Mihai Prepeliţă: ŞAPTE ANI DE DRAGOSTE NEÎMPĂRTĂŞITĂ

sau

„PODUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR” DE LA MÂNĂSTIREA

NOVODEVICI

 

 

 

     Mi s-a întâmplat prin 1977... An sacramental (nu ştiu de ce mi-a „venit” acest cuvinţel, din lumea catolică...), mai exact – an mortal pentru mine, deşi, mă mir cum de mai sunt în viaţă de atunci... Cum de m-a răbdat şi mă tot rabdă Bunul Dumnezeu pe acest pământ păcătos.  Pe unul ca mine, mult prea păcătos. Adevărată păcătoşenie (chiar dacă nu se referă doar la destinul meu de atunci  încoace... unele cuvinte dau buluc peste mine, se „pun” singure în pagină!).

     An tulbure (turbat!). Blestemat (de cine?). 1977...

     Mai întâi m-am clătinat. Pentru că Tatiana, soţia mea, pe care o iubeam, şi-a pus în gând să ucidă pe cel de al doilea copilaş al nostru (până la naştere!). Şi chiar şi-a realizat „visul”. Aşa şi n-am aflat: era băiat sau fetiţă? Primul nostru prunc, Călin, avea un an şi  jumătate, abia prin iunie trebuia să împlinească doi anişori... Eram tineri căsătoriţi, sănătoşi, ne-am jurat să avem mai mulţi copilaşi, poate, doi-trei... Deşi mai locuiam împreună cu părinţii soţiei. La Botanica, un cartier din  Chişinău, se şi turnase temelia unui bloc din nouă etaje, pentru care aveam depuşi banii. Aşteptam o locuinţă cu trei camere... Dar... Dar i-a sucit minţile diavolul soţiei mele şi şi-a ucis viitorul pruncuţ, al doilea... M-a ucis, într-un fel, şi pe mine, deşi ea n-a înţeles acest lucru şi n-o să înţeleagă niciodată ce crimă a făcut! Ce păcat a comis! Amândoi am ucis un suflet. Cred că sufletul i se dă omului din clipa în care este conceput... Nu mă refer la fiziologie şi alte momente, ce ţin de ştiinţă. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat dragostea, ne-a mai dăruit un copil, iar noi l-am ucis. Înainte de a se naşte...

     Au urmat cele două internări ale mele la Spitalul Psihiatric din Costiujeni. Una după alta, la câteva zile, în total aflându-mă la acea „închisoare pentru spălarea creierilor” mai bine de două luni...

     Şi în seara de 4 martie 1977 tot la Costiujeni mă aflam: după orele 22, când s-a declanşat cutremurul. Eram închişi în salon, zece sau chiar doisprezece bărbaţi, ne-au  îndopat cu pastile, ca să adormim... Eu chiar eram „adormit”... Uşa salonului era încuiată pe dinafară, în coridor dormita un supraveghetor – un ţărănoi gras din sat... Geamurile, două sau trei la număr, erau şi ele încuiate, adică: nu cu gratii, ci cu o plasă de oţel, cu un cadru de metal, care era mereu încuiat, deşi ne aflam la etaj. Etajul doi, trei, poate şapte?

     Şi a dat cutremurul! Şi am sărit buimac din somn (patul meu era chiar în colţ, cel mai îndepărtat colţ al salonului); am sărit cu pătura în cap şi primul lucru, pe care l-am sesizat – se desfăceau pereţii şi plafonul (din plăci mari de beton armat) chiar deasupra capului meu... Au şi căzut peste mine, pe pat, bucăţi de tencuială... Am ţipat din răsputeri. Ne-am trezit cu toţii. Ne-am năpustit, ca nişte fiare încolţite, spre uşă, care, desigur, era încuiată. Am urlat toţi într-un glas să ni se deschidă, că murim... Dar boul de la uşă (adică, „sanitarul” – infirmierul), desigur, nu ne-a deschis. Dacă mai urma cel puţin o zdruncinătură, am fi nimerit cu toţii sub  dărâmături, „dincolo”, în moarte. Şi tot nu ne-ar fi deschis uşa, ca să nu ne risipim, să nu evadăm! Aşa prevedea „regulamentul închisorii psihiatrice sovietice”. Paznicii noştri nu aveau dreptul să deschidă uşa fără indicaţiile medicului... Iar medicii dormeau liniştiţi pe la casele lor, sau chefuiau prin restaurante, sau se desfătau în braţele unor amante... Chiar şi „medicul de noapte”, de obicei, şi el un „buhai”, care umbla mai mult cu însămânţarea surioarelor de caritate, sau îşi petrecea orele de gardă prin paturile unor paciente ţâţoase din secţiile pentru femei de la alte etaje, pentru că deseori, mult după miezul nopţii, auzeam ţipetele lor, sau un soi de gemete, care numai de durere nu erau...

 

     Şi n-a urmat acea zdruncinătură fatală a cutremurului. Bunul Dumnezeu ne-a cruţat. M-a cruţat şi pe mine. Deşi la Bucureşti aveau să moară sub dărâmături peste o mie şi cinci sute de români. Eram şi eu român (chiar în actele sovietice!), deşi locuiam la Chişinău, în Basarabia românească, rebotezată, de la un timp, în R.S.S.Moldovenească...

