« Revista ASLRQ

 

ORICE SEMN ESTE O INSULĂ
 
            Cartea vie şi adevărată  este  cartea pe care scriitor fiind şi lecturându-o ai fi vrut  ca tu să o fi scris. Cartea bună este cartea în care pierzându-te captivat de frumuseţea lecturii trăieşti împreună  cu scriitorul aventura cunoaşterii dinspre sufletul tău înspre zarea necunoscutului, care se tot îndepărtează din calea ta. Trăind starea de împreună cu autorul cărţii te identifici cu el, simţi că de acum faci parte din fiinţa lui, iar drumul plăcut şi emoţionant pe care-l faci împreună cu autorul simţi cum te îmbogăţeşte, cum te face să te înalţi. Acestea au fost sentimentele trăite ca lector al cărţii talentatei poete Elisabeta Iosif  „Orice semn este o insulă”!
            Excursul spiritual,  epistemologic  al  autoarei te  face să te adânceşti în tine, să te regăseşti pe tine pe colinele memoriei. În adolescenţă am debutat ca poet şi ca reporter. Visam să colind lumea ca Geo Bogza şi să scriu reportaj ca el. În minte mi s-a conturat un Proiect pe care poate Domnul mă ajută să-l împlinesc: acela de a merge pe culmile munţilor Carpaţi de la graniţa de nord a Ţării până la  jos la Dunăre. Un alt proiect care s-a născut în mintea mea de adolescent a fost acela de a merge cu picioarele desculţe la locul în care s-au dat în istorie ”Marile bătălii” pentru apărarea pământului strămoşesc ale neamului daco-românesc. Să merg şi să mă închin la vetrele sacre ale istoriei.
            Să merg deci la Rovine, la Călugăreni, la Podul  Înalt, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Să mă întind pe pământul gol sau pe iarbă, cu mâinile sub cap, să privesc cerul ceasuri întregi. Să las gândurile, sentimentele, ideile, simţămintele care îmi vin în minte şi în suflet să se adune în fiinţa mea. Să stau chiar zile întreg în acele locuri sfinte călcate cu pasul de  moşii noştri, până când voi simţi că locul acela, pământul, iarba mă cunosc, se bucură, comunică profund cu sufletul meu.  Acesta a fost unul din marile vise ale adolescenţei şi tinereţii noastre, care ca multe alte vise a rămas neîmplinit. Din toate acestea am făcut doar această experienţă. Am urcat desculţi la cetatea Costeşti, pornind de jos până la cetate…În spaţiul cetăţii am mers, la fel, desculţ. În timp ce urcam îmi spuneam în gând  pe acest pământ au călcat paşii  Regelui Burebista, ai Regelui Durpaneux, ai lui Decebal. Pământul acesta este sfânt, pentru că el a fost bătut centimetru cu centimetri de miile de daci care au trăit pe aceste locuri, şi care s-au luptat eroic cu romanii ca  să-şi apere cetăţile. M-am aplecat şi am sărutat  ţărâna drumului.
            La  Sarmisegetuza am urcat cu maşina, drumul fiind lung, şi am făcut aceiaşi experienţă,      m-am  descălţat şi cu pantofii în mână am păşit sărutând cu tălpile goale iarba şi pământul pe care au călcat tălpile regilor, ale preoţilor daci.  Din păcate nu am reuşti să ajung la Rovine, la Călugăreni, şi la multe alte locuri, vetre de sfinţenie şi de eroism ale  neamului daco-roman, căci noi suntem poporul dac în devenirea lui prin istorie…
            Iată însă că un reporter talentat  trăieşte şi împlineşte în modul cel mai real şi senzorial visul nostru din tinereţe. Elisabeta Iosif, o poetă talentată despre care am scris impresionat, are această idee genială, de a merge la vetrele sfinte ale  acestui neam, care sunt pilonii de aur şi de oţel pe care se sprijină marea Construcţie a istoriei noastre…Merge la Sarmizegetuza cu un grup de  dacişti, curent din care facem parte şi noi.   Ne oprim din lectură emoţionaţi şi ne bucurăm că Elisabeta Iosif este o fiinţă iubitoare a acestui pământ şi a creaţiilor materiale şi spirituale  ale înaintaşilor noştri.
            O însoţim cu  sufletul vibrând de emoţie în incinta sacră a Sarmizegetuzei :
