Vavila Popovici între ,,ultima piruetă” şi ,,nopţi albe”
interviu realizat de Emilia Ţuţuianu
Un covor de frunze arămii foşneşte sub paşii noştri întomnaţi. Ne bucură mereu
toamna, ca un timp al unei delicate melancolii, dar şi ca timp al rodului.
Suntem în toamna anului 2014. Ultima piruetă, un roman de o delicată vibraţie
epico-lirică, purtând semnătura scriitoarei Vavila Popovici, a trezit în
fiinţa mea dorinţa de a purta un dialog cu autoarea acestei cărţii. Mai întâi
a fost frumuseţea acestui titlu, ludic şi grav, totodată. Lumea spectacolului
şi ideea lumii ca dans m-au atras mereu, cu o forţă căreia nu am ştiut cum să
îi rezist. Asociam această lume cu cea sugerată de un alt titlu, de poem de
astă dată, care m-a emoţionat: Piticul din cafea. În plus, încă de acum doi
ani, pe adresa redacţiei revistei romaşcane Melidonium poposeau mailuri cu
texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini şi
articole de departe, din Statele Unite, unde locuieşte acum. Încet, timpul a
statornicit o fructuoasă şi benefică colaboratore cu revista din vechiul târg
medieval al Moldovei. Citindu-i cu atenţie eseurile, am remarcat o constantă
umanistă şi clasică în tot ceea ce primeam la redacţie. Scriitoarea are o
încredere nezdruncinată în tot ceea ce durează, în efortul omului ca fiinţă
creatoare, ordonatoare. Actul cultural reprezintă pentru acest scriitor o
formă de rostuire a individului, dar şi a unui neam. Scrierile sale propun
cititorului un univers special şi spontaneitatea creatoare ce poartă amprenta
specifică celor care au scris în exil.
Emilia Ţuţuianu:
M-a fascinat titlul uneia dintre cărţile dumneavoastră. Bănuiesc că intuiţi
care este aceasta. Am pătruns în lumea pe care cartea mi-a adus-o aproape ca
într-un univers imponderabil. Am o mare nedumerire: lumea epico-literară a
scriitoarei Vavila Popovici a fost determinată de ambianţa morală şi literară
în care a trăit şi trăieşte, sau este rezultatul spontan al imaginaţiei?
Scriitorii pendulează mereu între realitate şi imaginar, între Realia şi
transfigurarea acesteia în litera stacojie. Pentru dumneavoastră cum este
această relaţie dintre lumea adevărată şi universul literar pe care, cu
generozitate şi bucurie, îl oferiţi cititorilor?
Vavila Popovici: În
primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru prietenia şi încrederea pe care mi-aţi
acordat-o atunci când aţi propus ideea acestui interviu. Sunt sigură că vă
referiţi la romanul Ultima piruetă care a apărut în 2003. Cred că lumea nu se
trezise încă din coşmarul trăit după 1989, ororile acelui timp din vremea
ocupaţiei bolşevice fiind încă ascunse cu teamă şi grijă, aş putea spune. Eu
purtam în suflet amintirile, mărturisirile oamenilor apropiaţi, trăirile lor.
„Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental”, spunea Dumitru
Stăniloae. Prea mult timp tăcerea acoperise trecutul ţării, adevărata ei
istorie, aşa încât m-am hotărât să scriu. Nu voi spune cât de apropiaţi mi-au
fost acei oameni, nu acest lucru contează, deşi multe întrebări de acest gen
au apărut la lansarea cărţii. Pentru mine era important a scoate la lumină
întâmplările, pentru a trezi conştiinţe. Este microromanul unei vieţi, al
luptei pentru supravieţuire. A punctat bine scriitorul Ion Georgescu în
cronica sa: „Marile situaţii existenţiale, la scara vieţii unei femei, Laura,
protagonista cărţii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure
de reflecţie asupra a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim când
fundamentul trăirii este dragostea”. Despre viaţa femeii în trecutul nostru nu
prea îndepărtat am scris şi în cărţile: Mai sunt bărbaţi buni, Cartea mamei.
Am scris cu credinţa că cititorul, la sfârşitul cărţii, îşi va pune
întrebarea: De ce s-au întâmplat toate acestea? Din vina cui? Şi cum va trebui
să acţionăm pentru a nu mai exista atâta suferinţă?
Emilia Ţuţuianu:
Prin urmare, cartea este o lume adevărată, sau aşa ar trebui să deducem,
asemănarea universului creat cu realitatea fiind foarte mare. O copie, cel
puţin, a acesteia, prin mimesis, oricum, mult mai filosofică decât istoria,
dar nu mai tragică decât aceasta…
Vavila Popovici: Este
o rememorare a unui timp, dublată de introspecţie şi analiză (aceasta din urmă
lăsată mai mult în seama cititorului), fiindcă suferinţa lasă urme în sufletul
oamenilor, a femeii în special. Şi mai cred că puritatea e o virtute care
poate fi recucerită şi din acest motiv am „ dezbrăcat” sufletul unei femei.
Pentru fiecare roman am avut un proiect, uneori nu ştiam prea bine unde mă voi
opri cu construcţia, cum voi sfârşi, fiindcă în afara proiectului, în timpul
construcţiei – cum îmi place să spun – lucra imaginaţia împreună cu
„cărămizile” (faptele) cunoscute, deci construiam cu amintiri, dar şi cu
imaginaţia pe care unii o consideră „putere a sufletului”. Am construit
clepsidric vieţile în cele câteva romane, adică le-am lăsat să curgă din
perioada copilăriei şi, de multe ori, ajungând către sfârşitul vieţii. Aş mai
putea spune că se întâmplă, atunci când scrii amintindu-ţi, să apară un gând
al contrazicerii, al luptei, o competiţie între amintirea ca vis şi raţiunea
ca realitate, ca un posibil echilibru, dacă vreţi, între cele două forţe ale
sufletului creator. Poate aici intervine gândul moralizator al scriitorului.