     Avea să urmeze, totuşi, divorţul – un proces tâmpit, cu judecători (mai ales „judecătoare”) analfabeţi, mi-am semnat chiar eu sentinţa, declarând (în scris!), că sunt de acord (promit solemn!) cu divorţul, fără să împărţim locuinţa (am reuşit să dorm doar o singură noapte în apartamentul nostru cu trei camere decomandate...), că voi părăsi Chişinăul şi republica („pentru totdeauna!”) în termen de 30 de zile etc.

     Deşi mai eram sub efectul insulinei. A şocurilor... Ultima şedinţă de judecată a avut loc la două sau trei zile după ce am fost „împins afară” din spitalul psihiatric... Nici nu ştiam pe ce lume sunt...

     Despre „tratamentul cu insulină” în spitalele-închisori din perioada sovietică cel mai veridic a scris multpătimitul Varlam Şalamov: „În timpul terapiei de şoc se introduce în sângele bolnavului o doză de ulei de camfor, care depăşeşte de câteva ori doza aceluiaşi medicament, când se injectează sub piele cu scopul de a susţine activitatea inimii unui pacient grav bolnav. Acţiunea acestei doze, injectată direct în venă, se exprimă printr-o reacţie bruscă a pacientului, asemănătoare cu accesul de alienare violentă sau al unui atac de epilepsie. Pentru că în urma acţiunii uleiului de camfor se amplifică brusc activitatea tuturor muşchilor omului, toate forţele lui motrice. Muşchii ating  o tensiune nemaipomenită şi puterea fizică a pacientului, care în aceste clipe se află fără cunoştinţă, se dovedeşte a fi de zece ori mai mare. Tot accesul de pe urma dozei criminale de ulei de camfor nu durează decât vreo câteva minute...” („Terapia de şoc”, din volumul  „Kolîmskie rasskazî”, adică, „Povestiri din Kolîma” – unul din cele mai înfiorătoare reţele de lagăre siberiene – gulagul sovietic, în care a fost întemniţat scriitorul Varlam Şalamov...). Nu demult am privit un serial despre viaţa şi suferinţele acestui mare scriitor, puţin cunoscut, cu titlul „Testamentul lui Lenin”, deşi nu despre „Satan al veacului XX” este vorba în film: o producţie cinematografică tot atât de înfiorătoare, ca şi „terapia de şoc”... Trebuie să mai recunosc cinstit, că deşi m-am aflat la Moscova din 1977 şi cunoşteam multe opere literare răspândite în „samizdat”, despre Şalamov nici n-am auzit, deşi scriitorul rus (nu sovietic!) avea să se stingă din viaţă abia în anul 1982... Iată un alt accident al destinului meu!...

     Dar să revenim la anul 1977: chiar în ziua de 7 noiembrie (Mare Aniversare a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie

- pe atunci totul se scria cu majusculă, afară de dumnezeu...) am făcut rost de un bilet la avion (ori „mi s-a făcut rost”, cu ajutorul unor k.g.b.-işti, foşti colegi de facultate!), ca să părăsesc mai repede capitala „republicuţei” sovietice şi m-am trezit în capitala uniunii (pe atunci se scria, desigur, obligatoriu, cu majusculă...) cu un valizoi plin cu cărţi româneşti (cele mai dragi, din biblioteca mea personală) şi cu frigul (poate, şi frica!) în oase, deoarece în drum spre aeroportul din Chişinău m-a tot urmărit un val de fulgi măşcaţi, parcă tot amintindu-mi că mă îndreptam spre Rusia cea friguroasă, pentru totdeauna, dacă nu chiar spre Siberiile de gheaţă... Pe bulevardul Lenin (iar!), cam de pe la Teatrul „A.S.Puşkin” şi până la Academia de Ştiinţe a R.S.S.Moldoveneşti am tot discutat (în gura mare!) cu celebrul critic literar Vasile Coroban, care citise manuscrisul meu kilometric al romanului „Îmblânzirea Curcubeului”, acceptat de uniunea scriitorilor (se poate şi fără majuscule...), dar tot amânat la editură, adică „tăiat” de către cenzura sovietică... Bătrânul critic (nu se mai temea de nimeni!) mi-a ieşit în faţă sau eu l-am agăţat (mergea, oricum, spre academie, pe jos) m-a tot convins că romanul meu „are calităţi foarte pozitive” şi nu-i de părăsit, precum părăseam eu Basarabia... Cu o mână (dreapta!) târam valiza, cu cealaltă încercam, prin gesturi disperate, să-mi apăr munculiţa – dacă m-am încăpăţânat să debutez în literatura „moldovenească” anume cu un roman...

     La Moscova am aterizat, printre mulţimea de drapele roşii (culoarea adevărată, de sânge, a revoluţiei...), în plină iarnă. Am tras la consăteanul meu Eugen, căsătorit (pentru prima sau a doua oară, nu mai are nici o importanţă, pentru că femeile în viaţa lui s-au tot schimbat mai des decât mănuşile unui chirurg...). Doar o noapte am dormit la Eugen (sau cu Eugen?), pentru că a doua zi m-a şi luat „pe sus” (cu metroul) şi m-a „slobozit” într-un apartament comun (renumitele locuinţe comune din Moscova), în braţele unei muieri focoase, o nemţoaică sau ovreică, deoarece aşa şi nu m-am dumerit de ce sânge era, nici în prima zi (adică, noapte), nici în cea de pe urmă... Lui Eugen nu i-a plăcut barba mea, mult prea „barbară”, deşi şi el purta barbă, forfecată zilnic, pentru că activa în cadrul A.P.N.-ului (Agenţia de Presă „Noutăţi”, deşi, aveam să aflu mult mai târziu, nu era decât un fel de instituţie bine camuflată a fiorosului k.g.b.). Adică, nu barba ca atare nu i-a plăcut, ci faptul, că mi-am pieptănat-o (scărmănat-o) la el în bucătărie...

