Interviu cu Ionuţ Caragea
realizat de Daniela Deneanu
"Îmi
place să cred că un scriitor poate contribui la crearea unei lumi mai bune"
Pe “poetul născut pe Google” l-am cunoscut pe
Facebook. Mi-au atras atenţia citatele sale despre viaţă care arătau o
intuiţie fantastică în sesizarea diverselor nuanţe ale vieţii, dublată de
un talent ieşit din comun. Curioasă cum sunt din fire, am căutat să aflu
cine este Ionuţ Caragea şi imediat am ajuns la situl personal unde am
plonjat de-a dreptul într-o mare de cuvinte învolburate, încărcate cu
emoţii puternice, cuvinte de foc şi sânge, venite parcă direct din inima
sângerândă şi fierbinte a omenirii. Mai mult dintr-un impuls decât în urma
unui act la care am cugetat adânc (poate a fost mai bine aşa, fiindcă
altfel poate n-aş mai fi îndrăznit să-l deranjez), m-am pomenit că-i
scriu să-l rog să-mi acorde un interviu pentru Viaţa Pozitivă. Aşa, pur şi
simplu. Şi tot aşa, pur şi simplu, fără fiţele pe care ar fi fost
îndreptăţit să le aibă, dată fiindu-i notorietatea, a acceptat. Şi a
răspuns cu o francheţe care m-a încântat de-a dreptul. Coincidenţă (sau nu
)interviul a fost gata chiar în ziua în care poetul împlineşte frumoasa
vârstă de 39 de ani, aşa că profit de această ocazie să-i urez: “Multă
sănătate, fericire, iubire şi un călduros la mulţi ani!” Daaaar ….vorba
lungă, sărăcia omului, să dăm microfonul poetului.
D.D.: Domnule Ionuţ Caragea, v-aţi născut pe 12 aprilie 1975 la
Constanţa. Sunteţi poet, prozator de ficţiune, eseist, critic literar,
editor, membru în multe asociaţii (Academia Româno-Americană de Arte şi
Ştiinţe, Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor de Limbă
Română din Quebec, membru onorific al Fundaţiei “Maison Naaman pour la
Culture”, Beirut, membru al organizaţiei culturale “Diversité artistique
Montréal”, membru al Elis, Reţeaua Românilor Remarcabili din Lume şi membru
al organizaţiei culturale “Poetas del Mundo”, Santiago, Chile şi altele) iar
din 2008 aţi primit şi titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane de Panciu.
Cum l-aţi obţinut şi ce înseamnă pentru dumneavoastră acest titlu?
I.C.: Pe timpul şederii mele la Montréal, am avut o strînsă relaţie
de prietenie cu Eugen Enea Caraghiaur, prinţul recunoscut al cumanilor. De
la domnia sa am primit, în 2008, titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane
de Panciu. Eugen Enea Caraghiaur are nenumărate volume prin care încearcă
să demonstreaze că avem şi un pic de sînge cuman în venele noastre, nu
numai de daci şi romani. Este un subiect foarte delicat şi complex, care
merită să fie dezbătut de specialiştii în domeniu. Eu am acceptat această
titulatură din prietenie şi respect pentru un om deosebit, cu o activitate
literară remarcabilă, dar trebuie să recunosc că, pe undeva, este posibil
să am şi eu un mic procent de sînge cuman în venele mele, ţinînd cont că
bunica din partea tatălui meu, Zinaida, s-a născut în Ismail, o localitate
din sudul Basarabiei. Totuşi, numele Caragea i-a aparţinut bunicului meu,
născut în Muntenia, iar bunicii din partea mamei mele sînt dobrogeni
get-beget. Prinţul Caraghiaur mi-a explicat că în limba turcă cuvîntul
“Cara” înseamnă negru, iar cuvîntul “Agi” înseamnă amar. Cum a căpătat
bunicul din partea tatălui meu acest nume, asta nu am aflat încă.
D.D.: Cum v-aţi descoperit talentul pentru poezie şi cine v-a
susţinut şi încurajat să scrieţi (dacă a existat o asemenea persoană în
familie sau printre prieteni)?
