« Revista ASLRQ
BRĂILA – POARTĂ DESCHISĂ SPRE BASARABIA
 
 
Nicolae Iorga consideră Brăila „Poartă către Răsărit” pentru  că toate influenţele Apusului treceau Către Răsărit prin Brăila... Drumul mocanilor trecea pe aici, unii treceau chiar dincolo de Nistru, se duceau până în Crimeea...[1].
În prima sa lucrare despre Basarabia din 1899 intitulată Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii albe, N. Iorga pe bază de documente vorbeşte despre „Drumul moldovenilor” din lungul Siretului, care în sec. XIV avea capătul la Brăila. El trecea prin Colomeea, Sniatyn, Cracovia, Lemberg, făcea ocol mare spre Apus la Suceava... ajungea la Roman, apoi la Bacău, Adjud, cobora la Brăila.[2]
Iar „Drumul tătăresc” mergea de la Botoşani, Suceava, Iaşi, trecea Prutul la Vadul Ţuţorei, aici, urma spre Caffa, Ackermann şi Chilia. Dar de când cu prădăciunile tătăreşti o lua pe la Vaslui, Vadul Fălciu, spre Chilia şi Cetatea Albă.[3]
Deci, Brăila concura cu Chilia.
În 1484 sultanul Baiazid al II-lea smulge lui Ştefan cel Mare, Chilia şi Cetatea Albă. Turcii au vrut să aibă în mâna lor Vadurile de la Dunăre şi Nistru, nu numai ca puncte militare, dar şi pentru a lua vamă bogată.
În 1538 ocupă Brăila, o transformă în raia în 1540 şi toate veniturile strânse vor fi ale sultanului – până în 1829.
Ca istoric, N. Iorga spune atât de frumos şi adevărat: Nu Brăila este Fiica Principatului Ţării Româneşti, ci ea este Maica acestui Principat![4]
De ce? pentru că existenţa Brăilei precede întemeierea Ţării Româneşti. Drumul ce lega Braşovul de Brăila a fost crucial în procesul de devenire a statutului medieval muntean.
Profesorul Constantin Pricop în conferinţa Pe drumul Brăilei de la Muzeul Brăilei, din 20 I 2011, când s-au sărbătorit 643 de ani de existenţă a Brăilei (1368) a întrebat: Ce este drumul? Drumul este ca viaţa, iar oraşul este Omul. Destinul Brăilei este ca apele Dunării, cu unduiri şi valuri. Copilăria Brăilei a durat două secole. În 1538 copilul a rămas orfan de ţară fiind luat de turcii conduşi de Soliman Cel Mare (cel care ocupase şi Timişoara).
Brăila aproviziona cu de toate Istanbulul şi era „ochiul sultanului” ce veghea asupra ţărilor române.
Grânele, vitele, lâna, peştele, mierea, ceara, lemnul, sarea care se încărcau în celelalte porturi ale Dunării, de la Calafat şi Giurgiu se îndreptau spre Brăila, de unde în corăbii plecau spre lumea largă şi unde veneau în schimb produse şi mărfuri străine.
Istoricul Constantin C. Giurescu spune: Brăila, „Poarta spre lume” a Ţării Româneşti şi-a avut dezvoltarea ei istorică determinată, pe de o parte, de aşezarea în punctul cel mai apropiat de mare al Dunării muntene, pe de alta de vecinătatea bălţii bogate în peşte şi a Bărăganului, bogat în turme, vite şi grâne.[5]
Condiţiile favorabile traiului omenesc în ţinutul brăilean au făcut să se aşeze oamenii din cele mai vechi timpuri şi să existe o continuitate neîntreruptă.
Descoperirile arheologice arată urme ale culturilor neolitice Boian şi Gumelniţa, acum 5000 de ani, legăturile cu celebra cultură Cucuteni şi în prima epocă a fierului (1200-700       î. Hr.) dezvoltarea culturii Basarabi până peste Prut, cu caracter etnic nord tracic.
În sec. VIII î. Hr. s-a produs separarea ramurii nordice a daco geţilor din marea familie a tracilor.
Statul lui Burebista (82-44 î. Hr.) se întindea la răsărit până la gurile Nistrului (Tyras), la sud, Dunărea (Danubius) şi Marea cea Mare, iar la apus, Tisa.