     Şi, ca să fie mai credibil, a inventat că muierea, la care m-a „catapultat”, de pe strada Frunzenski Val, taman îşi sărbătorea ziua de naştere, şi am cumpărat (cheltuind aproape toţi bănuţii mei!) şampanie, şi vodkă, şi flori... Ba Eugen, ca să fie şi mai credibil, şi-a luat şi el o mândruţă, ca să sărbătorim „în patru”... Planul i-a reuşit: am băut, am mâncat şi pe la miezul nopţii m-am pomenit în patul nemţoaicei sau ovreicei, gol-chistol, cum se spune şi cu muierea dornică de dragoste...

     Aici, iubite cititorule, chiar dacă te aşteptai la o scenă erotică, sunt nevoit să deschid o mică paranteză, mai puţin senzuală decât buzele flămânde ale profesoarei de germană şi franceză, doar atât am aflat, deocamdată, despre „sărbătorită”, nici numele nu i l-am reţinut din prima seară: Naina? Marina? Iuvelina? Anghelina? Era născută undeva pe malul Mării Baltice şi avea ceva „baltic” (sălbatic?) în privirile-i languroase, de vulpe tânără... Ochi de chihlimbar, puţin bulbucaţi...

     Mândruliţa lui Eugen, la o ţigară (i-am suportat fumul, deoarece eu nu fumez), printre valurile, în care „s-ar fi împotmolit un topor”, a scăpat o frază, care m-a trezit cumva din aburii alcoolului, căci Eugen m-a tot îndemnat la pahar, mi-a tot turnat, ca să am „curaj”, pentru că, trebuie să recunosc, eu nu prea ştiam pe atunci cum să mă apropii de o femeie (precum nu mă prea pricep nici acum...), adică, nu am talentul respectiv de a le „ameţi” la minte, de a le „răsturna” din prima seară, ca să nu folosesc verbul respectiv, atât de „gustat”, dar mai ales folosit mereu, de câteva ori pe fiecare pagină de proză în „opus”-urile unor scriitoraşi tineri (mai tineri decât mine cu doar 20 de ani!), de teapa lui Dumitru Crudu etc.

     Totuşi, urechea mea atentă a fixat în memorie un detaliu înfiorător (cel puţin pentru mine): iubita (pentru o noapte a consăteanului meu Eugen) a vărsat o lacrimă pentru pruncul ei, pe care nu l-a văzut nici la maternitate, pentru că născuse... un monstru, dar care nu fusese ucis, ci internat într-un institut special (de cercetare)... Eu m-am îngrozit! Nu că m-am trezit definitiv din beţie (nu am experienţa „necesară” nici în domeniul respectiv, adică, „nu ţin la beţie”, deşi veneam din Basarabia, unde m-am aflat 12 ani şi unde ar fi trebuit să mă antrenez în „arta băutului până la pierderea de minte”...). Posibil, muierea născuse un monstru din cauza alcoolismului, dimpreună cu fumul de ţigară, pe care le-o fi tot practicat în timpul conceperii viitorului copil şi tot „practicând” pe tot parcursul sarcinii... Eugen n-a prea fost impresionat de destăinuirile amantei lui, iar eu am rămas pur şi simplu şocat...

     Şi acum, despre noaptea ce a urmat...

     Eu, recunosc di nou, nu prea aveam cu ce mă lăuda în privinţa cuceririi unei femei... Fosta soţie, mama copilului meu, care au rămas în Basarabia, era, cu adevărat, prima mea experienţă în viaţă...

     Dibuindu-mi timiditatea, cum numai am rămas singuri, cam pe la miezul nopţii, Naina, sau Marina, sau Iuvelina, sau Anghelina pur şi simplu s-a aruncat la mine, ca o leoaică, mi-a smuls hainele, şi-a slobozit pe parchet halatul înflorat (când o fi reuşit să se schimbe?) şi s-a înfipt în mine cu toată bogăţia de păr roşcat, cu care era înzestrată şi cu mulţimea de pistrui de pe tot corpul ei durduliu... M-a „iubit” ea mai întâi, ca să nu folosesc cuvinţelul respectiv (ai să râzi în hohote, Dumitrule Crudule, Falsule Dimitrie...), şi aşa m-a iubit, cu atâta aprindere, încât mai era să mor, adică, simţeam, la un moment dat, că o să-mi plesnească inima... Dar nici nu aveam timp (răgaz) să simt... Muierea se transformase toată într-un sex gigantic, care m-a absorbit, m-a supt ca o ventuză, m-a înghiţit pur şi simplu, ca pe Iona din piesa lui Marin Sorescu. Şi „Chitul” nu era decât o femeiuşcă, fără de vârstă, divorţată, poate, mai tânără decât mine, poate mai bătrânică (după cum aveam să aflu mai târziu, mă depăşea doar cu doi ani...), dar înzestrată cu un temperament sălbatic... Câţi bărbaţi şi-ar dori o asemenea amantă! Nu eram pregătit. Nici nu-mi puteam imagina, că există o asemenea forţă într-un corp dezlănţuit al unei femei... Marea taină a naturii? A Naturii? Ori lipsa mea de experienţă, de viaţă? Deşi, recunosc, nu sunt nici orb, nici surd şi nici un sloi de gheaţă...