I.C.: Talentul pentru poezie mi l-am descoperit singur, pe la 14
ani, cînd scriam poezii de dragoste fetelor pe care încercam să le
cuceresc. Dar adevărata poezie am început să o scriu în exil, în Canada,
în urma unor traume psihice şi fizice. Au fost poeţi cu care am colaborat
la debutul carierei mele literare, îi voi menţiona pe George Filip şi
Adrian Erbiceanu. Editorul Dumitru Scorţanu din Iaşi a fost cel care mi-a
făcut o ofertă de publicare la editura STEF din Iaşi, iar de atunci am
menţinut o strînsă legătura cu domnia sa.
D.D.: Vă aduceţi aminte care a fost prima poezie pe care aţi citit-o
sau care v-a plăcut cel mult? Aveţi vreun poet preferat?
I.C.: Prima poezie care îmi vine în minte este “Muma lui Ştefan cel
Mare”, de Dimitrie Bolintineanu. Aveam doar 4-5 anişori cînd o recitam, la
îndemnul părinţilor mei. Poetul meu favorit este Eminescu, dar pot spune
că rezonez cu toată poezia de calitate a clasicilor şi contemporanilor
români. Mai recent, am devenit un mare admirator al poeziei lui Daniel
Corbu. Îmi plac şi poeţii străini, mai ales cei care scriu în limba
franceză, o limbă pe care o înţeleg destul de bine.
D.D.: Aţi absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la
Universitatea Ovidius din Constanţa şi aţi activat ca instructor sportiv
şi sportiv de performanţă la echipa de rugby Parc Olympique din Montréal. Ce
ne puteţi spune despre drumul pe care l-aţi parcurs de la sportivul Ionuţ
Caragea până la poetul Ionuţ Caragea?
I.C.: Până la vârsta de 33 de ani am fost sportiv de performanţă
(rugby), iar după 32 de ani am debutat în literatură cu primul meu volum
de poezii. În perioada 2003-2011 am trăit în Montréal, Canada, devenind
cetăţean canadian în anul 2008. Acolo am fondat pe 16 iulie 2008, împreună
cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din
Québec (ASLRQ) şi Editura ASLRQ. În februarie 2012 m-am întors în România
şi m-am stabilit în Oradea. După întoarcerea mea în România, am publicat
romanul de ficţiune “Uezen” (în limba engleză, în U.S.A.), volumele de
poezie ‘Patria la care mă întorc”,”Antologie de Poeme 2006-2012″ şi
volumul de cugetări “Delir cu tremurături de gânduri. Citate şi aforisme
2006-2013″, ajungând, astfel, la 26 apariţii editoriale. Sînt, în
continuare, vicepreşedinte al ASLRQ, ocupându-mă de la distanţă de situl
www.aslrq.ro şi de alte lucruri administrative.
D.D.: Ce vă lipsea din România în perioada când aţi fost emigrant
în Canada?
I.C.: Îmi lipseau locurile frumoase şi tradiţiile care te fac să te
simţi român în ţara ta. Îmi lipsea limba română, voiam să o aud
pretutindeni în jurul meu, nu doar atunci cînt mă întîlneam cu prietenii
sau cînd participam la vreun eveniment românesc. Îmi lipsea clima mai
blîndă, ţinînd cont că în Canada iernile sunt foarte lungi şi geroase.
Cred că, pe undeva, voiam să mă simt şi poet în ţara mea, să cunosc
oamenii cu care vorbeam doar de la distanţă, prin intermediul Internetului.
Cu toate acestea, nu neg faptul că şi în Canada sînt lucruri pe care nu le
regăsesc în România, precum civilizaţia, infrastructura, calmul şi bunul
simţ al acestui popor, amestecul acela de culturi şi rase de tot felul de
la care ai ce învăţa. Dar în viaţă nu poţi să le ai pe toate la un loc şi
trebuie să faci o alegere benefică sufletului şi inimii tale. Oricum ar fi,
am un mare respect pentru Canada şi o consider a doua mea patrie, un
părinte care m-a adoptat şi m-a ajutat cînd îmi era mai greu, care mi-a
deschis ochii şi m-a ajutat să fac nişte comparaţii…
D.D.: Cum aţi reuşit să îmbinaţi activitatea sportivă cu cea
literară, dat fiind că sunt atât de diferite?
I.C.: Oricine poate îmbina cu succes aceste două activitaţi, dacă
este interesat să aibă atât un corp sănătos, cât şi o minte sănătoasă.