La fel, în timpul lui Decebal (87-106) regatul cuprinde întreg Ardealul şi ţinuturile ce se aşterneau la poalele munţilor până la Dunăre şi Nistru, susţine istoricul Ion I. Nistor.
Cetăţile dacice sunt numeroase şi puternice în această zonă: S-au descoperit 70 de aşezări dacice şi patru necropole.
 - Piroboridava (Pyr=Prut; Bor=Boreion – una dintre gurile Dunării şi Dava=cetate)
- Tamasidava (Reni)
- Daciporata (Daci=Daci; Porata=Prut)
- Carsidava (Carpsidava=Carpii)
- Carrodunum
În aceste zone bogate au venit în sec. VII î. Hr. grecii din Milet, care au întemeiat Histria, Diompopolis (Balcic), Mesembria (Nesebăr), Appolonia (Sozopoli), Tyras (Cetatea Albă). Apoi vin sciţii de neam iranian şi în sec. I d. Hr., bastarnii de neam german.
În sec. I d. Hr. romanii ocupă toată zona şi o alătură provinciei Moesia, având un castru puternic la Bărboşi (vărsarea Siretului în Dunăre) între anii 60-90 d. Hr.
Legiunile romane au ajuns până la Tyras (Legiunea a V-a Macedonica). Şi astăzi se păstrează cele două Valuri ale lui Traian, care erau folosite pentru apărare şi ca puncte de observaţie.
Pe malul dobrogean al Dunării, în faţa Brăilei era Cetatea romană de la Arrubium (Măcinul).
În 1975 în castrul roman de la Barboşi s-a descoperit o sfântă cruce pandantiv, piesă creştină în cuprinsul unei localităţi dacice de epocă romană, având în partea de sus un orificiu de prindere. Crucea este din sidef şi datează din prima jumătate a sec. III. S-a găsit şi un opaiţ cu porumbelul cu ramura de măslin în cioc. Acestea dovedesc răspândirea creştinismului de la începuturile sale.
Interesantă este aprecierea cronicarului bizantin Laonicos Chalcocondilas, care l-a însoţit pe sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în 1462 în războiul pornit împotriva lui Vlad Ţepeş şi care scrie în Cronica sa: Brăila este oraşul dacilor, în care se face comerţ foarte mare.
Revenind la epoca romană, în afara teritoriilor incluse în Moesia, existau dacii liberi, costobocii în regiunea superioară a Nistrului, ce au purtat lupte cu romanii între anii 167-170.
Între 271-275 are loc retragerea romană la sud de Dunăre, armata şi administraţia, dar majoritatea populaţiei romanizate a rămas Dacia. Simbioza daco-romanilor va constitui piatra de temelie pentru formarea poporului român.
Urmează valurile migratoare ale avarilor, hunilor, slavilor (sec. VI), bulgari (sec. VII), pecenegi şi maghiari (sec. X), cumani (sec. XI) şi în 1241 Hanatul Hoardei de Aur al tătarilor.
Aşa cum spune Nicolae Bălcescu: Potopul Asiei a venit să înghită lumea şi românii i-au pus stavilă.
În Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi (24 nov. 1843) basarabenii şi toţi moldovenii suntem români. Aşa a vrut Domnul să fie! Suntem... lăsaţi cu solie de la Dumnezeu şi misiunea istorică de strajă la hotar împotriva Răsăritului cotropitor.
Întemeierea Ţării Româneşti este opera lui Basarab I (1310-1352), drept pentru care turcii aveau să numească acest pământ Basarabia... care s-a întins de-a lungul Dunării, până dincolo de gurile fluviului, deci dincolo de Prut închizând şi zona dintre Prut şi Nistru. Cu timpul acest nume s-a restrâns în partea de sud dintre Prut şi Nistru.
Prin descălecatul lui Bogdan I se formează Ţara Moldovei. Dimitrie Cantemir spune că Moldavia este de la râul Moldova sau Mollis Davia (Dacia Molizilor). Numele de Basarabia, ca „ţară deosebită” de Moldova apare oficial în timpul ţarinei Ecaterina a II-a, care la stabilirea de consuli în Ţările Române le numeşte: Valahia, Moldova şi Basarabia.