Totuşi, o analiză a vieţii nu poate fi decât justiţiară. Alteori, în jurnale
de exemplu, am plecat de la prezent şi m-am raportat la trecut, la amintire.
Emilia Ţuţuianu:
Există întotdeauna o întemeiere morală în romanele dumneavoastră, un gând
superior care încheagă imaginile, visul şi faptele trăite?
Vavila Popovici: Nu
pot spune că am trăit într-o ambianţă specială, morală. Mereu m-am acomodat
vremurilor şi oamenilor, pentru a nu-i incomoda, dar în sinea mea a lucrat
spiritul de observaţie, logica unor acţiuni; „cântarul” cât şi visele. Mi-am
imaginat vieţi care pot fi corectate, salvate, cu speranţa în bine. Romanele
mele, ca de altfel ale multor scriitori, conţin adevăr şi ficţiune, în
proporţii diferite. Cert este că au la bază un crez. Construcţia vieţii
trebuie să se ridice pe o fundaţie solidă. Unii însă ignoră rolul fundaţiei,
construcţiile se ridică, dar se prăbuşesc… Vrei, nu vrei, acel crez apare. Nu
te poţi ascunde nici de tine, nici de ceilalţi.
Emilia Ţuţuianu:
A fost greu drumul parcurs de dumneavoastră? Orice fiinţă umană are nevoie, în
decursul vieţii sale, de mituri explicative pentru a se putea înţelege pe sine
şi raporturile sale cu lumea. Aţi crezut în Dumnezeu …în destin?
Vavila Popovici.: Am
crezut întotdeauna că deasupra noastră este Creatorul care veghează şi de care
nu trebuie să uităm în nici un moment al acţiunilor noastre; o conştiinţă
supremă, de la care a pornit totul, o „sămânţă” care rodeşte continuu în timp
şi spaţiu. Totodată mi-am format o idee despre destin, definit în dicţionar ca
soartă, viitor, pe care nu am abandonat-o: ne naştem pentru a călători pe un
drum, funcţie de înzestrările cu care suntem creaţi. Acea călătorie este viaţa
noastră, de care trebuie să avem grijă pentru a putea ajunge la sfârşitul ei.
Căile sunt alese de noi şi suntem ajutaţi, ori împiedicaţi de cei din jur.
Este atât de importantă alegerea noastră personală şi ajutorul celor de lângă
noi! Dacă nu putem avea libertatea alegerii din cauza piedicilor, frânelor
care ni se pun, sigur că nu putem merge pe drumul dorit, nici nu putem atinge
scopul conştientizat – de unii mai devreme, de alţii mai târziu, şi de alţii
chiar niciodată. Avem fiecare o existenţă dată, un timp convenit „în secret”
între Divinitatea cerului şi trupul pământului, care include timpul şi spaţiul
în care construim destinul, adică viaţa noastră. O construim cu interiorul
nostru sufletesc prin acţiunile noastre, cu ordinea bunului simţ şi a celei
impuse de societatea în care trăim. Când greşim, suntem avertizaţi de
conştiinţa noastră, fărâmă din Conştiinţa divină, ale cărei legi sunt de
necontestat, precum şi de legile făcute de cei care conduc societatea,
inspirate şi ele din Conştiinţa Divină, dar nu întotdeauna bine realizate.
(Încă din antichitate a fost divinizată ordinea cosmică, văzând cum se
răsfrânge asupra lumii noastre). Libertatea umană există prin alegerea căilor
de construire a vieţii, căi bune sau rele. Judecata minţii precum şi simţirile
sufletului ne ajută în alegere. Abaterea de la calea bună are întotdeauna
consecinţele ei negative. Fie că este determinată de individ, fie de
societate.
Emilia Ţuţuianu:
Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Aristotel din Poetica, cum că arta e
tot istorie, e tot realitate, dar una net superioară celei din urmă, şi mult
mai filosofică, mai concentrată şi prin urmare mai simbolică, făcând mai uşor
accesibil sensul, ideea. Dumneavoastră, în ce relaţie vă plasaţi cu istoria?
Vavila Popovici: Trecutul
trebuie revăzut, reconsiderat şi reaşezat corect în filele istoriei. Istoria
şi literatura păstrează amintirile vieţii, dar le abordează diferit şi poate
nu îndeajuns. Literatura, iată, vine în sprijinul istoriei. Sunt „zăcăminte de
viaţă” cum le numeşte Nicolae Iorga şi ele trebuie să fie folosite de către
istorici. Unele amănunte din cărţile mele scrise, cred că pot ajuta istoria.
Credinţa, adânc înrădăcinată în sufletul românesc, asigură respectarea legilor
morale, dă stabilitate atât individului cât şi societăţii. Am trăit într-un
timp istoric al necredinţei, un timp în care nu au contat legile morale.
Existenţa Divinităţii ar fi trebuit mai mult intuită şi mai puţin explicată.
Mulţi încercând să explice, s-au încurcat, s-au izbit de limitele cunoaşterii
noastre sau ale înţelegerii şi nu au mai găsit-o. Cred că trebuie să se
înţeleagă că Dumnezeu este absent pentru simţurile noastre de care dispunem
acum, dar este prezent, copleşeşte spiritul nostru, fiindcă îl putem gândi, îl
putem intui, ne putem bucura de cele create şi putem a urma căi bune în viaţă.
