DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ ŞI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE

DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ ŞI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE: (ultima prefaţă scrisă de Corneliu Leu)

Însemnări pe marginea volumului selectiv din opera unui tânăr poet român rătăcit pe meridianele lumii, dar bine înrădăcinat în dragostea pentru poezia limbii lui.

Nu am în nici un fel intenţia de a face elogiul poeziei lui Ionuţ Caragea, poet român încă tânăr, care şi-a câştigat notorietatea în „generaţia Google” pe multe meridiane dar, ca întotdeauna prin destinul nostru de caractere condamnate la nonsolidaritate sau asolidaritate, mai puţin în universul creativ al ţării lui unde, după părerea mea, s-a înstăpânit - tranziţional, bineînţeles - un mod de existenţă literară circumscrisă în microclimate propice grupusculelor literare. Ceea ce n-ar fi rău, practicarea artei nepresupunând organizaţii de masă, dar conducând la riscul ca, în grup mic, ierarhia valorilor prin selecţie naturală să nu mai funcţioneze aşa cum trebuie, iar iubirea de literatură să nu fie totuna cu vocaţia pentru literatură, din iubire provenind şi amatorismul.
Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. Pentru că, nu creatorii chinuiţi de propriile lor orgolii sunt principalii vinovaţi de provincializarea acestor grupuri literare (prin mentalitate provincială şi nu prin locul unde apar), ci „maestrul”, implicitul critic local ce dă sentinţe şi certificate de talent, lansând personalităţile literare în micul lui imperiu după modelul grangurilor „centrali” ai vieţii clientelare literare; şi leit cu acelaşi arsenal de valori. Astfel, aceleaşi adjective, atribute şi analize din repertoriul celor ce o fac la scară mare, sunt folosite şi la scara mică a câtorva semnatari de volume din arealul respectiv. Ba, uneori, la furie, pentru a arăta cât de buricul pământului este el cu emulii săi, respectivul mentor şi spirit rector local uită, pur şi simplu, funcţia critică de la care a pornit şi-i îmbăloşează pe autorii clientelari cu atâtea merite de perfecţiune şi genialitate, încât generaţia lui Nichita, şaptezeciştii, optzeciştii şi chiar impunătoarele nume din perioada interbelică sunt mici amatori pe lângă creaţia promovată de cenaclul, revista sau editura respectivă.
Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavând cum să-l includă. Un asemenea motiv mă face să mă refer la el şi la poezia lui cea frumoasă, mai degrabă spre a defini contrastul dintre un asemenea însingurat în împătimirea pentru sunetul încântător al poeziei în limba sa maternă, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului, şi bine definitele ventuze ale aspiraţiei la artă cu orice preţ, cu chemare şi nechemare, îndemânare şi neîndemânare, vocaţie sau doar ambiţie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menţin climatul unei vieţi literare locale în cercuri restrânse de oameni care se cunosc, se cam apreciază sau doar se tolerează ei între ei, datorită liberalizării tiparului. Liberalizare absolut necesară democraţiei noastre, dar nu în egală măsură utilă unei reale afirmări culturale care, pentru a se realiza, trebuie să scape de poncifele şi amatorismul de la „Cântarea României”.
