-
Teo Cabel - Poeme din volumul Fluture în pustiu, ed.
Eikon, 2019
-
-
- ***
Nu toate literele din cuvântul câine latră.
Nopțile, trepte în crama visului
zilele, uși, deschise în erată
pădurea cu potecile ei rătăcite în vreascuri.
Șarpele casei bea din cupa zorilor.
Cuvântul se desprinde din muntele tăcerii
pod de piatră pentru picioarele tale
din tâmplă picură cerneală sărată.
Îmbrățișare, foamea mâinilor după zidire
poezia din ochi nu se recită cu glas tare,
o lași să tremure în aburul de cafea.
Nu toate literele din cuvântul câine latră.
***
Mă înțeapă o lumină în partea stângă
Gândaci de bucătărie, orele,
Le aud, foșgăie pe întuneric.
Când aprind becul se ascund.
Mi-am răvășit multe poze
din sertarul cu amintiri,
în adâncul asfaltat cu bucurii neaprinse,
cu miros de catran umed.
Ce bine, ce bine, ce bine!
pot să trec podul din ochii mei
în ochii tăi, să mă odihnesc acolo
când mă doare o lumină în partea stângă.
***
Câinele meu de pază la poartă de gând
aleargă din când în când după o halcă din
pulpa iluziei.
Trebuie să-l leg,
De un zîmbet curat, de pânza de păianjen
a copilăriei, de o rugăciune,
De clanța ușii de la casă, de un text...
Scufund textu ׳ în tăcere, îl las acolo
mai multe pătrare de lună.
Îi pun o oglindă, se aburește.
Așez oglinda la locul ei
las textul să-l amușine
câinele de pază de la poarta gândului.
În oglindă începe să se deșire textul
câinele meu de pază
se duce dând din coadă, de parcă ar coborî
din arca lui Noe.
***
Poeții... focul viu,
se aprind
la scânteia cuvântului
foșgăitul realității camuflate
în toiagul vântului
un vultur desenat nu zboară,
o secundă ești în mijlocul cerului cu țipătul
de libertate răsfirat de aripi evantai;
o gură creionată nu te sărută,
dar, poate, îți va șopti versuri uitate pe care
nu le-ai știut niciodată;
nici o inimă, desenată, scrisă
nu o să bată,
va tuși sincopat, ischemic
la borcanul de dulceață plin cu versuri
trezite,
boască acră pe care arzi lemnele degeaba.
Poeții și focul viu
atrăgătoare ciudățenii ale naturii
nu-i așa,
sunt gratis!
***
Mi-e teamă să scriu versuri lungi.
Unul, năbădăios, poate, mă va arunca
în zbaterea lui dincolo de marginea foii.
Căderea în gol!
Nu voi mai găsi cartea
aceasta pe care o deschid în fiecare zi
dând foile la lumina ochilor tăi.
Mi-e teamă să scriu versuri lungi,
până mă-ntorc la începutul zilei
hăcuitori le vor tranșa, răspândi, le vor
împărți
și vor zice am scris versuri noi!
Dacă nu le vor vâna vulturii pentru puii lor
dacă le vor roade șobolanii
Cine le va citi? A! voi scrie versuri lungi
lungi, lungi, lungi, lungi, lungi, lungi
ca poveștile Șheherezadei
să le citească moartea.