            „Sarmizegetuza Regia mi s-a părut ca o carte deschisă, cu semnificaţii  multiple, depozit de valori spirituale, labirint iniţiatic şi spaţiu al cunoaşterii gândirii dacice, închizând în sine şi secretul salvării fiinţei naţionale.  În această cetate religioasă, cu multe sanctuare, am simţit nu numai protecţia “valvelor înălţimilor muntoase”, ci şi altceva, acel “ceva” pe care Eminescu îl numea “sămânţa de lumină, …duhul – reflexul energiei divine, loc al împăcării contrariilor: Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/ Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”(Strigoii). Sau poate…era imposibil să nu mă gândesc la Deceneu, marele preot, viceregele dac aflat printre înţelepţii despre care vorbesc şi Placuţele de la Sinaia, cum e celebra placuţă cu numărul 21, care  aminteşte şi despre doi (?! ) zei. Alături de “zeul suprem, Zalmoxe, cine mai putea fi?! Cercetările n-au elucidat încă misterul… “
            Observăm că Elisaneta Iosif nu scrie un reportaj imagistic, ci spiritual, ea nu-şi opreşte privirea asupra unei privelişti, a unei imagini a spaţiului arheologic, pe care să îl descrie, aşa cum face Alexandru Vlahuţă, poate cel mai mare reporter din Istoria literaturii noastre, pe nedrept neapreciat, mai ales că el deschide  istoria reportajului  artistic în literatura noastră. Nu rămâne nici doar la notarea senzaţiilor, a  emoţiilor care se nasc în sufletul autoarei ca refelectare a frescei pe care o văd ochii ei. Elisabeta Iosif trece dincolo de aceste nivele ale scrisului. Pe nesimţite vedeam că ea este creatoarea unui eseu subtil,  care ţine de dimensinea poeticului, a metaforei, a cultului. Elisabeta Iosif scrie ceea ce numim noi prin eseu, un reportaj spiritual, un reportaj al comunicării profunde şi totale cu universul spiritual, cu acel cosmos de semne al spaţiului pe care le interpreatează, trecându-le prin mintea şi prin sufletul ei, proiectându-le  pe ecranul de irizări al operei literare.
            Elisabeta Iosif este un om cu lecturi bogate, cu gusturi şi percepţii rafinate. De aceea textele ei sunt pline de moto-uri sau citate din marii  oameni de cultură, scriitori, filozofi, critici de artă, citate care sunt de fapt ochi, fante, semne prin care scriitoarea percepe realitatea. Uimitoare este la Elisabeta Iosif capaciatea ei de a  re-construi, de a re-învia “lumea”, viaţa, realitatea aşa cum au fost ele în momentul acela. Din citatul următor nu vedem tabloul lui Deceneu, ci chiar omul, aşa cum stă pe trunchiul copacului, ascultînd susurul apei proaspete de izvor :
            “Mi-l imaginez pe Deceneu stând pe trunchiul aflat lângă izvorul cu cea mai pură apă…Am stat în acelaşi loc, am băut de la izvor, ca dintr-o apă sfântă,  simţind că sorb  lumină. În stânga izvorului, platoul era dominat de Discul Solar, un soare imens de andezit, care indica nordul printr-o limbă ce continua dincolo de cercul soarelui.  “Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său dinamic…muntele simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului” (Jean Chevalier). Soarele de andezit era aşadar simbol al perfecţiunii şi al armoniei, un spaţiu închis şi protector.”
            O însoţim pe Elisabeta Iosif într-un loc sacru  pe care nu l-am văzut nicioadă, la Palatul Felix Romula care este Palatul imperial al lui Galerius (Împărat roman care prin originea sa era dac). Vedem şi auzim realitatea vie şi atmosfera de atunci prin ochii şi urechile autoarei care ne scufundă în miezul sacru al legendei, şi care are capacitatea dea  re-crea  ”lumea de la început”, cum ar zice Mircea Eliade.
             “Povestea începe de demult. Demult, demult, când dacilor li se dusese vestea că sunt viteji dar şi bărbaţi falnici. Iar multe fete ar fi vrut să-i aibă alături. Romuliana aflase despre această zonă miraculoasă, de sub muntele Măgura (cât de românesc sună!), locuită de daci liberi. Legendă sau nu, Romuliana a venit în Dacia de la Roma şi s-a îndrăgostit de un frumos cioban dac. Un dac liber. Nu trecu mult şi o poveste de iubire, pierdută în timp, i-a legat pentru totdeauna. S-au căsătorit iar mai târziu, fiul lor, Galerius, care şi-a divinizat mama, construieşte un palat în cinstea ei, purtându-i numele”.