În 1812, ruşii au extins numele de Basarabia asupra întregului ţinut anexat între Prut şi Nistru.
Dar numele Brăilei? este tipic românesc şi vine de la numele de persoană, Brăilă. Face parte din categoria foarte veche a numelor personale terminate în ai: Brai, Niculai, Mihai.[6]
La 1330, stăpânirea lui Basarab se întindea şi dincolo de Brăila, pe ambele maluri ale Dunării, până la vărsarea ei în mare.
Între sec. XIV-XIX, Basarabia nu a avut o denumire specială, ea a făcut parte din Principatul Moldovei.
În acest timp, turcii şi-au organizat un sistem de raiale la Dunăre: Turnu şi Giurgiu (1428), Brăila (1540), Tighina (Bender – Poarta – 1538), Ismail (1595) şi Hotin (1711).
În studiul prezentat la Academia Română în 1910, despre Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, N. Iorga explică pe baza documentelor că diplomatul francez Ledoulx din Bucureşti, credea în decembrie 1811 că ruşii vor rămâne în Basarabia întreagă cu Ismail şi cu Brăila şi că tratatul între Turcia şi Rusia este iscălit aşteptându-se doar ratificaţia sultanului. De aceea se gătiau în Bucureşti luminaţii cu zeul Marte călare pe vulturul împărătesc, ce ţine-n plisc Semiluna.[7]
Toate acestea arată ce siguri erau în ceea ce priveşte încheierea păcii din mai 1812 şi luarea Basarabiei în întregime, nu numai sudul.
În 1829, Brăila este eliberată de sub stăpânirea turcească şi contele Voronţov, guvernatorul General al Basarabiei (1828-1856), vizitează oraşul în 1835 aşa cum povesteşte preotul anglican C. B. Elliot în Note de călătorie: Pe străzile principale erau arcuri de triumf de lemn ridicate în onoarea Contelui Voronţov, guvernatorul Basarabiei, care vizitase de curând oraşul. În port se aflau mai multe nave de comerţ englezeşti şi greceşti.
Călătorul este impresionat de exportul din portul Brăila... Cam 80.000 de capete de vite anual şi 250.000 piei de oaie în Ungaria şi Germania, peste 500 de nave de câte 200 de tone încărcate cu grâu, orz şi ovăz.[8]
C. B. Elliot a mers apoi pe Dunăre până la Galaţi, prin Chişinău şi Odessa, unde s-a îmbarcat pentru Turcia.
În 1856, prin tratatul de la Paris, Moldovei i se retrocedează partea de sud a Basarabiei.
În 1857, Al. I. Cuza era prefect de Covurlui  şi a fost trimis cu „osebite lucrări” la Ismail şi Cahul.
În 1859, după alegerea lui ca domn al Principatelor Unite va adresa un Manifest către cele trei judeţe din Basarabia retrocedate în 1856: Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea ei tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuirile şi nevoile ce de mulţi ani au năvălit această ţară a Moldovei, atât de bună şi frumoasă.
Pe 11 noiembrie 1863, Al. I. Cuza îi oferea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea alianţa ţării sale într-un război împotriva Rusiei, sperând a recăpăta toată Basarabia.[9]
În urma războiului din 1877-1878, prin Tratatul de la Berlin, sudul Basarabiei este luat din noiembrie de Rusia.
Dar, relaţiile comerciale au continuat şi în 1903, Societatea Rusă de Navigaţie, pe Dunăre dirija comerţul la Cetatea Albă, Ismail, Reni, Chilia, Vâlcov până la Galaţi.
Existau curse de vapoare ruseşti şi austriece între Odessa şi Viena.[10]
Târgurile Chişinău şi Ismail aduceau produse manufacturiere, Cetatea Albă - vin, Chilia şi Volcov – Caviar, Bălţi – vite şi Soroca – tutun.