Emilia Ţuţuianu:
Vă mărturisesc că atunci când v-am văzut prima dată chipul am tresărit… Aveam
în faţă un chip dăltuit de natură. Am intuit, am simţit că eleganţa şi
sensibilitatea din spatele chipului nu puteau fi decât ale unei foste
balerine. Nu ştiam nimic din trecutul dumneavoastră, dar prin prisma
experienţei şi a profesiei mele v-am ghicit destinul ,,frânt”. Exprimarea
nonverbală a eleganţei, a emoţiilor, a gândurilor, a frământărilor omeneşti
prin limbajul trupului este posibilă doar anumitor oameni. Baletul este în
foarte strânsă legătură cu termenul de catharsis şi puţini oameni pot să îl
atingă. Am observat că există în scrierile dumneavoastră o lume nouă şi un om
nou, devenit ideal. Cât de mult v-a ajutat baletul să ajungeţi la această
formă de percepţie? Cu siguranţă, în momente dificile din viaţa noastră
realizăm că destinul fiecăruia dintre noi nu poate fi …negociat. A existat un
astfel de moment în viaţa dumneavoastră?
Vavila Popovici: Aveţi
dreptate în aprecierea dansului ca o artă nonverbală prin care exteriorizezi
emoţiile cu ajutorul trupului pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu. Dansând, încerci
zborul. Desprinderea de pământ pentru câteva clipe te face să simţi corpul
uşor, flexibil, învingi gravitaţia. Senzaţia de zbor este extraordinară!
Spunea cineva: „în dans ai clipe când graniţa fiinţei tale nu mai este atât de
clară; te topeşti şi te contopeşti cu Cosmosul”. Baletul este o artă şi de
efectul artei asupra individului s-au ocupat filozofi, scriitori. Aristotel,
care a fost interesat şi de artă şi de funcţia ei filosofică, de termenii de
mimesis şi catharsis, ajunsese la concluzia că arta are efect purificator,
adică are puterea de a anula suferinţe, preocupări meschine şi egoiste, şi de
a-l face pe om să trăiască în lumea ficţiunii: „a-l elibera de pasiunile
josnice”. Schiller a explicat în modul său: „Frumosul mediază între sensibil
şi raţional, înalţă, eliberează”. Nietzsche nu credea decât într-un zeu care
ştie să danseze. De ce? „Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el e nu
doar un simbol, ci este viaţă, devenire, muzică”. Se spune că grecii
înţelegeau bine relaţia între minte, corp şi suflet şi considerau că arta
poate fi plăcută lui Dumnezeu, dar că poate fi şi instrument al Diavolului.
Aveau dreptate, fiindcă există, în special în zilele noastre, o deviere a
adevăratului scop al artei, a frumuseţii ei. Benedetto Croce considera că arta
este o activitate prin acea forţă a pasiunii care alungă pasivitatea. În fine,
eu cred că dansatorul este cel mai altruist om al artei, fiindcă lucrează cu
trupul până la extenuare, pentru a-l bucura şi a-l elibera pe spectator, a-l
înălţa spiritual. Poate de aceea, de câte ori am comentat un spectacol de
balet, am spus că senzaţia, la terminarea unui spectacol de balet, este aceea
de plutire, de a te simţi mai uşor, mai bun. Sigur că aceleaşi afirmaţii pot
fi valabile şi pentru celelalte arte.
Emilia Ţuţuianu:
Prin urmare, aţi dansat şi dumneavoastră, asemenea zeilor…
Vavila Popovici: Da,
dansul a fost visul meu de adolescentă. Să fi fost o nebunie? De multe ori mă
visam dansând în aer… Se spune că în viaţă trebuie să fii tenace, să insişti,
dar şi insistenţa are motivaţiile şi limitele ei. Trebuia să văd realitatea,
societatea în care eram obligată să trăiesc şi să supravieţuiesc împreună cu
părinţii mei. Răspunderea era cu atât mai mare, cu cât am fost singură la
părinţi şi i-am văzut într-un moment când viaţa lor se schimbase din cauza
regimului. Am avut o copilărie şi o parte a adolescenţei nespus de frumoasă,
în care s-au născut visele! La început nu cunoşteam greutăţile vieţii fiindcă
eram obişnuită cu traiul lor fericit, iar când viaţa s-a schimbat, m-au ferit
de traume (nu ştiu cât de bine au făcut), mi-am dat însă seama singură, mai
târziu. Din averea pe care mi-o pregătiseră nu s-a ales nimic, şi pentru a
putea pleca la examenul de admitere, a trebuit să facă nişte vânzări de
obiecte. Respinsă la examenul de admitere, în acel an 1952, am încercat
realizarea visului, ca fiind singura cale posibilă de a merge „mai departe”.
Nu, nu cred că a fost destinul, a fost conjunctura politică a ţării noastre,
când certificatul de nobleţe era „originea sănătoasă”, când pilele şi
relaţiile începuseră să aibă preţ şi au putut să schimbe aşa zisele „destine”
ale multora. Unii s-au descurcat găsind câte o cale a compromisului. Cerând
acceptul părinţilor, m-am prezentat la concursul Operei pentru dansatori. Am
fost cea mai tânără concurentă şi mi s-a propus o şcolarizare, pentru
pregătirea de intrare în corpul de balet al Operei. Trebuia să-mi perfecţionez
tehnica dansului. Faptul că nu am obţinut acel certificat de sănătate necesar
şcolarizării, din cauza inimii, m-a trezit şi mai mult din visul meu pentru
cariera pe care o visam. Schimbând auto-biografia, am putut intra la
Institutul Politehnic din Iaşi. În acest oraş m-am căsătorit şi am terminat
Institutul Politehnic din Galaţi. Şi să vă răspund la ultima întrebare din
acest mănunchi de întrebări. Mărturisesc că a existat un moment tragic în
viaţa mea, când am crezut că a fost o lovitură a sorţii, la pierderea
prietenului de viaţă. Atunci am întrebat cerul: „De ce, Doamne”? Ca să ajung
la concluzia că în drumul vieţii noastre s-au pus bariere voite. Poate
greşesc, nu pot fi o Vitoria Lipan pentru a descoperi adevărul. Dumnezeu ştie!
