Lucian
Blaga - Problema religiosului în "Cugetări"
Prezenţa elementului religios în opera lui Lucian Blaga este una complexă şi
sensibilă.Problema a făcut obiectul multor pagini de exegeză de la 1919 (anul
debutului) pînă azi, fără să se ajungă la un verdict univoc şi definitiv,
spre fericirea operei.
În
rîndurile de faţă voi încerca să urmăresc prezenţa problemei în cugetările
şi însemnările blagiene de la Pietre pentru templul meu (1919) la
Din duhul eresului [“o selecţie, largă, dintr-un număr mare de aforisme
şi însemnări dictate de Blaga în ultimii ani de viaţă” – Notă la vol.
Lucian Blaga Elanul insulei – aforisme şi însemnări – prefaţă, text
şi note de George Gană, Ed. Dacia, col. Restituiri, Cluj Napoca, 1977].
Mai întîi, să poposim puţin în preajma unui moment din biografia
scriitorului, care poate fi pus în relaţie cu tema propusă discuţiei. După
cum se ştie, între 1914-1917 Blaga a urmat seminarul teologic pentru a evita
chemarea sub arme de către Împărat. Studiile teologice au fost benefice
pentru setea de cunoaştere şi apetenţa lui pentru metafizică, au fost
benefice în măsura în care l-au pus în contact cu o nouă dimensiune a
spiritului uman. Însă, studiile teologice n-au făcut din tînărul Lucian
Blaga un teolog. În Hronicul şi cîntecul vîrstelor Blaga mărturiseşte:
“Între mine şi teologie am pus o tablă de azbest –izolator. Cu toate acestea
contactul cu diversele materii imponderabile şi abstracte, ca substanţa
fictivă a Cerului, a izbutit să deştepte în mine o seamă de înterese de
aceeaşi natură, dar degajate de orice criterii dogmatice. Dacă bunăoară
catehismul budist mă vrăjise cîndva, cînd eram prin clasa a IV-a a Liceului
Şaguna, acum aceeaşi aplecare, multiplicîndu-şi volumul, îmbrăţişa în conul
său de lumină, întreaga istorie a religiilor şi filozofia religiei ca atare.
De la biblioteca Bruckenthal din Sibiu îmi procuram diferitele cărţi, ce
răspundeau nesaţiului meu, începînd cu imnurile rigvedice, în traducerea lui
Max Muller, şi sfîrşind cu istoria dogmelor a lui Harnak”. În expierenţa
studiilor teologice îşi are originea o cugetare ca aceasta: “Despre
cultura teologică – cultura teologică poate deveni foarte fertilă. Dar
numai după ce ieşi din ea. Întocmai ca şi copilăria.”
În
repetate rînduri autorul eseului “Despre conştiinţa filosofică” a
afirmat că el este filosof şi în nici un caz adeptul vreuneireligii. Aşa că,
nu întîmplător în cugetări şi însemnări filosofia şi teologia sunt puse într-o
relaţie de opoziţie punctîndu-se deosebirea de subiect şi metodă dintre ele.
Pentru a înţelege corect poziţia lui Blaga faţă de religie/teologie trebuie
pornit de la cîteva idei-nucleu ale gîndirii sale. Una din ele o exprimă
aforismul următor: “Creaţia este singurul surîs al tragediei noastre.”
Stîrnind revolta apărătorilor dogmei teologice, filosoful dinLancrăm afirmă:
“Nu cerul este promisiunea ce ni s-a făcut, ci creaţia.” şi “Cel care
creează nu simte nevoia mîntuirii.” Ideea destinului creator al omului, sub
diferite formulări, este omniprezentă în opera filosofului. Chiar dacă este
mai amplă, cităm şi următoarea “însemnare”: “Cei mai mulţi oameni se trezesc
la un moment dat cu sentimentul că «există»; acest sentiment este, pentru
cei mai mulţi suficient să le comunice şi sentimentul sănătos că au un drept
la existenţă sau chiar toate drepturile. Sentimentul meu, în această
privinţă a fost din păcate cu totul altul. Încă din adolescenţă am fost
purtat de sentimentul că «exist», dar că numai «creaţia» îmi dă dreptul la
existenţă.” Pentru cel care a scris Censura transcendentă “judecata
de apoi” înseamnă cu totul altceva decît postulatul bisericii: “Un alibi
– Prin operele sale artistul [creatorul] îşi creează un alibi în vederea
judecăţii de apoi.” Pe creator îl judecă posteritatea.