După realizarea Marii Uniri din 1918, Nicolae Iorga a scris în 1919 Călăuza în România Veche pentru fraţii Basarabeni şi prezintă principalele oraşe: Iaşi, Bacău, Focşani, Braşov, Bucureşti şi Brăila, mănăstiri, ţinutul Olteniei şi Dobrogei, pentru a-şi da seama că nu trec un hotar despărţitor de neamuri, ci se întorc în aceea Moldovă întreagă de odinioară.[11]
La cursurile de vară de la Vălenii de Munte, deschise de N. Iorga din anul 1904, cu scopul de a întări sufletul naţional au participat învăţători, profesori, preoţi, mulţi tineri (elevi din licee şi şcoli normale, studenţi) şi români din teritoriile aflate sub stăpânire străină. Prelegerile erau prezentate de elita culturii româneşti şi urmate de excursii la mănăstiri sau locuri istorice. cursurile au avut loc între anii 1908-1914 şi 1921-1940.
Din cercetările la Arhivele Naţionale Brăila, am găsit alături de nume ale tinerilor studenţi din Basarabia şi nume de învăţători şi tineri din ţinutul Brăilei.
În anul 1924 au participat: Gică şi Ionel Stăncescu din Brăila, Marin Eniceanu (Ţibăneşti), Dumitru Anghel (Tufeşti), Anton şi Alexandrina Grigorescu (Ulmu). De la Chişinău: Aneta Darie şi Teodore Opatsky (student)iar de la Bolgrad: V. Popazoff.[12]
Aceşti tineri s-au cunoscut, s-au împrietenit şi au petrecut împreună clipe plăcute.
Profesorul brăilean Gheorghe Munteanu Murgoci, bun prieten şi colaborator al lui N. Iorga a prezentat în 1921, prelegerea Românii de peste Nistru.
Tot la Arhive am studiat Fondul Familial Ţane Nicolae. Acesta s-a născut în 1903 la Brăila într-o familie de negustori de vază din oraş. Bunicul avea ceainărie, case, fabrică de săpun şi un hotel.
Tatăl s-a ocupat de carierele de piatră, avea mai multe case în oraş şi o vilă la Lacu-Sărat.
Nicolae Ţane a avut 4 fraţi: Vasile (a murit în război), Pavel, Ana şi Aurora.
El a făcut Şcoala Primară şi Liceul „N. Bălcescu” din Brăila şi a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (secţia Pedagogie). A fost numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală de Învăţători de la Cetatea Albă (1926-1938), iar doi ani a fost Director.
A scris articole pe teme de cultură generală, pedagogie, recenzii şi traduceri.
În 1922 a participat la cursurile de vară de la Vălenii de Munte (ca elev de liceu) de la Brăila. A finanţat şi condus revista Cetatea Albă între 1930-1938 şi a fost membru pe viaţă al Astrei, Asociaţiunea pentru cultura poporului din Cetatea Albă.
 
Sora sa, Aurora Ţane, a urmat tot facultatea de Litere şi Filologie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă, terminată în 1929. Pe Diploma de Licenţă este semnătura lui Dimitrie Gusti, Decanul Facultăţii şi a lui N. Iorga, Rectorul Universităţii.
Ea a funcţionat ca profesor la Gimnaziul industrial de fete din Tighina şi apoi la Brăila.
Aurora Ţane a fost primul director al Arhivelor Statului din Brăila.
Deci în perioada interbelică, relaţiile dintre Brăila şi Basarabia s-au manifestat pe plan cultural: şcoala (pregătirea de învăţători şi buni meseriaşi).
Despre Basarabia, Mihai Eminescu a scris că este cu picioarele scăldate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită la poalele Carpaţilor.[13]
Parafrazând, putem spune Brăila şi Basarabia sunt două surori, una mai frumoasă ca alta, care stau cu picioarele scăldate la Dunăre şi cu fruntea umbrită la poalele Carpaţilor.
Istoria dovedeşte că ele sunt „surori bune” şi au „poarta deschisă” între casele lor.
Neamul românesc s-a ţinut aici, pe locurile brăilene şi basarabene, adânc înrădăcinat în pământul său străvechi şi s-a simţit întărit şi iluminat de credinţa sa strămoşească.[14]
Brăila a fost reşedinţa Mitropoliei Proilaviei înfiinţată în 1569 pentru credincioşii, majoritatea români, din raialele turceşti: Bugeacul tătăresc, Cetatea Albă, Chilia, Bender, Căuşani, Ismail, Reni, Brăila, Giurgiu şi Turnu, iar din 1713 – Hotin şi peste Nistru, 40 de sate ortodoxe, subordonate hanului tătar şi oraşele Balta, Ananiev şi Dubăsari.