Fiecare îşi fundamentează viaţa prin justificări. Pentru unii, care nu au
trăit sau nu au înţeles acele vremi, sigur că justificările pot părea simple
fantezii. Sunt scrise în volumul memorialistic „Preaplinul Tăcerilor – Viaţa
în comunism”.
Emilia Ţuţuianu:Ce
model din lumea artei, a baletului v-a fascinat?
Vavila Popovici: În
copilărie, decupam fotografii ale balerinelor din revistele părinţilor. Îmi
făcusem un album cu dansatorii vremurilor de atunci. Îmi amintesc de Isadora
Duncan care arăta ca o regină în fotografii. Mă impresionase tragica ei viaţă.
Reţinusem că fusese căsătorită cu poetul rus Esenin. Chiar dacă legătura lor
nu a fost de durată, îmi închipuiam momentele înălţătoare pe care, probabil,
le încercaseră amândoi, cuplul balerină – poet. Ginger Rogers, o actriţă şi
dansatoare, cu partenerul ei de dans Fred Astaire. Apoi am început să dansez,
am urmat paralel cu liceul teoretic, Conservatorul maghiar din Tg. Mureş,
clasele Pian şi Balet. Mai târziu, în Iaşi fiind, m-am angajat la Teatrul
Naţional ca dansatoare, din dorinţa de a dansa, dar şi pentru a mă putea
întreţine, întrucât părinţii nu mă puteau ajuta. Bineînţeles că nu era dansul
pe care-l visam, erau scene de dans din anumite piese.
Emilia Ţuţuianu:
Muzica şi dansul sunt considerate arte sincretice, împreună cu poezia, în
cazul poemului mitic, a textului ritualic. Ce relaţie aveaţi cu muzica în acea
vreme?
Vavila Popovici: Iubeam
muzica, iar dansul era geamănul muzicii. Citisem şi despre Ana Pavlova,
aflasem despre viaţa ei, profesoara mea de dans fusese eleva Galinei Ulanova,
supranumită „sufletul inefabil şi geniul baletului rus” de către compozitorul
Prokofiev. Profesoara îmi povestise că părinţii Galinei, balerini fiind, nu au
vrut ca fiica lor să îmbrăţişeze o astfel de carieră, ci să aibă o meserie din
care să poată să-şi asigure existenţa. Urma cursurile de balet, dar nu-i
plăcea baletul şi mai târziu s-a îndrăgostit de el şi a dobândit marele
succes. Ce capricioasă este viaţa noastră prin simţirile ei! Îmi povestise cât
de minunată era: frumoasă şi talentată. Mă rog, a fost un vis frumos, acela de
a îmbrăţişa această artă. Dar, ca orice vis prea frumos, s-a terminat foarte
repede. Am scris în Popasurile vieţii câte ceva despre visul meu de a deveni
balerină.
Emilia Ţuţuianu: Fiinţa umană, ipostaziată necurmat în acel eu personal care
este ,,scena” pe care se desfăşoară viaţa fiecăruia dintre noi, destinul
nostru oscilează permanent între propriile pulsiuni ce se vor satisfăcute
imediat şi presiunile pe care lumea exterioară sau ordinea morală le exercită
asupra lui. În jocul acesta de lumini şi umbre, de forţe obscure, dionisiace,
sau ordonatoare, apolinice, Eul îşi construieşte propria sa existenţă. Dacă ar
fi să ne întoarcem în timp, cum vă amintiţi casa în care aţi văzut lumina
zilei, unde aţi făcut primii paşii, aţi ţesut primele vise şi dorinţe? Ce
relaţie aveţi cu acel grund al vieţii dumneavoastră?
Vavila Popovici: Nu-mi
amintesc de primii paşi făcuţi pe pământul dragii, dulcii noaste Bucovine.
Doar din povestirile părinţilor. Primele mele imagini, amintiri sunt din
Ardeal, din localitatea Câmpeni, unde a poposit familia mea. Acolo eram în
mijlocul naturii, părinţii mă plimbau pe malul Arieşului, prin păduri, prin
locurile din împrejurimi. Ceva mai târziu, au apărut primele vise, în oraşul
Alba-Iulia, poate şi pentru că locuiam undeva la marginea oraşului, treceam
zilnic prin Cetate să ajung la şcoală, umblam liberă pe coclauri după flori de
câmp şi fluturi… Acolo am dansat pentru prima oară; la serbarea de sfârşit de
an, învăţătoarea m-a îmbrăcat într-o rochie albastră, cu aripi, aveam rolul
îngerului. Acolo am ieşit prima oară singură pe scenă şi am recitat o poezie.
Mamele plângeau şi eu eram aşa de mică şi neştiutoare! Nu înţelegeam momentul
istoric, nu ştiam de ce plâng mamele. Am explicat în cartea Popasurile vieţii.
Şi mai târziu au apărut şi primele dorinţe, cele ale iubirii, în oraşul de
peste Jiu, când acest sentiment fascinant, l-am exprimat în primele mele
versuri. Acolo am dansat pe scenă, am început lecţiile de pian, am început să
practic sportul. Acolo am legat prima mea prietenie cu o colegă minunată, cu
care mai târziu, prin plecarea mea, am pierdut legătura. Ajungând în oraşul de
pe Mureş, dorinţele mele deveniseră pasiuni: dansul şi muzica. Eram singura
din clasa liceului teoretic care frecventam „Conservatorul maghiar”, devenit
ulterior „Şcoala Populară de Artă”, în speranţa unei cariere artistice. N-a
fost să fie!