Poate că voi fi considerat cinic, dar alături culegerii pe care acest poet interesant a făcut-o din cele nouă volume publicate până în prezent, am aşezat un opuscul din colecţia de penibilităţi literare a marelui meu prieten Mihu Dragomir, poet de nobilă stirpe intelectuală pe care-l amuzau la culme toate stupidităţile pe care le suportă tiparul, colectându-le cu fervoare. Procedez astfel spre a-mi face înţeleasă cât mai pe scurt teza exprimată limpede în titlu, juxtapunând o strofă de adevărată poezie de dragoste aparţinând tânărului poet şi alta dintr-o broşurică tipărită pe bani proprii (ceea ce dovedeşte doar dragostea pentru literatură), de o „amatoare de frumos” din perioada interbelică, atunci când libertatea tiparului manevrat ca negustorie în care banii nu au miros, era la fel de glorioasă ca şi astăzi. Pentru că mica industrie editorială a prezentului nu e cu nimic mai brează, adăugându-şi doar rafinamentul digital alăturat vânzării de ISBN-uri pentru autori submodeşti, al asigurării de prefeţe elogiative pentru cei mai avuţi şi chiar al negustoriei cu vreo campanie de recenzii în publicaţii cu tiraj confidenţial dar care, apoi, pot fi citate în postfeţele care susţin autorii după ce au mai strâns nişte bani pentru un nou volum. În acest mod, putem afirma cu mândrie că economia noastră de piaţă a produs şi a (re)impus tipul de editor prestator de servicii spre a satisface nevoile reale sau amatoristice ale unor mici comunităţi, la fel cu atelierele de confecţii şi reparaţii, rentabile la un anume număr de populaţie; sau, chiar, cu cabinetele dentare care pun coroane şi proteze oricărui om care are nevoie să mănânce şi nu numai celui care ştie să zâmbească frumos. Printre acestea s-au profilat şi câteva mici dictaturi, fie ale unor finanţări de stat supuse intereselor unei anumite orientări sau găşti, fie ale câştigurilor cu cărţi comerciale, ca nişte supermarketuri cu produse de serie, banale, uneori expirate, dar ambalate frumos, de genul „legate-n imitaţie de piele, ca să laşi doi metri de bibliotecă urmaşilor”... Şi, bineînţeles, nutrim speranţa să se impună naibii odată o editură cu un adevărat program de cultură naţională şi de cultivare a elitelor cum, avis rara, începuse a fi în unele domenii Editura „Humanitas”.
Dar să revenim la exemplul edificator şi scurt pentru care m-am lungit cu vorba. Voi cita două strofe, din două poezii de dragoste a doi autori care demonstrează ambii dragostea de literatură, de vreme ce o frecventează. Unuia dintre ei, însă, lipsindu-i din această dragoste necesarul respect pentru literatură; respectul care-l face pe omul de bun simţ să se oprească dinaintea profesioniştilor unui domeniu pentru care n-are chemare şi să nu înainteze acolo unde nu-şi are nici locul, nici priceperea, nici, în ultimă instanţă: harul.

…promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.

Aşa sună o strofă din recenta culegere a lui Ionuţ Caragea pe care, ca să nu jignesc libertatea de a tipări a vreunui grafoman contemporan, o juxtapun unui vers extras, după cum am spus, dintr-o plachetă tipărită în timpul libertăţilor interbelice:

Am avut şi eu odată
Un iubit frumos şi bun
Şi-a plecat în ţări străine
Şi-a murit de glonţ de tun.

Pentru Ionuţ Caragea - care, fiindcă „a plecat în ţări străine”, nu face parte dintre găştile autohtone unde, la scară mai mare sau mai mică, se laudă unii pe alţii - aşezarea alături de asemenea delicatese ale ororii literare, ar putea fi jignitoare. Fericit fiind, însă, că „n-a murit de glonţ de tun”, îl rog să mă ierte şi să înţeleagă că, pentru mine, e o răcorire. Şi să mi-o accepte din următoarele motive:

Ca modest profesionist al scrisului, ce sunt, m-am simţit întotdeauna încurajat să mă aflu între prieteni ce ştiau să apere drepturile şi fruntariile acestui profesionism pentru care fiecare trudim din greu, nu ca pentru alte profesii - doar patru sau cinci ani de facultate, ci o viaţă întreagă; şi aceea puţină de vreme ce, deseori, adevăratele rezultate se văd de abia când ajungi la eternitate. Astfel, cum am spus mai sus, am moştenit în memoria mea, ca un memento a ceea ce nu trebuie să lăsăm să se întâmple pe piaţa literară, toată colecţia de poncife grafomane colecţionată de Mihu Dragomir cu osârdia celui care nu numai că vrea să se amuze, ci şi a maestrului cultivat de o rară generaţie de poeţi splendizi şi care, la rându-i, a cultivat cel puţin două. Colecţie adunată de Mihu, marele îndrumător de poeţi care a ţinut până la moarte rubrica „Dintre sute de catrge” unde a fost lansată toată floarea poeziei vremii, tocmai pentru a le da acestora exemplu de ceea ce nu trebuie să facă şi, mai ales, ceea ce nu trebuie să lase să pătrundă ştirbind blazonul nobil al profesioniştilor în ale scrisului.
Nu era vorba atât de persoane, cât de opere; de neghina strecurată chiar printre culegerile bune ale unor oameni cu talent bine consacrat, dar nedotaţi cu simţ critic faţă de propriul lor verbiaj. Astfel, când, în prolificitatea sa, Nicolae Tăutu scotea carte după carte şi chiar luase, împreuna cu Mihu, un premiu de stat pentru poezie, acesta i-a atras atenţia că nu tot ce se publică diurn, în ziare, îşi găseşte şi loc peren în paginile cărţilor; că una e poezia ocazională pentru care ei erau mult solicitaţi de reviste, fiind poeţi la modă, şi altul e rolul mesajului poetic pe care-l duci cu tine până la împlinirea unei cărţi; că nici o carte nu e o simplă culegere, ci fiecare îşi are poetica ei, tot aşa cum un articol sau un interviu, părând fulminant într-un ziar pe o „cestiune la ordinea zilei”, îşi poate pierde orice semnificaţie în volum şi chiar îl poate descalifica pe cel care-şi alcătuieşte opera definitivă din culegeri de scriitură jurnalieră. Tăutu a înţeles, a acceptat şi, cum îi ardea buza să scoată un nou volum pentru care avea creaţie diurnă destulă, a propus să ne facă o lectură ca să alegem noi ce trebuia a se tipări pentru eternitate şi ce rămânea doar ca scurtă răsuflare pentru „carpe diem”-ul respectiv. Am procedat ca atare: El citea foile respective iar, la fiecare, noi îi spuneam să le pună în dreapta sau în stânga. Supus, ascultător, obiectivat, el făcea asta… Până când l-am prins că, uneori, trişa şi, când nu eram atenţi, mai sustrăgea câte o foaie din cele pentru gunoi şi o punea furiş de partea cealaltă… O dată, de două ori, până când i s-a strigat: „Nae, e volumul tău şi tu poţi oricând să faci ce vrei cu el; dar acum, cât noi ascultăm, lasă naibii foile aşa cum zicem!”… Atunci, două lacrimi mari în care strălucea toată durerea şi ruga s-au prelins pe frumosul lui obraz poetic şi i-am auzit glasul invocând: „Dar voi nu ştiţi cât m-am chinuit şi cât am scrâşnit din dinţi până când am scris poezia asta!”… Şi, nu numai invocând, dar chiar cutremurându-ne cu durerea unui om sincer faţă de efortul său, din păcate, de data aceea sterp şi, din fericire, în alte ocazii foarte inspirat.
