« Revista ASLRQ
Katherina Andreescu - Poezii (debut)

 

 
Oraşul iubirilor spulberate
 
Acum plouă în oraşul iubirilor spulberate
Şi un erou romantic îşi plânge amorul pierdut,
Cu inima ruptă se îneacă-n uitare
În fundal se aud gemete delirante.
 
O fată grăbita merge prin ploaie,
E doar un pion în decorul trist şi monoton.
Pe frumuseţea idioată a chipului ei curg şiroaie
În timp ce un trandafir îşi scutură petalele într-un dulce abandon.
 
De la geamul învechit, cu vopseaua cojită,
Devin un observator al carnavalului uman.
Fascinată de simplitatea ta zdrenţuită şi prăfuită
Cu care încerci să mă îmbraci şi să mă numeşti "iubită".
Plouă sinistru în oraşul iubirilor spulberate.
 

 

Adolescenţă
 
Stau urcată pe pervazul geamului şi mă uit cum plouă
Trag un fum şi îmi scutur scrumul,
O ultimă satisfacţie înainte de ciocnirea cu betonul.
Ce dureroasa e tăcerea.... şi continuă să plouă.
 
Strig, dar strigatul mi se pierde în gol
Oare în cer îngerii au ţigări şi alcool?
Sper să pot să-mi trimit scrierile pe mail
Şi poate ascultă muzica rock şi El.
 
Ploaia mă loveşte-n faţă, dacă ajung în Iad
Iar Lucifer e blond şi scrie poezii de dragoste?
Daca diavolii au aripi şi predică despre pace?
Exista o singură cale să aflu dacă exista Rai sau Iad.
 
Mamă, iartă-mă, acum am să sar
Fuck it, stau la parter, dar...
Într-o zi am să aflu mai multe, acum nu e cazul,
Mai am ţigări şi rock şi inspiraţie să-mi scriu necazul.
 

 

Demonul din mine
 
Savurez cu grija fiecare strop, simt cum îmi curge prin vene
Ameţesc atât cât să uit de durere, să evadez din realitate.
Curg lacrimi amare în pahare, de sânge, sau pline de savoare,
Miresme de vin ameţitoare, un viciu ce te ademeneşte să cazi....
În visare....
 
Shot după shot, dezbrac atent sticlele până rămân goale,
Plăcere, nebunie, durere şi furie resimt adânc până în ficat.
Când mă trezesc îmi simt capul zbuciumat, realitatea e distorsionată,
De la prea multa vodcă, stomacul stă să-mi iasă, mâinile îmi tremură...
E dimineaţă.
 
Corpul e amorţit, picioarele sunt grele, deschid o bere rece,
Alcoolul e chin şi plăcere, organele mele interne înoată în durere.
E ucigaşul tăcut care îmi posedă minţile, îmi atacă uşor simţurile
Mă devorează pe interior, îmi erodează sufletul până mor....
Pur şi simplu alcool...
 

 

Insomnie
 
O mie de gânduri roiesc în capul meu precum un carusel,
Idei ce vin şi pleacă, mă simt agitată, când noaptea se coboară.
Nici nu mai ştiu a câta noapte e când la miezul nopţii
Inspiraţia mă bântuie până la răsăritul soarelui.
Sufăr de insomnie, mi-e dor să dorm şi totuşi.....
Somnul nu vine.
Alerg prin pagini şi caiete după o crâmpeie de cuvânt
Mână scrie fără încetare, iar mintea îmi e plină de oroare.
Se ivesc zorii, gândurile se risipesc precum fumul de ţigară
Privesc foaia de hârtie, prea multe idei, cuvinte....
Însa somnul nu mai vine...
 

 

În oglindă
 
În oglinda din perete se reflectă chipul unei păpuşi de porţelan,
Nu seamănă cu chipul meu, în ochii ei zăresc sclipiri de smarald
Diabolice şi dulci, impune respect şi teamă, precum o ţarină
Care stăpâneşte imperii, nu mai e copila speriată,
A devenit neînfricată.
 
Cum oare a putut sa o preschimbe pe mica şi firava Maria
În cruda şi nemiloasa Caterina?
Ce lupta aprigă se da acum în mine, înger sau de demon de mâine ?
Aleg dualitatea, mi se pare firească, fiecare ascunde o parte întunecată,
Care se reflectă în oglindă...
 
Cele doua chipuri se suprapun, devin o singură persoană
Acum îmi dau seama, Caterina e Maria şi Maria e Caterina,
Toate trăsăturile se schimba, împreună alcătuiesc o nouă fiinţă...
În oglindă se reflecta un chip atât de familiar, pe ea o recunosc,
Când luminile se sting, rămân doar eu.
 