Emilia Ţuţuianu:
Poezia dumneavoastră poartă amprenta trecutului şi alunecă în prezent, ca o
lumină caldă, aducătoare de iubire. Aş putea spune, citindu-vă versurile, că
sentimentul de dragoste a fost cel care v-a călăuzit peste tot în lume… Acest
sentiment v-a ajutat să vă salvaţi când eraţi în România?
Vavila Popovici: Da,
dragostea de cămin, de partenerul de viaţă, de copii, de profesie. La mine
dragostea s-a încununat cu sentimentul datoriei. Eram conştiincioasă, munceam
cu dăruire. Cred că am moştenit o parte din genele tatălui meu, care era
punctual, corect, muncitor şi înzestrat cu anumite talente. Avea în plus o
imaginaţie şi o răbdare de invidiat. Intuiam că dragostea este creatoare de
frumos, că lipsa ei poate distruge frumuseţea vieţii, iar indiferenţa ne
scoate din condiţia de om. Dar, aşa cum spunea şi Octavian Paler, „dragostea
nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi, dorinţă, pasiune
şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi puterea”. Nu ştiu cum ar fi
viaţa fără dragoste. Nici nu vreau să mi-o imaginez, fiindcă ar fi fost ca un
deşert lipsit de vegetaţie, adică de alte minunate virtuţi pe care le cheamă.
Dragostea este călăuza vieţii noastre, este steaua nevăzută a inimii. Octavian
Paler spunea că „o viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară”.
În cartea de cugetări Fulguraţii am scris despre dragoste că este bunul cel
mai de preţ al sufletului. Şi am mai scris că dintre toate mările pământului,
Marea Dragostei are cea mai mare întindere şi adâncime. Emilia Ţuţuianu:
Realizările profesionale din ţară au fost evidente şi totuşi v-aţi desprins de
ţară şi… aţi plecat. Evenimente din ţară nu au cântărit în decizia
dumneavoastră?
Vavila Popovici: Decizia
mi-a aparţinut când am primit invitaţia copiilor. Am considerat că locul meu
este lângă copii, făcând abstracţie de spaţiul îndrăgit până atunci şi de
prietenii preţioşi pe care i-am avut şi pe care, din fericire, îi mai am.
Aveam o vârstă destul de înaintată, rămăsesem singură, pierdusem partenerul de
viaţă şi la scurt timp şi părinţii. Am intuit că mult timp nu va fi bine în
ţara mea, după cum se porniseră lucrurile, spre o viaţă abuziv de materialistă
şi negustorească, în spre care au năvălit mulţi oameni fără valoare în
funcţiile cheie din economie, politică şi nu numai. Dar nu acesta a fost
motivul plecării mele, după cum v-am spus. Eram de acum pensionară, aveam o
oarecare libertate. Când am ajuns aici, am regretat faptul că am o vârstă
înaintată şi că nu am făcut acest pas mai devreme, să mă pot integra în ritmul
vieţii de aici. Dar, poţi şti când trebuie făcut şi cât de bine este să ai o
mare schimbare în viaţă?
Emilia Ţuţuianu:
La dumneavoastră credinţa izvorăşte din convingere, iar poezia izvorăşte din
meditaţie. Cum şi de ce aţi ajuns la această viziune despre lume şi despre
artă?
Vavila Popovici: Meditaţia
înseamnă a asculta cerul, Divinitatea. Aşa se spune. Este o practică ce duce
la cunoaşterea de sine, elimină agitaţia minţii şi tensiunile interioare. În
acea stare de meditaţie coboară inspiraţia – sunetul care „Se aude, nu se
caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, după cum spunea Petre Ţuţea. Scriam
din şi pentru sufletul meu. Meditam câteva clipe şi scriam. Poezia se scrie în
tăcere şi în singurătate, ceea ce îngăduie meditaţia. Este, de altfel, primul
pas, după care imaginezi un dialog, cu tine însuţi sau cu o fiinţă imaginară,
fiindcă ai descoperit o stare de conflict în gândurile tale. Poezia izvorăşte
din partea cea mai intimă a fiinţei noastre şi de cele mai multe ori se
asemuieşte cu rugăciunea. Uneori vine ca un refren. Pentru că o consider
regina scrierilor, am definit-o cândva: „Poezia e aura unei piese a lui
Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea
şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara/ dăltuită de
Michelangelo./ E pirueta Anei Pavlova”.
Emilia Ţuţuianu:
Credeţi în prejudecata că există poezie şi poezie feminină?
Vavila Popovici: Da!
Există un filon de durere în sufletul fiecărei femei, poate mai puţin existent
la bărbaţi. Ei scriu altfel poezia, sunt mai telurici, noi femeile – mai
cosmice. Mircea Eliade în cartea Oceanografia scria: „Avem lângă noi oameni
foarte deştepţi, foarte originali şi foarte erudiţi, cărora le lipseşte,
totuşi, stilul, adică viaţa proprie, ierarhică, ritmică, a adevărurilor
adunate. […] Dacă găsim adevăruri vii, vom găsi şi stilul vieţii adevărate,
care e ritmică, armonică cosmicizată”. Cred că are mare dreptate! Când există
„adevăruri vii”, trăite intens de femeie, ele definesc un stil, fermecătorul
stil poetic. Mai rar un poet ca Lucian Blaga, în poezia căruia iubirea
mistuitoare are o combustie cosmică şi exemplific poezia „Noi şi pământul”:
„În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când somnul nopţii o să piară dus/
de-un vânt spre-apus/ în zori de zi aş vrea să fim şi noi/ cenuşă,/ noi şi
pământul”. Orice poet se mărturiseşte în scris cuiva, în tăcerea şi
singurătatea pe care le caută şi le găseşte. Poate, citindu-i versurile, câte
o fiinţă îşi alină tristeţea, dorul, fiindcă poezia relevă parfumul celor mai
frumoase flori din gândul lui.