     Naina, sau Marina, sau Iuvelina, sau Anghelina nu m-a lăsat în pace nici pentru o clipă, hăt până în zorii zilei, când am auzit huruitul primului tren electric, deoarece lăsase oberlihtul deschis... Cel mai curios lucru (cel puţin pentru mine), că m-am dezlănţuit şi eu, descoperindu-mi nişte „talente”, de care nici să fi presupus vreodată... Oare numai în braţele unei amante se poate „descoperi” total un bărbat? Păcatele mele, păcate...

     Ne-am făcut amândoi câte un soi de bătături sângerânde pe organele respective şi atunci muierea (ca să nu spun „iapa dracului”) m-a înhăţat cu gura şi s-a apucat să mă stoarcă şi de sânge... Norocul meu că a fost nevoită să se oprească şi să plece în grabă spre şcoală, unde avea o oră de germană, chiar la primul sunet al clopoţelului...

     M-a încuiat cu cheia în dormitor, încât am tot răbdat până la prânz (cum de nu mi-a plesnit vezica?). Nu ştiam că are o singură cameră şi că în cealaltă locuia o vecină, un muieroi de o răutate inimaginabilă, o fostă gardiană într-un lagăr de femei de dincolo de Cercul Polar... Beteagă de o mână (după cum aveam să aflu mai târziu – era cât pe ce să fie asasinată într-o noapte, se comporta cu o cruzime bestială cu femeile din lagăr, care n-au mai rezistat şi au mutilat-o puţintel, după care s-a pensionat, dar n-a tras concluziile necesare...).

     Momentul cel mai important pentru destinul şi peripeţiile mele moscovite de mai departe s-a dovedit a fi descoperirea Mânăstirii Novodevici, care se afla în imediata apropiere de strada Frunzenski Val... Astfel, cum numai am evadat, în cele din urmă, într-o bună zi, din patul Iuvelinei (acesta era numele adevărat al profesoarei de germană şi franceză), paşii m-au purtat „de la sine” direct spre Sfânta Mânăstire, deşi, pe atunci, nu era decât o filială a Muzeului de Istorie, celebrul muzeu din Piaţa Roşie...

     Din păcat direct în faţa Altarului! Bunul Dumnezeu mi-a întins o mână, salvatoare, dar eu n-am cuprins-o, n-am înhăţat-o, ca să nu-i mai dau drumul niciodată, ci aveam să mă tot scufund în mocirla voluptăţii, în spasmele dragostei, să-mi vând sufletul pentru un biet acoperiş la Moscova şi pentru o bucată de pâine, amară, mult mai amară decât gura hulpavă a iubitei... Cât despre gura Iuvelinei, nu era amară, ba dimpotrivă, buzele-i senzuale, lipicioase, mă sărutau cu toată patima; îi răspundeam cu tot mai multă pricepere şi eu, mirându-mă că sunt capabil de aşa ceva, mai ales când era vorba de piruietele cu vârful limbii, dar a doua zi, când mă trezeam din nou încuiat în odaie, cu un borcan gol lângă pat, mă simţeam cu totul şi cu totul umilit şi un fel de amăreală greţoasă mi se aduna în suflet, de care nu reuşeam să scap nici într-un chip, s-o scuip afară, să uit totul...

     Muierea, care începea să-mi placă, era cam băloasă. Nu în sens bolnăvicios (am „admirat” mulţi băloşi adevăraţi, în spitalul psihiatric din Costiujeni, mereu cu muci şi bale până la genunchi,