Ce să-i faci?! Există şi asemenea autori care pot produce lucruri de valoare alături de dezamăgitoare banalităţi şi, tocmai din acest motiv s-a instaurat funcţia selectivă a adevăratului critic literar. Pentru că nu s-a inventat încă, nici cu electricitatea pe sârmă, nici prin undele herziene, nici în sistemul digital (iată: proaspăt laureat cu „Nobel”), vreun mecanism care să confere cantităţi de talent sau, măcar, să producă timpi de inspiraţie, avem deseori nevoie de o selecţie ulterioară, bazată pe caratele fiecărui produs în parte. Dau un exemplu care se poate verifica consultându-se ediţia respectivă: Ion Horea este un poet bine conturat şi foarte riguros cu sine însuşi. Şi, cu toate acestea, Romulus Vulpescu, având la viaţa lui mult har de editor, i-a propus să-i selecteze el poeziile pentru un volum antologic. Ei bine, oricât de mult am fi convinşi de virtuţile operei poetice a lui Ion Horea, când citim acel volum asupra căruia şi-a pus amprenta selecţia lui Romulus Vulpescu, ne dăm seama că poetul e şi mai valoros decât l-am considerat citindu-i celelalte volume. Iată, aşadar, că nu neg în nici un fel necesitatea unui adevărat mentor critic, ci doar îi batjocoresc pe cei care fac asta, nu din vreo reală chemare, ci din grandomanie, veleitate sau poltroneria importanţei pe care şi-o dă neavenitul. Fofilându-se pe post de selecţioneri unici (de cele mai multe ori dintre rataţii creaţiei propriu zise, deţinători de eşecuri în încercările beletristice proprii), prin veleitatea lor, aceştia speculează veleităţile altor câtorva din jur, amăgindu-se că au fondat în mica urbe încă un mare „Cenaclu Sburătorul”. În ce scop? Bine-nţeles nu altul decât ca dubitabilul preopinent să se poată compara cu Eugen Lovinescu.
Şi, în acelaşi timp, amăgindu-i pe alţii; pentru că veleitatea lui „a voi (sau a dori) să creezi” nu are nimic de a face cu putinţa de a crea. Ca să nu mai vorbim de har, sau măcar de toate subtilităţile poeticei caracteristice fiecărui gen literar, pe care adevăratul scriitor le deprinde prin propriul său spirit de observaţie, chiar dacă nu s-a găsit încă (şi cred că nici nu se va găsi) formula de manual pentru aşa ceva. Fără acestea, o asemenea veleitate ţine mai mult de ambiţia de a te lua lumea drept creator şi a putea poza ca atare, dându-ţi importanţă sau pretinzând importanţă… Într-o asemenea ordine de idei, îmi amintesc de un confrate ambiţios pe care l-a nenorocit nereuşita unor sute de pagini din care nu-i ieşea un roman, le-a rupt, le-a mototolit şi le-a aruncat la coş, apoi şi-a înecat durerea într-o beţie cruntă. Când s-a trezit, a făcut duşuri reci şi inhalaţii cu abur, s-a dopat cu algocalmine şi a încercat să se apropie de masa de lucru. Acolo, ce crezi: Scoase din coş, lipite cu scotch şi călcate cu fierul, tronau paginile pe care el le aruncase. „Te-ai îmbătat, maică, şi ai aruncat toată munca asta la care am văzut cum te-ai forţat”- îi spuse soacra care fusese nevastă de precupeţ – Nu se poate; alege măcar ceva şi scoate nişte bani din truda asta!”… Respectivul, făcuse măcar gestul uman de a se îmbăta de ciudă; îmi amintesc însă de altul, ce scrisese un roman ale cărui pagini, ca să le publici, ar fi trebuit, pur şi simplu, traduse din română în română. Circula cu el pe la diverşi editori care, după efortul lecturării a două pagini de prostii şi agramatisme, îi dădeau cu el în cap. Cândva, după ce ne-am câştigat libertatea, ce văd la un chioşc din Gara de Nord? – Numele amicului respectiv pe coperta unui volum impresionant îmbrăţişat de-o banderolă pe care scria nici mai mult nici mai puţin decât: „Roman interzis de 20 de ani sub apăsarea cenzurii care nu l-a lăsat să apară”.