Activitatea mea literară intensă a început spre sfârşitul activităţii
sportive. Nu a fost ceva premeditat, ci o consecinţă a evenimentelor şi
stărilor prin care treceam în acea perioadă: exilul, singurătatea, un
divorţ dificil şi câteva probleme de sănătate. Scrisul m-a ajutat să
înţeleg viaţa mai bine şi să trec peste problemele mele în mod constructiv.
D.D.: Primul concurs de poezie creştină la care aţi participat a
fost “Nimic fără Dumnezeu” în 2006, unde aţi câştigat locul al II-lea cu
poezia “Vinerea Mare”. Cum v-aţi descrie relaţia cu Dumnezeu? Când şi cum
a început?
I.C.: Pot spune că relaţia mea cu Dumnezeu este una specială, am
crezut şi cred în Dumnezeu în felul meu, luînd doar ce este mai bun din
religia în care m-am născut şi chiar şi din alte religii. N-am crezut
niciodată orbeşte, nu sînt dogmatic, l-am provocat mereu pe Dumnezeu şi am
căutat răspunsuri şi explicaţii la indiciile pe care le primeam de la EL.
Relaţia mea cu Dumnezeu a fost dintotdeauna bazată pe sentimente, iar
conştientizarea faptului ca EL există a venit atunci cînd sufeream cel mai
mult. Pentru unii poate părea un paradox, ţinînd cont că oamenii, atunci
cînd le merge rău, se revoltă de cele mai multe ori şi neagă existenţa
divinului. Eu am simţit mereu că mi se oferă şi mi se arată ceva, m-am
simţit privilegiat în relaţia cu Dumnezeu, iar faptele mi-au demonstrat de
fiecare dată că nu mă înşelam. Nu pot explica de ce toate acele lucruri mi
se întîmplau tocmai mie, dar cred, pe undeva, că Dumnezeu are motivele lui.
Şi mai cred că acordă tuturor oamenilor o şansă, dar mulţi dintre noi se
îndepărtează de ea pentru că sîntem indiferenţi sau ne lipseşte credinţa.
D.D.: Înţeleg că dragostea v-a ajutat să vă descoperiţi înclinaţia
spre poezie, iar suferinţa să vă perfecţionaţi talentul. Volumul cu care
aţi debutat se numeşte “Delirium Tremens” şi presupun că este scris în
perioada despre care vorbeaţi. Care este prima poezie pe care aţi compus-o
pentru acest volum? O puteţi pune la dispoziţia cititorilor, vă rog?
I.C.: În ce priveşte dragostea şi suferinţa, aveţi perfectă
dreptate. Nu-mi amintesc care a fost prima poezie pe care am scris-o, nu
le-am datat pe toate. Dar poezia “Delirium tremens” rămăne reprezentativă
pentru volum, o puteţi folosi pentru situl dumneavoastră.
D.D.: Mulţumesc! Moartea este o temă recurentă, mai mult sau mai
puţin explicită, în poeziile dumneavoastră. Una dintre poezii este
intitulată sugestiv “Îmblânzirea morţii”, iar acolo numiţi moartea “animal
şi pasăre de pradă”. Cum vă raportaţi la acest eveniment major prin care
va trebui să trecem toţi, mai devreme sau mai târziu?
I.C.: Consider că numai prin moarte sîntem compleţi, că nu trebuie
să ne temem de această experienţă care, după părerea mea, face parte din
ciclul de transformări prin care trece fiinţa umană. Moartea apare în
diverse ipostaze în opera mea, în funcţie de cum am simţit-o în diferite
etape ale vieţii. Cred, totuşi, că apropierea de moarte m-a făcut să
apreciez mai mult viaţa şi să percep fenomenele lumii înconjurătoare din
mai multe unghiuri.
D.D.: Sunteti supranumit “poetul care s-a născut pe Google” după
titlul celui de-al doilea volum de poezii apărut în 2007, “M-am născut pe
Google”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră naşterea pe Google? Vă inspiraţi
din realitatea virtuală?