Emilia Ţuţuianu:
Viziunea dumneavoastră despre poezie ne mărturiseşte nu numai bogăţia
spirituală a Poetului, dar ea poartă şi aura şi frumuseţea locului de unde aţi
plecat, de unde v-aţi desprins. E adevărat că ducem cu noi, în momentul
ieşirii din matricea geografică reală, o matrice stilistică profundă,
personală, aşa cum credea Lucian Blaga? Există un imaginar colectiv care ne
urmează, care ne însoţeşte destinic până la final? V-aţi atins de ,,Pasărea
măiastră” a lui Brâncuşi? Cum au fost anii petrecuţi peste ocean?
Vavila Popovici: O,
da! Matricea inconştientului nostru denumită de Lucian Blaga „matricea
stilistică”, caracteristică spiritului, trece cu paşi tăcuţi în activitatea
noastră creatoare. Ea dă un sens înţelegerii noastre, o nuanţează diferit.
Probabil am purtat această matrice! Deduc că aţi citit cele scrise în Jurnal
american, după vizitarea Muzeului Metropolitan din New York. Nu am avut voie
să ating Pasărea, decât cu ochii şi cu inima. Aş fi dorit să o cuprind cu
braţele aşa cum cuprinzi un copac, cu credinţa că el te simte. Nu ştiam
dinainte că există un spaţiu amenajat pentru lucrările lui Brâncuşi şi când am
ajuns în acel spaţiu şi am văzut întâi Pasărea Măiastră, numită şi Pasărea în
văzduh, marmura ei strălucind, înălţându-se spre cer, apoi Muza adormită,
Portretul lui Nancy Cunard, ambele din bronz, am avut o stare de exaltare, pe
care nu mi-am putut-o ascunde. În acele momente am consumat o mare parte din
energie, a trebuit să mă aşez pe un scaun, să pot privi în continuare, să pot
medita. Păstrasem până atunci în minte lucrările lui din Tg. Jiu, oraşul altei
părţi a copilăriei mele. Tatăl meu îmi vorbise mult despre Brâncuşi, explicase
copilului care eram pe atunci, semnificaţia lucrărilor artistului. Printre
altele, mi-am amintit şi de răspunsul lui Brâncuşi la întrebarea care a fost
ideea de la care a pornit la înfăptuirea operei Pasărea măiastră: „Am şlefuit
materia pentru a afla linia continua şi când am constatat că n-o pot afla,
m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. Am scris despre
lucrările lui în Popasurile vieţii.
Emilia Ţuţuianu:
Există un scriitor sau un citat care v-a călăuzit drumul?…sau o poveste pe
care nu o puteţi uita?
Vavila Popovici: Drumul
în literatură mi l-am făcut singură, cu greu şi destul de târziu. Nu am avut
timp de relaţii în lumea scrisului. Ele au fost puţine şi, poate, prea puţin
semnificative pentru drumul poeziei. I-am trimis două poezii lui Marin Sorescu
şi mi le-a publicat de îndată în revista sa. M-am bucurat în acel moment.
Încrederea însă în poezia scrisă mi-au acordat-o mai mulţi oameni. Primul care
a crezut în poezia mea a fost soţul meu, iubitor de literatură, muzică,
istorie şi în primul rând de profesia sa, cu care m-am căsătorit la vârsta de
21 de ani şi care mi-a urmărit evoluţia. Al doilea a fost vărul lui, poetul
Marcel Gafton, care avea un şarm deosebit, mă întreba mirat dacă ştiu ce am
scris într-o anume poezie… şi-mi spunea, tot entuziasmat şi glumind: „dă-mi
mie acest vers”… Al treilea a fost poetul Nicolae Ioana care mi-a apreciat
versurile şi a scris un articol elogios. Dar când am încercat să public,
materialul a fost refuzat de marile edituri din Capitală, iar manuscrisul a
fost pierdut. În sfârşit, poveşti urâte, sau oameni urâţi?
Emilia Ţuţuianu:
Fiecare ţară are cultura sa, iar oamenii ei au o anume viziune despre lume şi
despre viaţa. Cât de greu sau cât de uşor a fost să vă adaptaţi la un nou stil
de viaţă?
Vavila Popovici: Greu!
cu tot entuziasmul şi bucuria mea, a fost greu. Poate şi pentru că aveam o
vârstă destul de înaintată la sosirea mea pe acest alt continent, dar în
compensaţie, mi-am lărgit orizontul cunoaşterii, am avut condiţii favorabile
scrierii şi publicării. M-am izbit de altă mentalitate, alt comportament, alte
obiceiuri. Am avut de învăţat. De fapt, omul învaţă toată viaţa, dacă vrea,
bineînţeles! Am mai vizitat şi alte ţări, am văzut că fiecare ţară este
altfel, are alte legi după care se conduc oamenii, aşa ca într-o familie
unită, dar pe acest continent mi s-a părut totul mult mai deosebit. Trebuie să
fii pregătit, să ai deschidere pentru a primi noul, pentru a te adapta, dar
porţi în sufletul tău, mult mai pregnant, „casa” din care ai plecat. Contactul
cu o altă lume îţi îmbogăţeşte cunoaşterea, te obligă să priveşti viaţa în
profunzimea ei pentru a o înţelege. Poţi citi multe, poţi auzi multe, dar ceea
ce vezi cu ochii tăi, cu simţurile tale, te apropie de adevăr.
Emilia Ţuţuianu:
Roiuri de impostori bat azi la poarta politicului pentru a-şi satisface
ambiţiile de parvenire. Unii sunt laşi, dar nu renunţă la parvenire, alţii
aleg trădarea, minciuna, şi, din nefericire, lista ar putea continua. Şi
aceasta doar pentru a reuşi. Demnitatea a devenit ceva rar… Cum vă imaginaţi
România peste 30 de ani?