Nu ştiu dacă raportul dintre câinoşenia cenzurii şi prostia unui asemenea nechemat e o problemă politică sau una de breaslă în apărarea unor criterii de bun simţ artistic, dar îmi amintesc de un alt mare prieten al meu, celebrul pictor şi maestru monumentalist solicitat şi răssolicitat de şeicii lumii la înnobilarea artistică a palatelor provenite din petrodolari, care a pictat ani de-a rândul cele mai mari minuni arhitectonice din emirate: Petre Achiţenie. Artist modern, cu o viziune brâncuşiană în culoare, acuzat de fundamentalişti că şi-a permis să-l pună-n frescă pe Eminescu alături ctitorilor din biserica botoşăneană unde a fost botezat poetul, el a avut o copilărie săracă pe la mănăstirile unde a învăţat de la zugravii stilului bizantin, a trecut apoi la o perioadă tributară picturii lui Grigorescu şi Andreescu, dar de înaltă apreciere în epocă şi a fost adus ca bursier la singurul Institut particular de belle arte din Bucureşti, patronul acestuia dându-i de toate - casă, masă, lecţii, atelier, vopsele, cu o singură condiţie: Să retuşeze tablourile unor colege din familii avute, de pe urma taxelor cărora fiinţa Institutul, ca să crească prestigiul acestuia atunci când expunea lucrările studenţilor. Aşa şi-a făcut Achiţenie şi studiile, dar a realizat şi zeci de pânze pentru expoziţii de succes, semnate de alţii. Şi, pesemne din acest motiv, când a ajuns profesor, şef de catedră şi maestru al multor generaţii de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Arte Plastice, avea un ochi teribil, descifrând imediat amatorismul şi excluzându-l. Se purta foarte exigent, mai ales cu fetele; şi nu le ierta dacă se îndoia de talentul lor. Vorba lui binecunoscută era: „Vrei să ai îndeletniciri artistice şi să-ţi umpli timpul cu ele? Du-te la tors, la vopsit lână, la croşetat, la ţesut ii şi covoare, că aşa face orice femeie de român ca să-şi îngrijească locuinţa îmbrăcând-o-n scoarţe, şi nu ca să se laude cu afişe de expoziţii la care n-o să vinzi nimic!”…
Încurajat de el, am îndrăznit şi eu să ricanez în faţa unor foşti generali sau ştăbuleţi, sau miniştri care, venindu-le ideea să tenteze la profesia noastră pentru a-şi umple timpul de pensie grasă, încep a se considera colegi şi a-ţi aduce cărţi spre publicare sau recenzare. Le spun de la obraz: „Dacă te-a apucat dragostea de artă la bătrâneţe, de ce-ai căşunat neapărat pe meseria mea şi nu faci, de exemplu, balet, sau cascadorie ca să-ţi umpli timpul?!”…
S-ar pune întrebarea ce legătură au toate acestea cu poezia de dragoste a lui Ionuţ Caragea, o creaţie literară onestă şi de certă inspiraţie, inegală încă, atingând şi cote superbe pe lângă inegalităţi oarecum supărătoare, dar niciodată sub limitele profesionalismului. Niciodată lăsând impresia că autorul s-ar îmbăta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simţindu-l crispat în voinţa de a comunica ceva ce are într-adevăr de comunicat. Ceea ce mă face să îl încurajez din toată inima şi să-i apreciez volumul ca atare, pentru că inegalităţile lui sunt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decât o mânuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii… Da: ce altă legătură, decât contrastul încântării, ar putea avea consideraţiile mele despre amatorism şi grafomanie cu poezia de mai jos, pe care sunt tentat să o citez în întregime ?!