I.C.: În exil şi în situaţiile nefericite prin care am trecut,
lumea cea mai aproape de mine a fost Internetul. A fost o vreme cînd îmi
postam poeziile pe diverse ateliere virtuale de creaţie, fiind singura
modalitate prin care puteam interacţiona cu oamenii pasionaţi de
literatura din România. Am scris şi cîteva poezii online, în timpul unor
discuţii cu cei de care eram legat sufleteşte, dar cele mai multe poezii
le-am scris în singurătate, pe foaia de hîrtie sau în Word, ascultînd
muzică. Realitatea virtuală este o sursă enormă de informaţii, iar Google
a fost modalitatea prin care să ajung la ea. Am învăţat enorm căutînd pe
Google, găsind cărţi electronice, reviste online sau situri cu informaţii
de tot felul din lumea literară. Am încercat să diminuez distanţa şi
handicapul înstrăinării cu ajutorul Internetului şi pot spune că mi-am
petrecut cîţiva ani din viaţă mai mult Online. Dar, sincer să fiu, după ce
am obţinut ceea ce aveam nevoie de la Internet pentru a mă “naşte” din nou,
tot spre viaţa reală mi-am îndreptat atenţia.
D.D.: Aveţi o activitate publicistică impresionantă, atât în ţară
cât şi în străinătate. Am vrut să număr publicaţiile în care v-au apărut
poeziile, aforismele, nuvelele de ficţiune şi eseurile critice, însă mi-a
fost imposibil, sunt mult prea multe şi, după cum am înţeles, nici nu sunt
trecute toate pe situl ASLRQ, ceea ce din punctul meu de vedere şi al
tuturor cititorilor şi admiratorilor dumneavoastră, presupun, este un semn
evident că sunteţi un poet şi scriitor de succes. Care e percepţia
dumneavoastră despre propriul succes? Vi-l asumaţi?
I.C.: Nu succesul în sine mă bucură, ci faptul că ceea ce scriu eu
este folositor oamenilor. Am să vă povestesc o întâmplare tristă. Acum
cîţiva ani am fost anunţat că Teodora, o fată de 18 ani din Piatra-Neamţ,
mă citea şi dormea cu cărţile mele sub pernă, în spitale, sperînd la o
salvare miraculoasă. Cînd am aflat de la mătuşa ei că se lupta pe viaţă şi
pe moarte cu cancerul, trecînd prin numeroase operaţii, am fost şocat.
Atunci am înţeles cît de important poate fi rolul unui poet. Am încercat
prin toate puterile mele să-i fiu alături şi m-am rugat lui Dumnezeu să o
ajute. I-am trimis cărţi cu dedicaţie şi am încurajat-o să lupte. Teodora
a fost singura care mi-a trimis de Sfîntul Ion un cadou, tocmai din
România. Şi nu orice cadou, ci un tablou minunat, pictat şi semnat de ea,
cu trei maci roşii, plini de căldură, ca şi inima şi sufletul ei. Pe
Teodora şi pe mătuşa ei le-am întîlnit mai tîrziu, în 2009, la o lansare
de carte în Constanţa. În ciuda problemelor grave de sănătate, Teodora
venise tocmai de la Piatra Neamţ ca să mă vadă şi să mă asculte recitînd.
A fost pentru prima şi ultima oară cînd ne-am întîlnit, acest înger
trecînd în lumea celor veşnice după alte cîteva luni de lupte şi suferinţe
de nedescris. Poezia mea nu avusese puterea să-i salveze viaţa, dar poate
că Teodora voia altceva, să-şi salveze sufletul, aşa cum şi eu încercam să-l
salvez pe al meu… După această întâmplare, am realizat că niciun succes
literar nu poate rivaliza cu impactul sufletesc pe care îl are scrisul
asupra cititorilor, chiar şi asupra unui singur cititor. De aceea, prefer
un “succes spiritual” şi nu unul comercial.
D.D.: Aţi publicat relativ recent, mai precis în 2012, un roman
Science Fiction la editura Wildside Press din U.S.A. “Uezen”, semnat cu
pseudonimul Snowdon King, roman care se vinde în întreaga lume. Editura
Wildside Press este renumită în U.S.A – şi nu numai – ca o editură cu o
bogată experienţă în publicarea romanelor Science Fiction (peste 10 000
titluri publicate în cei aproape 25 ani) şi putem presupune fără să greşim
că are criterii riguroase de evaluare a unui roman. Cum aţi reuşit să
publicaţi la o asemenea editură?
I.C.: După ce am publicat romanul în limba română, la editura Fides
din Iaşi, am apelat la serviciile domnului Petru Iamandi pentru a fi
tradus în engleză. După aceea au urmat căutări îndelungi ale unei edituri
americane, apelînd la tot felul de agenţi literari, dar nu am avut succes
întrucît nu mă cunoştea nimeni şi nu aveam referinţe în spaţiul american.