Vavila Popovici: România
parcurge o criză economică, politică, socială, dar şi una profundă, o criza
morală, care ne afectează pe toţi, la nivelul individului, familiei şi chiar
al naţiunii. Cred că ceea ce ar trebui acum, ar fi crearea unei solidarităţi,
în nevoia de schimbare, în primul rând a mentalităţii, cu scopul compensării
regresului ultimilor ani şi al obţinerii unui progres. Am mai scris despre
această cerinţă în eseurile mele. Oamenii trebuie să muncească, nu să
chirfosească timpul cu vorbe, promisiuni, aranjamente numai în interes
personal. Mulţi s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă,
crezând că astfel se pot îmbogăţi şi conduce mulţimea. O schimbare a
mentalităţii se face cu energie şi de această energie beneficiază tinerii care
trebuie să fie dispuşi să o consume pentru binele acestei ţări, ţinând cont de
sfaturile înţelepte ale oamenilor cu experienţă şi judecată. Conducătorul va
trebui să detroneze mentalitatea mafiotă a politicienilor, cu rădăcini în
mentalitatea comunistă. Numai cu un conducător respectabil putem avea un
viitor luminos. Poporul român nu s-a dezminţit decât atunci când a fost
tiranizat, când a avut conducători nedemni. Din acele perioade a ştiut cu
înţelepciune să iasă la lumină. Românii sunt răbdători, paşnici, dar şi
răbdarea lor are o limită, aşa încât ei intuiesc momentul când trebuie să
acţioneze şi în ce mod. C. Rădulescu Motru vorbea de oamenii de vocaţie care
deschid calea generaţiilor noi: „Atât preţuieşte un popor, cât preţuiesc
oamenii săi de vocaţie. Suntem un neam bogat în însuşiri sufleteşti. Locuim pe
un pământ mănos şi unitar din punct de vedere geografic […] Oamenii de vocaţie
nu ne lipsesc”. Istoria ţării noastre a cunoscut năvăliri şi pustiiri
periodice în urma războaielor de cotropire şi a confruntărilor de interese
între diverse puteri, poporul a fost deseori ameninţat de politica şi ţelurile
expansioniste ale unor mari imperii, dar a supravieţuit datorită calităţilor
sale. Trebuie să ştim ce şi cât datorăm celor dinaintea noastră care au luptat
pentru menţinerea fiinţei româneşti. „Ei, înaintaşii noştri, dau aplecări,
întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte”, scria Nicolae Iorga.
Având în vedere această tenacitate a poporului, putem întrezări viitorul
luminos al unei Românii Mari. Nu sunt cuvinte mari, cred că ţara mea le
merită!
Emilia Ţuţuianu:
Aţi publicat mai multe volume de versuri şi proză. În România aproape nu se
găsesc aceste cărţi. Foarte puţini români cunosc opera poetei şi scriitoarei
Vavila Popovici, dar sunteţi foarte cunoscută în străinătate, unde aţi primit
importante premii. Aş dori să rememorăm aceste momente importante din viaţa
dumneavoastră.
Vavila Popovici: M-aţi
determinat să număr cărţile. Sunt 19 cărţi de proză şi 14 de versuri, în total
33 de cărţi. Sper să-mi dea Dumnezeu zile şi sănătate, să mai pot scrie. Sper!
Nu mă pot lăuda cu multe premii, fiindcă nici nu am participat la multe
concursuri. Se spune că pentru a câştiga la loterie, trebuie întâi să joci!
Uneori din lipsă de încredere în cei care puteau juriza producţiile literare,
dar de cele mai multe ori din lipsă de încredere în mine. Vă mărturisesc că
toată viaţa am avut îndoieli, sunt o fire prea puţin optimistă cu privire la
rezultatele pe care le obţin, dar poate uneori e bine să fii mai pesimist, să
pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri şocante. Viaţa m-a învăţat acest
lucru. Uneori credeam în valoarea scrierilor mele, alteori le găseam prea
modeste, poate este un punct slab al sufletului, dar niciodată nu am simţit
sentimentul înfrângerii totale. M-a ajutat puterea sufletului. Ştiam că
neîncrederea totală te poate anula ca scriitor. Am fost conştientă de faptul
că trebuia să nu public toate poeziile scrise, sau că trebuia să le mai
revizuiesc, conţinutul prozei s-o mai pieptăn, dar eram nerăbdătoare să văd
cartea publicată, mi-era teamă de fiecare dată că se poate întâmpla să nu o
mai pot publica. Deci, asupra stilului trebuia să mai veghez, dar aveam în
minte şi spusele lui Mircea Eliade, cum că în zilele de astăzi (astăzi la
vremea lui şi mai abitir acum!) nu se mai ţine seamă atât de mult de stil,
conştienţi de scurtimea vieţii, de problemele ei multe, trebuie să ne grăbim.
Mi-au plăcut frazele: „Trebuie să privim adevărul în faţă: că toate ostenelile
noastre pe acest pământ sunt pieritoare, că nu merită nici o revenire şi nici
o perfecţionare după ce a trecut ceasul care le-a cerut… […] Perfecţiunea
scrisului îşi avea un rost numai când se credea, încă, în „stil”. Pe atunci
autorul îşi lucra fiecare pagină, îşi ordona cartea, îşi transcria de şapte
ori manuscrisul”. Primul meu premiu
a fost obţinut în 1983, „Premiul Editurii Eminescu”, în ţara noastră. Dintr-o
„revărsare torenţială” a sute de manuscrise (ca să mă laud!), au fost
selecţionaţi 13 poeţi şi a apărut cartea cu acest titlu. Am aflat rezultatul
mult mai târziu, mult după apariţia cărţii în 1988. Era momentul unei cumpene
din viaţa mea. În anul 2004 am primit „Premiul pentru literatură al revistei
Argeş”; în 2008 – Premiul I „Femeiaîn
cultură”- concurs „Femina 2008” ediţia X-a, jubiliară (judeţ Argeş); în 2011 –
premiul pentru activitate literară, cu titlul de „Fiică a Argeşului”. Alte
premii de care m-am bucurat foarte mult, a fost premiul internaţional al
Academiei „Il Convivio” din Italia, „Primo Premiu Absoluto” obţinut de curând,
în vara anului 2014, pentru volumul de versuri „Love Story”; recentul premiu
al Presei Româneşti Nord-Americane „ First Place Culture 2014” şi Diploma de
excelenţă a ziarului Argeş din România pentru întreaga activitate desfăşurată
pe meridianele lumii, dăruită chiar de ziua mea, 24 ianuarie 2015.
