-
Diana Ciarnău - Poeme lecturate în cadrul cenaclului Prietenii
Poeziei, 29 ianuarie 2020
-
-
- Spectacol
pustiu
Transpoziție în sunetul izolării,
Un glob fâlfâie translucid,
Și peste el alt glob,
Și peste el un altul,
Și tot așa...până la capăt.
Formă divină a excelenței,
Îmbibat în praf înecăcios și ursuz,
Pe deasupra cu-o scliviseală milenială,
Ascunzând pe dedesubt o mare... Mare.
Șlefuit până și-a împrăștiat perfecțiunea,
Poate îmbrățișările sunt de vină...
Printr-o minusculă crăpătură,
Oxidează-mi valurile înghețate,
Îndeasă-mi muzica verii în arterele coronare,
Mușcă din asfaltul străzii mele,
Și readu-mi copilăria ce stă latent în ea,
Leagănă globul,
Ajută-mă să strâng până și peștii morți.
Fumul toxic al celor 3 țigări,
Să mi-l aduni și să-mi scrii cu dânsul,
Primele note ale Genezei,
Iar dacă faci toate acestea,
De fiecare dată când vei pași pe mare,
Nu vei păși doar pe apă,
Ci pe dopamină pură.
Seară de ianuarie
Beculețe mov îmi dansează aparent pe creier,
Îmi aduc aminte de sărbătorile iernii cu un iz amar.
Ce să vezi?
Pentru ele revelionul sosește cu întârziere.
Eu stau în pat, îmi număr genele :
Una, Două, Trei...ups.
Asta m-a durut!
Dionis, sărmanul, își sapă tunel sub pleoapele mele,
Și un melc tocmai moare pe piciorului meu...
Îi zdrobesc cochilia să-i curm suferința, oare?
Dar mie oare cine îmi ascultă dorința?
Observ apoi că, melcul s-a absorbit în mine... Straniu.
Îmi pun o oglindă pe pielea rece,
Și în reflexie îl văd pe Nietzsche râzând, nebărbierit chiar.
Se pare că Dumnezeu chiar a murit.
Forme
Astăzi vreau să fiu un romb. Unul roșu aprins.
E bine să fii romb, dar totuși cred că e mai bine să fii amorf.
De toate și nimic simultan,
Natura mea să-și piardă conturul,
Să mă lase în pace toți atomii de Carbon!
Și sângele și carnea să le uit pe undeva,
Iar timpul, dragul de el,
Să ticăie și să tot ticăie,
Să lase Universul senil să moară,
Dintr-o baltă de stele,
Să ne sece și Pământul,
Lumina să n-o mai încetinească,
Nașterile să le oprească!
Iar ticăloasele nebuloase,
Să nu vină la nicio înmormântare!
Culorile să fiarbă și ele suferind,
Dulcele lor să picure perfid,
Pe limba mea amorfă și caldă,
Tot ce au însemnat ele odată.
Vocile oamenilor să se prefacă,
Într-o simfonie grotească,
Să scoată profanul din sacru,
Nici nu mă interesează!
Iar pe lângă acest grozav masacru,
Eu să fiu un mic romb, lipsit în sfârșit de vanitate. Să tușesc
rombește sau cubește,
Un Cosmos privat de suferințe.
Agnosticism
Nu mai știu. Nu știu deloc.
Aripile-mi, coaste sângerânde scoase la suprafață,
O umbră străvezie veghează în locul,
În locul în care pasiunea-mi presăra,
În vasul minții mele... Nectarul Cunoașterii.
Un mijloc gol într-o pâine crudă,
Un suspin greoi într-o sală de surzi,
Vibrația vieții m-a ratat din nou.
Must care fermentează neîncetat,
Geamul nu e decât un vitraliu voios,
Iar pe prisma ce a dispersat magica lumină,
Nu o pot cunoaște!
Mitul lui Sisif mă înălbește și pe mine,
Și eu, evident, nu pot decât să reflect în zadar.
Balanță celestă
Acolo sus, știi tu unde...
Haide să ne jucăm în flori,
Să apăsăm, mai in glumă, mai în serios,
Pedalele timpului.
Să învârtim cu mâinile noastre tinere,
Globul pământesc în sens invers,
Iar în Oceanul Indian să-mi speli,
Cu lacrimile marinarilor părul,
Piramidele în urechi să-mi așez,
Iar atunci când picioarele-mi hipnotizate se înțeapă în celebrul
turn,
Tu să mă săruți cu puterea inegalabilă a artei.
Balenele să-mi gâdile buricele degetelor,
Și râsul produs să mi-l pictezi pe Lună.
A noastră carte s-o găsim imprimată în țesătura cosmică,
Nordul să fie Vest și Sudul Est,
Moartea să se prefacă-n manifest.
Modest clipind să cutremurăm cerurile,
Și cu suflul cristalizat să curm,
Încălzirea globală,
Cu pumnul să umplu groapa abisală.
Vuietul dimineții să echilibreze,
Balanța noastră celestă s-o urmeze.
-
- Ionuţ
Caragea, Diana Ciarnău, Dan H. Popescu