Totuşi, Petru Iamandi a venit cu ideea să punem o întrebare celor de la
editura Wildside Press, cu care domnia sa mai avusese cîteva colaborări.
Am primit un răspuns favorabil de publicare la 24 de ore după expedierea
manuscrisului, ceea ce demonstrează că au fost plăcut surprinşi de romanul
meu. Selecţiile pentru publicarea în S.U.A. sînt extrem de riguroase, am
citit într-un studiu că 98% dintre cei care trimit manuscrise la edituri
sînt respinşi. Vă daţi seama că prin această realizare mi-am îndeplinit
unul dintre cele mai frumoase vise, să fiu publicat într-o editură care a
colaborat cu numeroşi autori de talie mondială din domeniul S.F.?
D.D.: Da, este o realizare deosebită şi vă felicit pentru reuşită.
De unde vine pseudonimul Snowdon King?
I.C.: Snowdon este numele staţiei de metrou din cartierul
Notre-Dame-de-Grâce, aflat în vestul oraşului Montréal. De fiecare dată
cînd vizitam un prieten din acel cartier, aveam un sentiment bizar, ca o
premoniţie. În timp ce ieşeam din staţia de metrou şi urcam pe scările
rulante, se vedeau două lampadare imense care atîrnau din tavan. Semănau
cu coroanele unor regi şi mă tot întrebam: care era numele acelor regi?
După ce m-am despărţit de fosta soţie şi m-am mutat în cel mai înalt bloc
din acel cartier, exact lîngă staţia de metro, am realizat că eu eram
regele locului unde îmi fusese hărăzit să ajung şi să devin poet. Nu este
un pseudonim pompos, cum mulţi au crezut, este unul al identificării mele
spirituale şi artistice în spaţiul exilului canadian.
D.D.: Cum sunt întâmpinate creaţiile dumneavoastră de critica
literară?
I.C.: Criticii literari şi oamenii din lumea literară au, în
general, o părere pozitivă despre cărţile mele. Să spunem în proporţie de
peste 95%, ţinînd cont că din cele cincizeci şi ceva de persoane care au
scris despre opera mea, doar două persoane au avut cu totul şi cu totul o
altă reacţie. Ideea este că mi-a prins bine chiar şi critica negativă,
ajutîndu-mă să-mi îmbunătăţesc scrisul şi să obţin rezultate superioare.
Nu am fost niciodată de acord cu acei critici care au făcut declaraţii
false cu privire la viaţa mea personală, dar acum nu mă mai deranjează,
rezultatele mele personale şi viaţa frumoasă de familie pe care o am
vorbesc de la sine.
D.D.: Care sunt sursele dumneavoastră de inspiraţie? Aveţi un timp
anume programat pentru scris?
I.C.: În poezie şi memorialistică mă inspiră orice îmi tulbură
existenţa, orice mă provoacă, orice mă face să iubesc, orice mă face să
pierd şi să sufăr. Dar mai ales orice neîmplinire. În proza de ficţiune
lucrurile sunt oarecum diferite, acolo mă folosesc de imaginaţie, de
viziunile de tot felul, de vise cu ochii închişi sau deschişi. Dar chiar
şi în ficţiune, atunci când construiesc caractere, le imprim sentimente
autentice făcând legături cu viaţa mea personală şi cu oamenii care m-au
marcat.
D.D.: Dacă ar fi să exprim într-un singur cuvânt caracteristica
principală a poeziilor dumneavoastră aş alege “autenticitate”. Ce înseamnă
a fi autentic pentru dumneavoastră?
I.C.: Să fii sincer, să fii curat, să scrii ceea ce trăieşti, ceea
ce simţi, iar dacă te foloseşti de frumuseţea metaforei, să nu denaturezi
prea mult sensul adevărat al cuvintelor. De exemplu, eu când am spus că
m-am născut pe Google, chiar asta am şi făcut. Am devenit poet la mii de
kilometri de ţară, ţinând legătura cu lumea literară din România prin
intermediul internetului. Tot ceea ce voiam să găsesc se afla pe Google:
prieteni, reviste, edituri, cititori etc.