În altă viaţă am fost un râu

în altă viaţă am fost un râu
iubita mea era o salcie
cu dragostea despletită
câteodată frunzele ei
îmi acopereau trupul
câteodată se închidea în sine şi plângea
adesea o mângâiam unduitor

într-o zi iubita mea a plecat
în căruţa unui lemnar
în locul ei
pe un ciot
se odihnea adesea
o codobatură

eram furios şi pentru o vreme
n-am mai privit malurile
până când o femeie necunoscută
privind prin mine pietrele
a vrut să afle rostul pământului
şi s-a lăsat să cadă
ca o pană de codobatură
ca o frunză de salcie

a plutit o vreme
cât m-au ţinut braţele
apoi am sărutat-o
şi a rămas în voia mării

deseori iubita mea cântă
la miez de noapte
vrăjeşte pescarii

iar eu întind degetele
prin siajul bărcilor

Şi, dacă poemul de mai sus l-am reprodus din această încercare de antologare tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale:


Download

Doamne
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam prin care te downloadam
poezie
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost
amintire
nu trebuia să construiesc
un alt turn babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă
o iubire
care m-a făcut mai Om
decât sfânt
prefer să rămân toiagul tău Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger


Prefaţat astfel, cu profilul poetic aşezat ca o efigie care, cu ochiul vizibil cercetează frumuseţile iubirii mai mult decât frumuseţile iubitei - aceasta fiind unică, neschimbată, discret mişcată sau, mai degrabă doar clătinată cu drăgăstoasă grijă; situată într-un nadir perpetuu al prospecţiunilor sale şi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacă; uneori voluntară faţă de sentimentele lui supuse, alteori supusă în faţa sentimentelor lui voluntar declarate şi surprinzător descrise – el le disecă şi le află metafora… Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei.
Asta, cred eu, face din Ionuţ Caragea un liric dotat cu justificată înclinaţie către poezia de dragoste iar, din acest volum al său, o demonstraţie bine pusă pe direcţie. O demonstraţie promiţătoare meritând a fi călduros primită, cu toate limitele sale; o demonstraţie care ne arată că, atunci când va reuşi să depăşească anumite poncife ale teribilismului de a spune oricum orice, teribilism care-i aplatizează pe mai mulţi congeneri ai săi, când va ajunge să simtă că versul alb (ca să nu sun că respinge, spun numai că:) admite şi mai greu vocabula de simplă comunicare, lipsită de profunzimi sau de originalitatea rezonanţei, că diminutivele zgârie urechea şi simţul poetic iar simplităţile exprimării trebuie să cuprindă mereu un antibanal feroce, când îşi va radicaliza poezia faţă de asemenea tare, constănţeanul din el va avea dreptul să se pretindă din stirpea tomitanului care s-a autodenumit „tenerorum lusor amorum”.

Mă opresc aici de teamă că, în ciuda a cel puţin opt superlative pe care le-am folosit caracterizându-l pe acest poet care le merită, să nu-i fac vreun deserviciu vorbind cinstit despre hibele pe care le mai are, în contextul în care astăzi, prin practicile despre care vorbeam la începuturile acestor rânduri, orice prefaţă sau postfaţă situează orice carte la care este ataşată, cel puţin de la perfect şi genial în sus; iar baremul de superlative este pe la minimum douăzeci şi patru la oraşe şi treizeci şi două în municipiile capitală de judeţ. Fraza de început de cronică literară cu: „Valorosul volum de cimilituri apărut în prestigioasa editură din Pătârlagele aduce o contribuţie naţională la…” este bine generalizată în limbajul criticilor despre care am vorbit mai înainte, în vreme ce prietenul meu Achiţenie, care le îndruma pe grafomanele picturii către talentele produselor casnice, îşi savurează acum nemurirea, devenind el însuşi monument.
Iar eu, păcătosul, convins că, în urma unor asemenea practici de reclamă la tarabă, e întru totul justificat faptul ca acela care te roagă să scrii despre el, e sigur că vei scrie cât de genial este, m-am jurat mai demult să nu mai accept asemenea propuneri. Dar lui Ionuţ, care pe deasupra mai e şi constănţean de-al meu, apucasem să-i promit, tocmai fiindcă l-am văzut că a trăit experienţa şi, ajungând pe locurile natale, a avut parte de prezentări care-l plasau pe acea diagonală urbanistică dintre statuia lui Ovidiu şi bustul lui Eminescu, chiar pe un soclu cu puţintel mai înalt decât al acestora.
Dintr-un asemenea motiv anunţ că e ultima oară când, în scrierile mele, mă refer la vreo carte nou apărută. Oricât s-ar insista pentru o prefaţă, sau recenzie, sau măcar lectură, eu văd în spate surâsul umil al cerşirii unor laude; iar, după ce scriu, mai simt şi scrâşnetul de nemulţumire că nu am lăudat suficient. Aşa că: De ce să fiu linguşit sau înjurat?!… Mă simt bine aşa cum sunt, mă bucur când găsesc în talentul altora un sprijin pentru a impune biata cenuşăreasă de literatură română şi, cu asta: Punctum!

Corneliu LEU