 

Fructul interzis
 
Dintre toate creaţiile lumii, tu eşti de departe cea mai apetisanta,
Ori de cate ori îţi simt parfumul, gândul nebun de a te gusta nu-mi da pace
Nu pot nici măcar sa te privesc fără să-mi doresc să te muşc ,
Sa te simt, sa te cuprind, sa te atac e clar cel mai mare păcat.
Mintea urlă să nu te ating însă simţurile mi le inciţi
Mă înnebuneşti cu fiecare ceas în care te simt...
Sunt în sevraj, mâinile îmi tremură, cedez ispitei, te capturez,
Savurez fiecare senzaţie, plăcerea, nebunia, extazul şi agonia
Se îmbină cu vinovăţia şi regretul... de ce lucrul cel mai frumos si normal
E păcatul originar?
 

 

Realitate
 
Privesc nebunia de dincolo de fereastră,
Caut speranţă în fumul de la ţigară
Unde au dispărut oare visele, dorinţele de altă dată?
Oameni grăbiţi, reci aleargă haotic prin viaţă
Uităm încotro ne îndreptăm, rămânem goi
Nimicul ne înconjoară, sub o formă abstractă,
Ce e oare viaţa fără vise şi speranţă?
Un trai mecanizat, monoton fără dinamică
Iraţional mă lupt cu sistemul, nu există scăpare
Poezia moare, proza se sinucide, iar logica e in letargie
Rămâne doar matematica bolnavă de pneumonie acută
Si ocazional pictura îmbracă forma nemărginită a demenţei
Făcând dintr-un biet om un nebun plin de speranţă.
Văd copii deja îndoctrinaţi, care nu se mai joaca pe afară
Aleargă şi sar virtual, tastează, butonează, dar nu ştiu să prindă un fulg de zăpadă.
Visătorii, romanticii, specii pe cale de dispariţie,
Doar ei mai văd stele acolo unde sunt nori,
Şi aud muzica în fiecare zgomot...
Ascult ploaia cum cade, oare ce se va întâmpla
Când lumea îşi vă pierde farmecul şi nebunia?
 

 

Umanitate
 
Stai si asculta cum plâng sufletele damnate,
Cum se scurge viaţa din trupurile bolnave.
Auzi suspinele îndurerate....
E trecutul, care ne bântuie în noapte.
 
Uită-te cum zăpezile devin noroaie
Şi copiii săraci caută-n gunoaie.
Deschide ochii, priveşte ce te înconjoară...
Moarte, durere şi boală...
 
Respira, pipăie şi simte freamătul universului,
Raul din jur, crimele atroce înfăptuite în taină.
Simte cum tremura pământul....
Sătul de toate cele ce le poartă....
 
Plângi, râzi, iubeşte toate ce te înconjoară,
Întinde-ţi aripile şi zboară...
Gustă viaţa, îmbată-te şi pleacă...
Închide ochii, aşteaptă moartea ce se lasă...
Peste gene se aşterne somnul etern... Noapte buna!
 

 

Adevăr
 
E timpul sa mă dezbrac de inhibiţii şi sa dau cărţile pe faţă,
M-am saturat să mă prefac, asta sunt şi nu am ce sa fac.
Urăsc teribil când ne minţim, însă ador iadul în care convieţuim.
 
Sunt crudă, rea şi nemiloasă, dintr-o singură îmbrăţişare
Te-aş putea transforma în scrum, ti-aş deschide pieptul,
-ţi smulg inima, pentru ca doar aşa va rămâne mereu a mea.
 
Din ochii tai mi-aş face breloc, iar din coaste pantofi cu toc
Să te pot avea mereu aproape în caz că mi se face dor.
Ce zici acum, ne mai căsătorim?
 
E timpul să afli cine sunt...
Răul în esenţa pură zace
Îngropat la mare adâncime.... în mine!
 

 

O mie de feţe
 
O mie de feţe colorate, triste şi îmbătrânite,
Se mişcă haotic pe lângă mine, privesc amuzată, deprimată
O mie de feţe neclintite.
 
Priviri fixe, goale, îndrăgostite şi abstracte
Exprimă tot ceea ce sufletul simte, fără a fi nevoie de cuvinte
Priviri triste şi arogante.
 
Zâmbete, lacrimi, şoapte şi suspine
Se ascund prin unghere întunecate, sau se etalează în văzul tuturor,
Bucurie, durere, moarte.
 
Dintr-o mie de feţe veşnic în mişcare,
Jumătate au sufletele amorţite, moarte.
O mie de feţe fără scăpare.

 

Katherina Andreescu s-a născut în Bucureşti la 18 iulie 1989. A terminat Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice. Scrie versuri încă din şcoala generală, când, după spusele ei, şi-a dat seama că e singurul mod prin care îşi poate exprima sentimentele.

 

Sursa: Katherina Andreescu, 13 mai 2015