  Cultura bogată a autoarei, cunoştiinţele ei din domeniul artei platice, al muzicii, al arhitecturii, o ajută să construiască reprezentări uimitor de clare. Parcă am fi la faţa locului, în acel timp, cînd trăia împăratul Galeriu, pe carel-l vedem păşind prin curtea palatului, urcând scările, vorbind cu slujitorii:
             “Arhitectura Palatului Romuliana se adresa văzului ca un simbol, cu artele reprezentate aici, prin scrierea străveche, semnele fiind ele însele o fixare a limbajului. În lumea terestră, arhitectura a constituit întotdeauna un semn de civilizaţie. Şi Felix Romuliana a rămas cel mai important exemplu de conservare a arhitecturii tradiţionale a palatelor, care au rezistat incursiunilor barbare, constituind unul dintre magnificele monumente, printre cele mai bine păstrate pe acest teritoriu. Cercetările arheologice au dus la descoperirea unui oraş luxos (sec. III şi IV), având fortificaţiile unui oraş gigantic”.
            Cât de mult ne-am dorit să merge să vedem Palatul  lui Brâncoveanu de la Potlogi! Iată îl vizităm acum, împreună cu autoarea reconstruit de rafinamentul marelui  regizor Dan Nasta :  ” Tinda raiului”- însemn la Curtea domnească din Potlogi:
            Aveam în faţa mea un patriarh. Sau aşa mi se părea, în acel an 2005. Cu statura sa impresionantă, cu vocea sa melodioasă, plină de culoare ştia să te convingă. Regizase multe piese de teatru şi spectatorii veneau şi pentru că domnia sa le regiza. Dar pe regizorul Dan Nasta îl cunoşteam şi ca un împătimit colecţionar de artă, autentic ţărănească. În acel moment îl preocupa restaurarea Palatului brâncovenesc de la Potlogi. Ceea ce m-a fascinat era reconstituirea de către interlocutorul meu a atmosferei epocii. Avea atunci 88 de ani. Fiindcă regizorul Dan Nasta, despre care vorbesc, era în 2005, directorul onorific al acestui aşezământ, monument de arhitectură din sec. al XVII-lea. Se dedicase unei idei: refacerea palatelor brancoveneşti. În 2007 se spera ca monumentul de la Potlogi să se întregească cu un zid de incintă şi să se integreze în circuitul valorilor europene. O idee, care necesita scoaterea în evidenţă a  semnificaţiilor artistice ale Palatului de la Potlogi şi a unicităţii acestei curţi domneşti. Iar la Potlogi, unde ne aflam, Dan Nasta “regiza” scena dintre muzeul cu obiectele sale expuse şi desfăşurarea unei tematici. Astfel, fiecare sală devenea întruchiparea unei metafore fundamentale a vieţii ţăranului în general şi în special a locuitorilor din Potlogi, adăugând obiceiurile zonei. “Tinda raiului”, îmi spunea, e “sala mare”, cu frumuseţi pe care ţăranul  le-a văzut gândindu-se la viziunea ortodoxă a raiului ceresc. El a încercat astfel să înfrumuseţeze viaţa terestră, amintind de valorile maxime care ne conduc: arta şi religia”.
            Cartea aceasta, inedită şi deosebit de  valoroasă, după apariţie va consacra o scriitoare interesantă şi importantă în lumea literară. Ea descoperă sau inventează o nouă specie lierară, care este o sinteză rezultată din mariajul reportajului cu eseul, fapt care la început ne-a făcut să denumim această specie reportaj spiritual. Cartea Elisabetei Iosif este însă şi o carte de filozofie, plină de poezie. Cheile de boltă ale Eseului sunt conceptele de semn, semne şi de insulă, insule. Luciditatea şi transluciditatea textului, faptul că povestea cărţii este brodată asemenea unei ii ţărăneşti din semne şi din insule, care sunt fante ce se deschid semantic în toate direcţiile, ca şi haloul poetic şi muzicalitatea textului care învăluie conţinutul Eseului, toate acestea îi dau Cărţii o savoare şi o prospeţime semantică fascinată şi incitantă. Nu am mai citit o  carte atât de “nouă”, de inteligentă, de încântătoare.  După lectură, cititorul  are de acum o viziune mult mai bogată şi mai frumoasă asupra devenirii spirituale a acestui popor.
            Ne bucurăm pentru realizarea colegei noastre şi recomandăm cartea cu toată dragostea şi încântarea.
 
Ştefan Dumitrescu, 17 mai  2015

sursa: Elisabeta Iosif, iunie 2015