D.D.: Sunteţi activ implicat în promovarea valorilor patrimoniului
literar românesc, ceea ce denotă nu numai o imensă dragoste pentru cultură,
ci şi un spirit patriotic viu. Cum găsiţi, totuşi, timp şi energie şi
pentru aşa ceva? Judecând după prodigioasa activitate publicistică la care
se adaugă toate celelalte preocupări, s-ar zice că pentru dumneavoastră
ziua are mai mult de 24 h. Aveţi vreo metodă secretă de eficientizare a
timpului?
I.C.: Am avut o perioadă în Canada în care, datorită faptului că
eram singur, aveam mai mult timp pentru activităţile literare. Atunci am
considerat că, decît să am o viaţă haotică, viciată sau pur şi simplu să
mă las în voia sorţii, mai bine să mă concentrez asupra literaturii şi
asupra acţiunii de promovare a valorilor româneşti, pentru a le arăta şi
altora cine sîntem. Acum nu mai am acelaşi timp la dispoziţie, am o
familie, dar mă bucur că atunci cînd am avut ocazia, am ales această cale.
Metoda de eficientizare a timpului este să faci conexiunile rapid, să-ţi
meargă mintea cu alte cuvinte, şi să te pricepi la cît mai multe lucruri,
astfel încît să nu pierzi timp preţios aşteptînd ajutorul altora.
D.D.: Consideraţi că succesul online a fost egalat de succesul
offline?
I.C.: Nu ştiu să vă răspund la această întrebare. În mediul online
am fost publicat în nenumărate reviste electronice, sînt prezent pe multe
bloguri şi situri literare, iar creaţiile mele sînt apreciate pe reţelele
de socializare. În mediul offline colaborez cu peste 150 de reviste, ceea
ce înseamnă mii de materiale publicate, dar nu am avut multe reprezentaţii
publice sau turnee pentru a stabili un contact cu cititorii, aşa cum o fac
pe Internet. Cărţile de hîrtie mi s-au vîndut foarte bine, tirajele mi-au
fost epuizate, deci pot spune că sînt foarte mulţumit. Mi-ar plăcea să
călătoresc prin oraşele ţării, pentru a dialoga cu cititorii mei, dar
viaţa de familie mi-a stabilit alte priorităţi. Poate că lucrurile se vor
schimba…
D.D.: Ce alte pasiuni aveti în puţinul timp liber care vă rămâne la
dispoziţie?
I.C.: Îmi place ordinatorul şi tot ceea ce implică el pozitiv, dar
îmi place şi natura. Încerc să-mi distribui timpul în aşa fel încât să nu
ignor pasiunile mele, dar nici să nu fac excese. Mai recent, îmi plac
plimbările cu noua mea familie pe malurile Crişului şi prin parcurile
superbe ale oraşului Oradea.
D.D.: Care sunt cele mai mari bucurii în urma activităţii
dumneavoastră?
I.C.: Cea mai mare bucurie este rezonanţa pe care o am cu cititorii,
faptul că ei îmi înţeleg mesajul şi iau ceea ce este folositor din
scrierea mea pentru bucuria sau evoluţia lor personală. Îmi place să cred
că un scriitor poate contribui la crearea unei lumi mai bune. Evident, îmi
place să fiu şi cunoscut, să am ceva important de zis în această viaţă. E
o cale pe care am descoperit-o şi pe care sunt conştient că trebuie să
merg mai departe.
D.D.: Şi care au fost bucuriile pe care vi le-a oferit viaţa?
I.C.: Viaţa însăşi este o bucurie, prin simplul fapt că exist şi
conştientizez că exist, că pot descoperi miracolul în toate formele
materiei care mă înconjoară şi mă alcătuieşte. O altă bucurie imensă este
aceea că pot să creez prin artă, iar suprema bucurie cred că este aceea că
am putut să creez la rîndul meu, viaţa, prin naşterea fetiţei mele,
Ana-Maria.
D.D.: Felicitări şi să vă bucuraţi de fetiţă! Cum vă simţiţi în
rolul de tătic?