cu alte secreţii, puturoase, „desenate” pe pereţii WC-ului spitalului, la capătul unui coridor kilometric, unde medicii nu îndrăzneau să intre niciodată şi unde bărbaţii se şi cuplau între ei, zbierând ca animalele de plăcere...). Deşi mai înainte simţeam un fel de repulsie, aproape că îmi venea să vomit, dacă observam la încheietura buzelor unei femei o dâră uşoară de salivă, acum Iuvelina, în clipele de extaz, cu puţin înainte şi mai ales în timpul orgasmului „se revărsa” abundent prin toate „ieşirile şi intrările” trupului ei: ochii îi şiroiau de lacrimi măşcate, nasul nu i se lăsa nici el păgubaş, elimina neîncetat un fel de mucoasă alburie, care se împreuna cu saliva năvalnică din gură; aveam impresia că şi din urechi i se prelinge câte o dâră uşoară de lichid negriu; sânii injectaţi, gata-gata să plesnească de atâta patimă, slobozeau din sfârcuri un fel de lapte gălbui; buricul i se umfla, eliminând un soi de miasme, iar cât despre sexu-i muncit şi răsmuncit – „respira” înnăbuşit cu clăbuci din spermă, cu care eu i-am tot „adăpat” burta nesăţioasă, mirându-mă, în taină, că sunt în stare să produc atâta lichid seminal (e adevărat, că femeia mă îndopa mai ales cu icre roşii şi cu alte bunătăţi multicalorice, de care eu n-am avut plăcerea măcar să le gust mai înainte în viaţa mea...); dintre fesele-i abrupte străbăteau afară mici pârţuri sugrumate, urmate de scurte dâre gălbinicioase, în timp ce genunchii, rotunzi, reliefaţi şi tălpile-i rozove se scăldau în sudoare... Lenjeria de pat devenea leoarcă de atâtea secreţii şi trebuia schimbată de câteva ori pe noapte... Spre duş ne strecuram împreună, „de mânuţă”, pe vârful degetelor, ca să nu dăm, din întâmplare, peste buclucaşa vecină, pe care, deocamdată, nici n-am văzut-o la faţă, doar am tot ascultat multe vrute şi nevrute despre ea. Îi simţeam respiraţia „dincolo”, după pereţii groşi, din cărămidă, căci Iuvelina locuia într-un bloc „stalinist” („stalinski dom”, cum li se spune la Moscova: solid, temeinic, dur şi „veşnic”, aidoma sângerosului dictator de la Kremlin...).

     Uneori simţeam pur şi simplu că mă înec în toate miesmele şi valurile de secreţii răbufnite din trupul iubitei, dar, spre profunda mea uimire, totul începu să-mi placă, să mă farmece, să le absorb cu nările pofticioase, să le gust cu vârful limbii, să le extrag cu penisul din adâncurile trupului ei fără fund, sufletul meu devenind tot mai dornic de senzaţii tari...

      Apropo de suflet: nu întâmplător celebrul scriitor Milan Kundera, în romanul său  „Nesnesitelna lehkost byti” (adică, „Uşurinţa insuportabilă a existenţei”) are chiar două capitole intitulate „Sufletul şi trupul”...

     Peste o săptămână am ieşit pentru prima oară în oraş, adică, am coborât din patul Iuvelinei, clătinându-mă, cu ochii umflaţi de somn şi nesomn, cu barba încâlcită şi pletele lungi, zburlite... De ieşit, am ieşit, desigur, tot împreună, „de mânuţă”, am condus-o pe Iuvelina până la poarta şcolii medii – una din sutele de acest fel din Moscova, mirându-mă cum de a însuşit ea, ca profesoară, două limbi străine atât de diferite... Posibil, acolo, la Kaliningrad   (fostul Konigsberg), unde locuia maică-sa şi de unde îi expedia aproape săptămânal câte un colet, cu icre roşii şi alte bunătăţi marine, limba germană o fi fost cea maternă, iar franceza a însuşit-o la facultatea de limbi străine, pe când limba rusă trebuia s-o cunoaştem cu toţii, dacă trăiam în marea uniune a popoarelor frăţeşti (mereu voi scrie fără majusculă, deoarece „marea uniune” mi-a adus, atât mie, cât şi întregului meu neam, doar suferinţă, lacrimi şi mizerie)...

     Ne-am înţeles cu Iuvelina s-o aştept după terminarea cursurilor de la şcoală pe o cărăruie lăturalnică, într-un pâlc de mesteceni. Păşeam pe zăpada proaspătă, abundentă, de parcă nici nu atingeam pământul. Mă simţeam atât de uşor, pană de cocor, ce mai vorbă, de parcă m-am eliberat de o povară mult prea grea din oase, din sânge, din suflet... Probabil, toţi îndrăgostiţii se simt atât de „aerieni” a doua zi, după o noapte furtunoasă de dragoste. Pentru mine totul se dovedi o stare absolut inedită, deşi, repet, am fost însurat, am gustat din plin din „cupa iubirii”, dar nu m-am împlinit. Nu eram împlinit... Oare totul şi toate depind, în primul rând, de obiectul (subiectul!) iubirii? De intensitatea şi tăria cu care te „laşi” în braţele femeii, până la uitarea de sine? Până la istovire trupească şi sufletească totală? Când nu mai îndrăzneşti să pui întrebări? Când nu mai există cuvinte potrivite pentru un răspuns adecvat?...

     Păşesc fericit, poate, mai mult buimăcit, de-a lungul unei alei pustii, unde şi unde dau peste câte o mămucă şi un prunc, în căruţ, îi admir, sunt privit-întâlnit cu un fel de alarmă, dar eu trec mai departe, traversez calea ferată, nici nu mai ţin minte: pe sus, peste liniile de fier, sau pe sub un pod, nimeresc într-o grădină cu arbori bătrâni, doldora de promoroacă, risipiţi în jurul unui lac, învecinat cu un zid înalt, mult prea înalt, de piatră. Când îmi ridic ochii – sunt orbit de o salbă întreagă de turle aurii şi asurzit de croncănitul unor păsări negre, parcă din altă lume...

     Trag o raită în jurul Mânăstirii Novodevici, acompaniat mereu, din orice punct, de preafrumoasa clopotniţă, cu şase niveluri, din cărămidă roşie şi piatră albă, cu un mic acoperemânt boltit, auriu şi o Sfântă cruce enormă, pravoslavnică, în vârf...