Secole la rînd Biserica Creştină a jucat un rol important în evoluţia
creaţiei spirituale a omului (arta cu toate ramurile ei). Chiar dacă relaţia
este istorică şi complexă acest lucru nu justifică gestul Bisericii/Teologiei
de a-şi aroga hegemonia.În limbajul metaforic blagian putem spune că
religiosul [sacrul, în terminologia lui Mircea Eliade] poate fi sarea
şi piperul din operă – actul creator materializat: “Religiozitatea
posibilă – Religiozitatea poate fi un element de dozaj cuprins în toate
manifestările omului, chiar şi în păcatele sale. Sunt un adept al acestei
religiozităţi.” Status-quo-ul relaţiei teologie – cultură este subtil
definit de cel ce a scris Religie şi spirit: “Distincţie –
Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare, dar nu o fecundează.” La
fel şi sentimentul religios creştin înprospătează, dar nu fecundează
creaţia.Acest “meridian ceresc” devine “împrospătare” numai dacă conlucrează
cu “rădăcinile” [“meridianul pămîntesc”] care te leagă de-un anumit pămînt.”
Cugetarea Rădăcini şi meridiane trimite spre matricea stilistică, nu
spre harul divin. Spre acelaşi înţeles ne orientează şi metafora “Cînd cauţi
comori nu sapi în nori, ci în pămînt”.
Cîte religii atîţia Dumnezei.Dar
problema nu este muţimea lor, ci faptul, real şi trist, că religiile nu au
găsit calea ecumenismului. În stilul său metaforic expresiv tocmai această
situaţie o constată Blaga în următoarea însemnare: “Între religii –
Religiile nu-şi recunosc cu reciprocitate Dumnezeii, cum statele îşi
recunosc guvernele. Între diversele religii relaţiile diplomatice sunt deci
prin definiţie rupte.” În alt text este mai dur în constatare: “Isus:
fariseii l-au răstignit numai o dată, dar creştinii de nenumărate ori.”
Filosoful Blaga s-a apropiat de teologieşi religie pentru a le căuta
rădăcinile spirituale şi culturale, nu pentru aderarea la doctrina şi dogma
lor.Cînd feţele bisericeşti şi-au dat seama de acest adevăr au fos foarte
dezamăgite şi au pornit o campnie împotriva operei filosofului. Intuim în ce
umori s-au scăldat înalţii prelaţi şi ucenicii lor cînd or fi citit unele
din cugetările filosofului. Dogma este “tărîţa” cu care a rămas Dumnezeu
după ce “şi-a cernut îngerii pe pămînt […] Ce-a fost bun a căzut.” Omul,
susţine teologia creştină, a fost făcut de Dumnezeu după chipul şi
asemănarea sa. Blaga comentează: asta nu înseamnă că Dumnezeu e om în
cer, ci că omul e Dumnezeu pe pămînt. O altă cugetare spune: “omul, dacă are
un rost pe pămînt, trebuie să şi-l realizeze prin sine însuşi.”
Spiritual omul este liber, consideră filosoful, tocmai de aceea se află în
opoziţie cu biserica în ceea ce priveşte îngerii: “Îngerii sunt un fel de
automate ale moralei şi sfinţeniei. Din punctul de vedere al spiritului
omenesccu totul neinteresanţi ca tot ce e automat.” Şi “Îngerii aşa cum
ni-i descrie teologia, nu pot să fie fiinţe superioare omului.Cum poate să
fie îngerul, care are o perfectă conştiinţă de slugă, superior omului care
are conştiinţa unei fiinţe libere şi creatoare.” Prin tonul polemic la
adresa teologiei şi bisericii, filosoful de la Lancrăm pune în lumină
fundamentul fiinţei umane: creaţia şi libertatea.Fiind fiinţă liberă şi
creatoare, în structura sa spirituală între inteligenţă şi credinţă se
instaurează o anume incompatibilitate.Acest aspectl-a preocupat constant pe
autorul Trilogiei valorilor. În antologia de cugetări,Elanul
insulei, din care cităm, la pagina 218 sunt patru aforisme succesive
referitoare la relaţia inteligenţă – credinţă. Primul enunţă problema, iar
celelalte punctează acţiunea negativă a credinţei asupra inteligenţei:
punînd stăpînire pe inteligenţă credinţa o anulează; prin natura ei
inteligenţa înclină spre necredinţă, tocmai de aceea credinţa
urmăreşte “să scoată din funcţiune inteligenţa”.Una din cugetările la care
facem referire glăsuieşte: “Din inteligenţă vine toleranţa, din credinţă
fanatismul.” Nu trebuie să surprindă frecvenţa însemnările în care Blaga
este critic pînă la polemic cu dogma şi fanatismul religios. Un prim semn,
aparent banal, al căderii în dogmă şi fanatism, de pierderea libertăţii şi
demnităţii este rugăciunea: “Capitulări – O formulă cu care te
încredinţezi puterilor şi ordinii care lucrează dincolo de conştiinţa ta şi
pe care nu le mai poţi dirija – ce este ea? – O capitulare. Atunci
rugăciunea este o capitulare.”