I.C.: Înainte de a fi părinte, cărţile mele ţineau locul copiilor
pe care nu-i aveam. Dar acum, cînd trec prin experienţa această minunată
de proaspăt tătic, sentimentul este incomparabil, abia acum mă simt cu
adevărat împlinit. Responsabilitatea este şi ea, mult mai mare. Ca poet
mai ai şi scăpări, îţi poţi permite să fii şi nonconformist, oamenii pot
alege creaţiile care sînt folositoare pentru experienţa lor, dar ca
părinte trebuie să fii vigilent şi fără greşeală…
D.D.: Care este cea mai plăcută amintire din copilărie? Dar cea mai
tristă?
I.C.: Cred că cele mai frumoase momente din copilăria mea sunt cele
petrecute cu tatăl meu, atunci când ne plimbam împreună cu bicicletele,
când mă învăţa să practic diferite sporturi sau când mergeam la pescuit.
Momente frumoase au fost şi taberele de la munte, cantonamentele sportive,
vacanţele petrecute la bunici… Cea mai tristă amintire este moartea
bunicii mele, o femeie extraordinară pe care am iubit-o foarte mult.
D.D.: Sincere condoleanţe! O puteţi caracteriza puţin, vă rog?
I.C.: Bunica mea era născută în zodia vărsătorului, pe 2 februarie. Era o
femeie generoasă, comunicativă, îi plăcea să ne spună poveşti, făcea nişte
plăcinte cu brînză extraordinare şi ne lua apărarea în faţa bunicului dacă
făceam vreo poznă. Tot ea ne îndemna şi spre credinţă, fiind o femeie cu
frică şi dragoste faţă de Dumnezeu.
D.D.: Aţi amintit de zodia în care este născută bunica
dumneavoastră. Credeţi că zodia în care v-aţi născut vă descrie cu
acurateţe trăsăturile de personalitate?
I.C.: Cu bune şi cu rele, zodia berbecului mă reprezintă foarte
bine. Dar, îmbătrînind, cred că aspectele negative ale acestui semn
zodiacal se estompează, iar cele pozitive se îmbunătăţesc. Nu o să vorbesc
despre trăsăturile de personalitate, oricine poate căuta pe Internet
informaţii despre cei născuţi în această zodie. Însă, voi vorbi de un alt
aspect, mai interesant din punctul meu de vedere: arta. La o cercetare mai
atentă, am descoperit că există foarte mulţi berbeci care au atins culmile
cele mai înalte în artă şi cu care am rezonat chiar dinainte de a cunoaşte
data naşterii lor: Leonardo Da Vinci, Van Gogh, Baudelaire, Johann
Sebastian Bach, Déscartes, Charlie Chaplin, Céline Dion, Lisa Gerrard,
Nichita Stănescu, Octavian Goga, Ana Blandiana, Daniel Corbu, Gheorghe
Zamfir, Emil Cioran şi mulţi alţii. Am dat doar cîteva exemple, dar cine
este interesat va descoperi că berbecii sînt lideri în multe domenii de
activitate, iar datorită faptului că au o sensibilitate ieşită din comun
şi jonglează cu extremele, neplăcîndu-le sentimentele călduţe, au o mare
chemare artistică.
D.D.: Ce motto credeţi că s-ar potrivi vieţii dvs. de până acum?
I.C.: Cred că cel mai bine mi se potriveşte citatul lui Nietzsche:
“Ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic.” Aşa am descoperit că “Viaţa e
un calcul – simplu cum sînt Eu, Însă Eu² = Dumnezeu.” Citatul din urmă îmi
aparţine şi este extras din poezia “Eu la pătrat” din volumul “Delirium
tremens”.
D.D.: Ce planuri pentru viitor are poetul Ionut Caragea? Dar
scriitorul?
I.C.: Poezia este şi va rămîne un mister, nu pot preconiza cînd îmi
va veni inspiraţia pentru a o scrie. De aceea, nu ştiu dacă voi publica
noi cărţi de poezie. În schimb, vă pot anunţa că vor apărea două volume
bilingve cu poeme traduse în spaniolă şi franceză.
D.D.: Unde vă pot citi şi pot contacta cei interesaţi?
I.C.: Am un sit personal (www.ionutcaragea.ro) unde
cititorii pot găsi multe din creaţiile mele publicate în volume. Folosesc
şi
Facebook unde îmi postez noile creaţii publicate în reviste.
D.D.: Mulţumesc frumos pentru timpul şi răspunsurile acordate şi să
aveţi în continuare inspiraţie şi succes!
I.C.: Şi eu vă mulţumesc, multă sănătate şi împliniri pe toate
planurile!