Mitropolia Proilaviei  depindea de Patriarhia de la Constantinopol. Cel mai vechi document cunoscut este Actul Sinodal al Patriarhului de Constantinopol din 1590 prin care se înfiinţează în Rusia, Patriarhia. Actul era semnat de 108 ierarhi bisericeşti, între care sunt numele „Nectarie, fost al Proilaviei” şi „Antim al Proilaviei”.[15]
În anul 1641 se ridică biserica din Ismail la rangul de Stravropigie (Patriarhală), fiind uneori şi reşedinţa Mitropoliei Proilaviei.
În 1716 era Mitropolit Ioanichie care a avut proces cu episcopul Iorest al Huşilor pentru hotarul de nord al Eparhiei ce se învecina cu aceea a Huşilor.
De menţionat este că ierarhii erau de origine greacă sau aveau nume greceşti. Nicolae Iorga arată că era un obicei încă de la începuturile creştinismului. Într-un act din 4 iulie 1772, ierarhul Brăilei Daniil se intitulează „Mitropolit al Proilaviei, al Tomorovei (Reni), al întregului ţărm al Dunării, al întregii Basarabii şi al Ucrainei”[16] (adică sudul Transnistiei).
„Al întregii Basarabii este sensul vechi al termenului , corespunzând cu Bugeacul Biserica Mitropoliei era pe malul Dunării cunoscută sub numele de „Biserica Veche” şi cu hramul „Arhanghelilor Mihail şi Gavriil”.
Mitropolia Proilaviei a existat până în 1829, când s-a desfiinţat raiaua Brăilei. Biserica veche apare în planul în planul oraşului Brăila din 1836, dar în 1846, ca urmare a surpării malului Dunării, s-au slăbit zidurile ei, de aceea a fost părăsită şi dărâmată.
De fapt, din 1812, când a fost pierdută Basarabia, Mitropolia şi-a restrâns autoritatea religioasă, iar ţinutul acestei provincii e trecut sub eparhia rusă.
În concluzie, Mitropolia Proilaviei a fost „mama” ce a ocrotit credinţa românilor şi a păstrat neamul.
Circula chiar o zicătoare, ce era spusă celor care erau stăpâni pe sine şi demni: Parcă este un Proilav, adică, un brăilean![17]
Istoria Basarabiei este legată direct de Mitropolia Proilaviei şi, de aceea Eminescu spune într-unul din cele şase articole din ziarul Timpul puse sub numele de „Basarabia” (martie 1878): Să mulţumim bisericii noastre, care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat...[18]
Pe 17 noiembrie 1864, Al. I. Cuza dă un decret pentru înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos ce avea în teritoriul său judeţele: Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, iar reşedinţa era la Ismail. Cahul aparţinea de Eparhia Huşi. Locotenent de episcop era Melchisedec Ştefănescu.
În 1865 la Ismail a fost înfiinţat Seminarul Teologic, la care învăţau mulţi elevi din Brăila şi Galaţi.
În 1866 este dat în folosinţă Palatul Episcopal din Ismail (în timpul lui Aron Vodă, în 1595 era numit satul Smil, iar turcii au construit cetatea Ismail şi formau raiaua.
La inaugurarea Episcopiei de Ismail în 1865, episcopul Melchisedec exclama: Basarabia, parte din Moldova, acest pământ românesc din timpul creştinesc al Bisericii Ortodoxe Române, stropit de atâtea ori cu sângele fiilor săi, fecundat cu sudorile şi ostenelile vechilor predicatori ai bisericii române. [19]
În 1878 Eparhia Dunării de Jos are reşedinţa la Galaţi, primind şi judeţele Tulcea şi constanţa.
Nu numai istoria şi biserica leagă Brăila de Basarabia, ci şi geografia, aşa cum a spus N. Iorga într-o conferinţă de la Radio Despre Basarabia (9 aprilie 1937): Bugeacul este dincolo de Prut şi îi corespunde de dincoace Judeţele Covurlui, Râmnicu-Sărat şi Brăila cu aceleaşi caracteristici de stepă şi de baltă.[20]
Şi pentru că istoria Brăilei şi a Basarabiei este o istorie cât o poveste, citită la gura sobei şi rămasă în filele de la Arhive, consider că este bine a încheia cu câteva cuvinte despre sufletul brăilenilor şi al basarabenilor.