Dogmatismul şi fanatismul nu sunt prielnice creaţiei.Ele admit doar
reproducerea revelaţiei divine interzicînd realitatea în care de iure
şi de facto “comentariile sînt cu putinţă la plural, totdeauna.”
Mereu, autorul cugetărilor găseşte expresia cea mai potrivită, şi profundă,
pentru respingerea închistării în dogmă. De aceea îţi rămîne în memorie o
frază ca aceasta: “Sens unic –Cu sensuri unice se poate reglementa
circulaţia mecanică pe străzi, dar nu circulaţia sevelor într-un organism şi
nici circulaţia aromelor şi elementelor inefabile într-un peisaj al
spiritului.” Spiritul, libertatea şi creaţia mor cînd sunt supuse “sensului
unic”.
Fanatismul este o manifestare a prostiei şi pentru cea mai înaltă
inteligenţă (Fanatismul). Altă însemnare glăsuieşte: “Sunt doctrinari,
care după ce zăresc lumina mîntuitoare a învăţăturilor, îşi ard ochii ca
uniimahomedani fanatici şi absurzi după ce văd piatra sfîntă: ca viaţa
întreagă să nu mai vadă nimic altceva.” După cum menţionam,
metafizicianulBlaga respinge revelaţia divină. Numai oamenii care au
disperat de toate argumentele pot să mai recurgăla asemenea «evidenţă».” De
asemenea nu admite postulatul teologic conform căruia “paradoxurile divine
[alias, revelaţia divină] nu pot fi născociri ale minţii omeneşti. O
definire plastică a fanatismului şi a caracterului său steril şi malefic
oferă următoarea cugetare: “O piatră care stăruie în mişcare în aceeaşi
direcţie şi cu aceeaşi viteză îşi are oarecum fanatismul ei. Fanatismul de
orice natură nu este oare un simptom al unei mecanicităţi?” Răspunsul dat
pune în evidenţă deosebirea esenţială dintre gîndirea filosofică (metafizică)
şi cea teologică: “Tăria gîndirii filosofice o face problematica ei, nu
soluţiile.” Teologia reduce totul la o singură soluţie – dogma, revelaţia
divină. În procesul de dogmatizare intervin totdeauna interese exterioare
spiritului. Teologia nu e inocentă la aceste interese exterioare (Spiritul).
Spre deosebire de teologie, filosofia este o “ştiinţă” a întrebărilor. De
aceea, mai zice filosoful nostru, “Lumina naşte vina.”Totdeauna dogma şi
fanatismul pun limite (Criticismul). Ele stipulează “crede şi nu
cerceta”. Teologia suţine că logosul este “Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat.” Raportată la acest postulat teologic, filosofia este
erezie: “Despre filosofie se poate spune că este erezie din erezie, dar
aceasta este onoarea şi salvarea ei.” Filosofiile sunt:lumi posibile” pe
care Dumnezeu nu le-a creat. În limbajul metaforic blagian supunerea la
dogmă şi fanatism înseamnă “castrare” (Regretul lui Origene).
Filosoful Blaga este refractar sfinţeniei, misticiişi ascezei pentru că ele
“sfarmă orice tratat de morală”, şi nu tind “spre armonizarea tuturor
virtuţilor omului.” În aceeaşi măsură nu agrează ateismul care se opune, tot
dogmatic, şi divinului şi filosofiei sub specia metafizicului.
Un
aspect al cugetărilor şi însemnărilor care nu trebuie trecut cu vederea este
acela că în multe din ele elementul religios e folosit ca material de
construcţie a imaginii în acord cu gîndirea sa mitico-poetică. Putem
susţine afirmaţia cu aforisme cum ar fi:
Cina cea de taină, Căderea înlume, Urare.
Rămînînd în perimetrul cugetărilor
şi al însemnărilor constatăm că Lucian Blaga face distincţie între
sentimentul religios (sacrul) care este intinsec fiinţei umane şi credinţa
în formularea teologiei şi propovăduită de biserică.Unele din cugetări şi
însemnări formulează idei care vor fi dezvoltate în lucrările filosofice,
altele extrag şi concentrează idei din textele filosofice.