     Această palmă mirifică de pământ parcă ar fi concentrat in sine întreaga istorie a neamului rusesc, a Rusiei, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, totul ce au avut şi au ruşii mai sfânt, mai durabil, veşnic, chiar dacă Mânăstirea ca atare nu-i decât o filială a Muzeului de istorie... De parcă un lăcaş sfânt, poate cel mai preţios din întreaga Rusie, poate fi doar o filială pe pământ! O filială a cui şi pentru cine? Bunul Dumnezeu nu ne-a lăsat nici un fel de „filiale” ale Sale, nu ne-a  îndemnat să înălţăm nici în sufletele noastre, nici pe uscat şi nici pe ape, nici un fel de „filiale”, ci doar adevărate Temple, pentru închinăciune, ispăşirea păcatelor, înălţarea şi mântuirea sufletului... Doar nişte bolşevici („bolşovici”, cum li se spune în satul meu natal din Bucovina) au transformat asemenea bijuterii sfinte în „filiale”, fie şi ale celebrului Muzeu de istorie din Piaţa Roşie (iată că mi-am permis şi unele majuscule)...

     Din prima zi n-am îndrăznit să păşesc pragul „filialei”, pur şi simplu mă simţeam mult prea păcătos pentru un asemenea gest, prea murdar, la trup şi la suflet, prea ateu, după toate şcolile sovietice, pe care am fost osândit să le absolv... Poate mai simţeam, în fiece clipă, urmele îmbrăţişărilor fierbinţi ale Iuvelinei, respiraţia ei tot mai accelerată, aromele trupului ei în flăcări... Povara păcatului m-a întors din pragul Mânăstirii, iar Crucea (Crucioiul pravoslavnic!) m-a tot urmărit, din spate, până am revenit, ruşinat, cu sufletul strâns în menghină, pe cărăruia lăturalnică şi am aşteptat-o pe aiuvelina să iasă din şcoală...

     M-a observat de departe (pe parcursul zilei poartă ochelari, în ramă bogată, aurie). S-a aruncat la mine şi m-a sărutat pe gură, mai-mai să scape geanta burduşită cu caiete din mână... M-am uitat uluit în jur, dacă nu ne-a văzut careva... Nu... Nimeni... Ciudată metropolă! De aproape zece milioane şi nici un suflet pe această cărăruie străjuită de mesteceni. Parcă suntem doar noi doi pe tot pământul. Un fel de Adam şi Eva, dar după comiterea păcatului. Marele Păcat! Lumea de astăzi, scufundată până peste „pătăşti” (o vorbă din Basarabia) în mocirla păcatului, nu mai are salvare... M-o fi învăluit şi pe mine aburii pierzaniei, o mână diavolească m-a aruncat în acest oraş străin, în această „capitalie” a tuturor posibilităţilor, a artiştilor, dar şi a muritorilor de foame, căci, la urma urmelor, cine sunt eu aici? Un artist fără de operă. Un vagabond. Un exilat în marea uniune (închisoare a popoarelor!). Un paria. Un alfons... Deşi Iuvelina începe să-mi placă. Şi chiar o iubesc. Poate, deocamdată, nu am îndrăgit decât temperamentul ei furtunos, sălbatic, nemaipomenit. Dacă femeile, lucru ştiut (cel puţin, de către bărbaţi), preferă să fie strivite în îmbrăţişările masculului, pur şi simplu răstignite pe pământ, trase pe roată, de dragul obţinerii unor plăceri, egale cu moartea, atunci şi bărbaţii, sau, cel puţin eu, m-am trezit completamente umilit (dar şi tot atât de fericit, înălţat!) de dragostea pătimaşă a Iuvelinei, a vulpoaicei roşcate, care sloboade scântei de chihlimbar, când se uită la mine, când mă dezbracă din priviri şi în asemenea clipe simt cum mi se încordează corpul, din cap şi până la glezne, aidoma unui arc, înainte de a slobozi săgeata de foc...

     Şi cum intrăm în casă (în „komunalka” noastră), tiptil-tiptil, ca să nu ne simtă cumva vecina (mai curioasă decât toţi copoii de la Lubeanka), nu mai reuşim să bem măcar o cafea, ci ne smulgem unul altuia hainele şi ne scufundăm în abisul voluptăţii, sugrumându-ne glasurile şi slobozind uşoare gemete şi urlete de plăcere doar atunci, când trece, din când  în când, câte un tren electric, sau mai ales un mărfar, huruitul roţilor acoperindu-ne exclamaţiile...

     Acum o admir pe Iuvelina străluminată de razele soarelui. Taman ne-au inundat odaia şi patul ca o Niagară. Ca să nu-i oferim vecinei ocazia să cheme miliţia (a ameninţat-o pe Iuvelina), aruncăm salteaua pe parchet şi ne apucăm din nou de treabă... Păru-i roşcat, destul de lung, cârlionţat, se risipeşte peste marginile saltelei, aşezată între pat şi mobilier (o „stenkă” din lemn masiv, de stejar, cu piese încrustate, cu o mulţime de cărţi rare, cu bibelouri şi sculpturi de mici proporţii, de peste mări şi ţări...), acum razele soarelui se joacă obraznice cu noi... Iată, nimeresc, flămânde, peste cârlionţii ei bogaţi de la rădăcina coapselor, scânteind cu adevărat, în timp ce îi tot mângâi... Sânii! Se înalţă şi ei spre plafon, îndemnându-mă, puţin ruşinaţi, să-i ating cu buzele, să le crompoţesc sfârcurile cu dinţii, până la sânge...