Aşa cum a apreciat N. Iorga la Congresul Studenţilor ţinut la Brăila în 1929: Brăila, oraş şi judeţ, e un punct de vioiciune şi energie în viaţa ţării... acolo s-au putut ţinea întâi, supt turci numai Români de o vitejie şi o răbdare deosebită. După liberare... s-au simţit în stare să fie ctitori ai noii ordini de lucruri şi apărători ai ei. Astfel s-a creat o rasă brăileană...[21]
Despre sufletul basarabenilor a scris Petru Comarnescu în 1939 Basarabenii s-au legat tare de pământul lor, ca arborii bântuiţi de furtuni – Liberi, robiţi şi dezrobiţi odată cu el, au îndurat vijeliile şi binefacerile stârnite asupra lui.[22]
În studiul Neamul românesc în Basarabia (1905), N. Iorga se întreba Se va naşte cândva, în neamul nostru, acel Făt Frumos? Care să trezească pe frumoasa Basarabie din somnul istoriei.
La Comisia Afacerilor Române de la Paris, pe 22 febr. 1919, Ion C. Brătianu spunea: Basarabia reprezintă pentru noi uşa (Poarta n. n.) intrării în casa noastră, în mâna altora ne-ar putea periclita întreaga casă.[23]
Dar, Brăila a fost întotdeauna şi va fi o poartă deschisă spre sora ei, Basarabia.
 
 Prof. Adriana Grigorescu
www.infoest.ro/stiri/atitudini/personalitati-brailene-doamna-adriana-grigorescu-membra-a-asociatiei-cultul-eroilor-braila.htm
sursa: Gabriela Ştefu, 23 iunie 2015
 
[1] Ionel Cândea – Istoria Brăilei în opera lui N. Iorga, în N. Iorga – Studii şi documente, Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, 2010, vol. 6-7, p. 164-165.
[2] Analele Brăilei nr. 4-6/1929 – N. Iorga. Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 235.
[3] Idem, p. 236
[4] N. Iorga, Din trecutul istoric al oraşului Brăila (studiu introductiv – prof. dr. Ionel Cândea), Muzeul Brăilei, Editura Istros 1999, p. 13.
[5] C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 15.
[6] C. C. Giurescu, idem, p. 38.
[7] N. Iorga, Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în Analele Academiei Române, seria II, tom 33 (1910-1911), p. 163.
[8] C. J. Karadja, O călătorie pe apele române şi prin Basarabia în 1835, în Analele Brăilei, nr. 4/1930, p. 49.
[9] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 35.
[10] Nicolae Ciachir, Basarabia sub ocupaţia ţaristă (1812-1917), Bucureşti, 1992.
[11] Pavel Balmuş, N. Iorga – Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei (1914-1940), Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, p. 22.
[12] Arhivele Naţionale Brăila, Direcţia Judeţeană  Fond prof. Ion Dionescu, Dosar nr. 5/1922-1929.
[13] Ion Popescu Sireteanu, Amintiri despre N. Iorga, vol. I, Editura Junimea Iaşi 1980, p. 102.
[14] Ionel Manafu, Contribuţii la istoria Mitropoliei Proilaviei, Analele Brăilei an VIII, nr. 1/1936, p. 17.
[15] C. C. Giurescu, idem, p. 140.
[16] C. C. Giurescu, idem, p. 141.
[17] Ioan Munteanu, Stradele Brăilei, Editura Ex Libris, Brăila, 2005, p. 114.
[18] Mihai Eminescu, Publicistică, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1988 (volum îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizn), p. 108.
[19] Nicolae Dabija, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 5.
[20] Victor Spinei, N. Iorga. Chestiunea Dunării, vol. II, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 112.
[21] N. Iorga, Caracteristici ale brăilenilor, Analele Brăilei nr. 2/131, p. 67.
[22] Petru Comănescu, Virtuţile sufletului basarabean, Revista Fundaţiei Regale nr. 8-9/1941, p. 686.
[23] Gh. I. Brătianu, Basarabia, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 60.