Emilia Ţuţuianu:
Citind numai titlurile volumelor dumneavoastră: Nopţi albe, Dragostea mea cea
mare, Dincolo de noapte, Piticul din ceaşca de cafea (mărturisesc că mi-a
plăcut mult acest titlu), Ultima piruetă, cititorul este provocat să vă
citească. Aceste titluri de carte încorporează atâtea trăiri încât eşti tentat
să scormoneşti după ele. Când vom găsi cărţile dumneavoastră în librăriile din
România?
Vavila Popovici: Nu
ştiu, chiar nu ştiu! Editurile cu care am colaborat au avut mici posibilităţi
de a încheia contracte cu librăriile din ţară. Editura „Carminis” din Piteşti
reuşise să încheie un contract cu librăria „Eminescu” din Capitala ţării –
Bucureşti, şi acolo a existat, cred că mai există, exemplare din Cartea mamei.
Librăriile din Piteşti au primit câteva din cărţile mele. Cât am fost în ţară,
m-am interesat să ajungă cărţile la Biblioteca „Dinicu Golescu” din oraşul
Piteşti şi la Biblioteca Naţională din Capitală, trimise de edituri. De
asemenea ştiu că Biblioteca din Tg. Mureş are câteva exemplare din cărţile
mele. De curând am trimis Bibliotecii Naţionale câteva exemplare ale
penultimei cărţi apărute în acest an – Articole şi eseuri vol. IV” – rugând
conducerea Bibliotecii să-mi confirme primirea prin e-mail şi să dispună
înregistrarea lor. Nu am primit nici un răspuns.
Emilia Ţuţuianu:
Adevărat, îmi amintiţi iarăşi de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Se aude, nu se
caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, evoluăm extrem de greu…Dar să rămânem
în registrul poesis-ului: Cum este toamna la poalele Munţilor Apalaşi? Seamănă
cu magia culorilor de acasă sau ele sunt numai acasă?
Vavila Popovici: Natura
este darnică şi frumoasă în multe locuri ale globului. Sigur că duc dorul
locurilor pline de farmec vizitate în ţară, şi au fost multe, dar acum încerc
să mă bucur de splendoarea locului în care mă aflu. Aici, în Statele Unite,
multe case se află în păduri, printre copaci, uneori aproape nici nu le
zăreşti trecând pe autostrăzi. Este ceva sălbatec, dar fascinant! Casa în care
locuiesc are o grădină, nu prea mare, cu copaci – brazi, stejari, ziua ascult
uneori cântul păsărilor, diferit de cel al păsărilor noastre, văd poposind pe
crengi, dar şi ţopăind prin iarbă, Pasărea Colibri, Pasărea Cardinal pictată
în roşu – simbolul statului Carolina de Nord -, alte păsări colorate în
albastru şi galben, fluturi de toate culorile, câte o broască ţestoasă
rătăcită îşi găseşte loc printre ulucile gardului, veveriţele escaladează
copacii în căutarea hranei, câte o căprioară sau cerb se culcuşeşte în spatele
curţii, seara broscuţele din copaci îşi încep concertul, alteori licuricii
străbat spaţiul grădinii… Este frumos, pentru cine are timp să privească şi să
se bucure. Frumuseţea
acestui anotimp, toamna, este cu adevărat a pădurii. Lanţul munţilor Apalaşi (Appalachian),
munţi vechi ai planetei, nu foarte înalţi, ce se întind din Canada până în
sud-vestul Americii, desfăşurându-se paralel cu coasta de est a Americii de
nord, e presărat cu variate soiuri de copaci, predominând stejarul şi la
înălţimi mai mari, bradul. Am descris-o în cartea File de jurnal – Însemnări
din lumea nouă, atunci când am vizitat aceşti munţi. Munţii sunt la o distanţă
destul de mare de oraşul nostru, cam la aceeaşi distanţă fiind şi Oceanului
Atlantic, dar excursia s-a putut face în timpul unei zile, dus şi întors.
Pornind de dimineaţă, am străbătut drumul cu maşina, ne-am mai oprit şi am
mers pe cărările munţilor şi am ajuns pe vârful Muntelui Mitchell, la o
altitudine de peste 2000 metri. Am privit de acolo apusul soarelui în spatele
munţilor şi reflexele luminii descompuse în culori. Mi se părea că soarele nu
voia să apună, mai voia să privească frumuseţea munţilor, în acea zi liniştită
de toamnă. Fiindcă obişnuiesc să încep orice capitol cu un moto, descrierea
din carte a avut cuvintele lui Pascal: „Prin spaţiu, universul mă cuprinde/ şi
mă înghite ca pe un punct;/ prin gândire eu îl cuprind”.
Emilia Ţuţuianu:
Vă mulţumesc pentru acest ,,zbor” în spaţiul astral al versurilor, izvorâte
din prea plinul sentimentelor, şi împărtăşirea impresiilor dvs. de viaţă. Vă
doresc mult succes şi vă mai aşteptăm în paginile revistei Melidonium.