     Mă postez într-o poziţie panoramică, aşezat pe fese, îi aşez picioarele plinuţe pe umerii mei şi o penetrez cu o putere înzecită, admirând totodată spasmele corpului Iuvelinei deschis, predispus desfătării, lovit („bumbăcit”, un cuvinţel de la Bahrineşti...) într-un ritm crescând, până la durere...

     Deşi  continui cu uitare de sine, totuşi, cu al nu ştiu câtelea simţ, aud-surprind cum vecina păşeşte uşor prin holul larg, se opreşte în faţa uşii noastre, se apleacă şi trage cu ochiul prin gaura cheii! Îi simt, pur şi simplu,  respiraţia fosăită, aerul de gardiană, de curvă de închisoare... Dar nu încetez. Ba, dimpotrivă. O iubesc şi o tot iubesc pe Iuvelina cu o forţă mereu crescăndă, parcă în pofida tuturor îngrădirilor, imaginându-mi că mi-am introdus penisul însângerat în coclaurile cele mai îndepărtate, în tenebrele cele mai hidoase ale puterii sovietice (desigur, fără majuscule, în asemenea clipe de ură totală, animalică, inconştientă...). Ejaculez puternic, abundent şi urlu din răsputeri, de se cutremură pereţii locuinţei comune, posibil, s-o fi zgâlţâit şi întregul bloc „stalinist”...

     Am auzit imediat zgomotul unei perechi de paşi, târşiţi, care s-au îndepărtat în fugă, apoi, până la noi, a răzbătut vocea răguşită a vecinei, care ţipa la receptor (aparatul de telefon era instalat în hol, agăţat pe perete): „Alo, alo! Miliţia? Miliţia?!...”

     Probabil, miliţia sovietică, moscovită, era ocupată cu alte crime şi n-a răspuns la un apel atât de nevinovat. La urma urmei, nu eram decât un bărbat şi o femeie, care ne iubeam cu adevărat, în miezul zilei, în camera noastră, străluminaţi de razele soarelui, poate, binecuvântaţi de Bunul Dumnezeu...

     În clipele de extaz, mai ales înainte de orgasm, Iuvelina mă muşca, până la sânge, ba de o ureche, ba de alta, şoptindu-mi şi implorându-l pe Marele Creator: „Vreau un copil... Vreau un copilaş... Un pruncuţ...”

     Un urmaş îmi doream şi eu, deoarece nu mai aveam  nici o speranţă să-mi văd fiul din Basarabia, mai ales după ce am compus, în limba rusă, piesa (tragedia!) „Krik bez prava na eho” (adică, un fel de „Ţipăt fără drept de apel”) şi în care am „zugrăvit” TOTUL  ce mi s-a întâmplat şi nu mi s-a întâmplat pe parcursul celor doisprezece ani petrecuţi-chinuiţi-osândiţi în Basarabia.... Deşi nu este o piesă de teatru pur autobiografică, persecuţiile s-au declanşat încă de pe timpul internării mele la spitalul psihiatric din Costiujeni, unde am şi compus textul, l-am scos „afară” prin oameni de încredere (transcris pe foiţe de ţigară), dactilografiat cu ajutorul unor prieteni-scriitori, alarmaţi şi ei de destinul meu şi răspândit (textul) în SAMIZDAT, chiar până la externarea mea din salonul furioşilor, unde fusesem închis-întemniţat ultima perioadă, ras în cap, supus la cele mai cumplite încercări, experimente, bătăi, insulină etc. Nu mai spera nimeni, că voi ieşi viu de acolo, doar cu picioarele înainte...

     La asemenea grad de disperare şi în atare condiţii, pe genunchi, mi-am scris „testamentul” cu titlul mult prea grăitor „Ţipăt fără drept de apel”, de fapt, ţipătul acelui prunc, al nostru, cu Tatiana, prima soţie, pe care ea l-a ucis în burtă, acel ţipăt, care îmi va suna în urechi până la ultima mea suflare pe acest pământ...

     Cu adevărat, îmi doream un copil. Iuvelina îşi dorea şi ea un prunc, poate, chiar mai mult decât înţelegeam-intuiam eu...

    Mi s-a destăinuit, în noaptea de dragoste, care a urmat, după un prânz-cină copioasă, cu icre roşii, cu peşte de Marea Baltică şi cu multe alte delicatese exotice...

-  Mişulka tî moi liubimîi... 

     De obicei, cam aşa îşi începea destăinuirile. Adică, „Mişulică al meu cel drag...”. Eu mai izbucneam în râs: mi se „năzărea” mereu, că îmi spune „Misulică”, în timp ce eu mă credeam un „Misuloi”...

     - Eu n-am fost toată viaţa singură-cuculiţă...

     Toată viaţa, mă găndeam în sinea mea, însemna doar un sfert de veac, poate, treizeci de ani, cel mult treizeci şi doi... Adică, Iuvelina avea cel mult cu doi ani mai mult decât umila mea persoană. Taman vârsta unei femei cu toate potenţele necesare şi mai ales predispusă pentru a da naştere unui prunc... Astfel gândeam eu...

