragmentele” devenind simfonii filosofice. “Vocea sa rămîne unică,
regonoscibilă între altele şi inimitabilă.”(13)
O dovadă a măiestriei scriitoriceşti a
filosofului poate fi considerat şi faptul că acelaşi text poate fi folosit
pentru a ilustra diferite aspecte ale limbii şi stilului său.
Pornind de la unitatea idee-scriitură, Cioran,
“gînditorul privat” este mai mult decît filosof sceptic şi nihilist sau simplu
filosof al vieţii ori filosof existealist, (“trăierist” în terminologie
românească), este un tragic. Apologia suferinţei, a nefericirii, a
neliniştii, a negării etc., etc. este în fond un îndemn la luciditate, la
asumarea conştientă a condiţiei tragice a fiinţei umane. În filosofia lui,
a suferi este sinonim cu a exista: “Suntem superiori morţii doar în
dorinţa de a muri, căci murind moartea trăind.”
Încheiem aceste prolegomene despre Cioran
scriitorul în speranţacă filosoful îşi va avea pe Tudor Vianu al
său.
P.S. Cer îngăduinţă pentru abuzul de citate, dar comentatorului
filosofului îi este aproape imposibil să ocolească citatul, fără el orice
afirmaţie rămîne suspendată.