     - Am fost căsătorită, de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani... M-am măritat cu un diplomat... Originar de undeva din Asia Mijlocie... Musulman... Statutul de diplomat era un fel de „krîşă”, adică, un „acoperiş”, cu adevărat el era spion sovietic, „paraşutat” mereu în ţările musulmane, cu anumite misiuni, despre care eu nu am aflat nimic nici după moartea lui... Trăiam împreună doar în timpul concediului, ce-i drept, el avea dreptul la un concediu de două luni pe an... Dacă nu era rechemat la datorie înainte de vreme... De câte ori revenea dintr-o ţară sau alta, mă anunţa la telefon, după care mai multe zile se reţinea la sediul instituţiei respective din Moscova, poate, din pădurile din jurul Moscovei, apoi apărea acasă, în toiul nopţii, sleit de puteri, îmbătrânit înainte de vreme, stors de toate sevele sufleteşti şi trupeşti... E adevărat, era cu douăzeci de ani mai în vârstă ca mine, dar, ca bărbat, la pat, îl descopeream mereu mai tânăr decât mine, înzestrat cu un temperament vulcanic, într-un cuvânt, era musulman, ştii şi tu...

- Ştiu...  

     Mai mult dădeam afirmativ din cap, deoarece chiar nu prea ştiam nimic despre musulmani, n-am avut norocul să fac dragoste cu vreo musulmană... 

     - Trebuie să ştii, Mişulka tî moi liubimîi... Cam la cinci ani după căsătorie am rămas gravidă... Eram cea mai fericită femeie de pe pământ. Uneori mă suna soţul din careva ţară

îndepărtată, mai ales în toiul nopţii, şi eu boceam în receptor de fericire... De câteva ori m-am internat la o clinică, „na sohranenie” (adică, a primit un tratament pentru păstrarea sarcinii), am devenit foarte durdulie şi aşa, cu burta la gură, continuam să predau germana şi franceza la şcoală... Directorul nu avea cu cine să mă înlocuiască. M-a tot rugat: măcar până la încheierea anului şcolar... Şi tot aşa m-am „cărat”, până am împlinit şapte luni. Fătul era destul de măricel, un adevărat gigant. Se mişca mereu în burtă, aproape că nu mai adormeam nopţile...     

     Iuvelina începe să plângă. Lacrimile îi curg şiroaie pe obrazu-i îmbujorat. Mă aplec şi le culeg cu gura. Sunt sărate... Puţin câte puţin gust din toate secreţiile femeii, pe care de acum o iubesc cu adevărat.

     Ochii frumoşi, de chihlimbar, i se întunecă, se fac de smoală. Poate că nici nu mă vede... Fără ochelari... Mă înşfacă de mână, unghiile, fără manichiură, dar îngrijite, mi se adâncesc în piele, până la sânge...

 - În ziua, când am împlinit opt luni, am fost invitată la şcoală, ca să semnez catalogul, mai eram şi diriginte de clasă, în a opta... Am ajuns cu bine, mi-am făcut datoria, dar la întoarcere, taman pe cărăruşa „noastră”, m-am împiedicat într-o buturugă, am căzut la pământ, rău de tot... Fiind un loc pustiu, am tot ţipat, până mi-am pierdut cunoştinţa... M-am trezit la maternitate... După operaţie... Am născut un băieţel mort...

 - Nu mai plânge atâta... Iubita mea... Eşti destul de tânără... Bunul Dumnezeu îţi va mai dărui un copil, viu...

-                       Tare mai vreau să te cred... Soţul meu, când a auzit ce tragedie s-a abătut peste familia noastră, n-a rezistat... Cu tot caracterul lui viguros... În doi ani, cât a mai muncit peste hotare, s-a alcoolizat, a revenit la Moscova, doar ca să moară... A fost internat la „kremliovkă” (adică, spitalul cel mai bine dotat, rezervat pacienţilor aleşi, de la Kremlin), unde a şi murit, peste şase luni... Nici nu ştiu unde şi când a fost înmormântat... Am primit prin poştă certificatul de deces şi o sumă substanţială de bani... N-am mai  fost răsplătită şi cu un apartament din trei camere, după cum mi s-a promis, pe când eram gravidă şi am rămas, ca o pedepsită, fără de vină, în această blestemată de locuinţă comună...

      Până dimineaţă n-am închis nici un ochi. Amândoi. Am ieşit împreună, în zori. Ne-am plimbat puţin, în jurul Mânăstirii Novodevici, apoi Iuvelina a plecat la şcoală, iar eu la Biblioteca „V.I.Lenin”, unde am început să mă documentez referitor la istoria celebrei Mânăstiri, care îmi acapara sufletul tot mai mult... Parcă aveam în faţă o mare taină, pe care trebuia s-o dezleg ori să mor...

     La bibliotecă, în sala nr.3, la cea mai îndepărtată masă, îmi propteam capul în pumn şi citeam ore în şir, sau îmi cântăream iar şi iar viaţa mea plină de zbucium, de lipsuri, străluminată rar de tot de clipe de fericire...

     Cum de am ajuns la Moscova?

     Ce mă aşteaptă în acest oraş atât de mare şi atât de străin?

     Ce caut eu în furnicarul gigantic, de aproape zece milioane de suflete, de trupuri, care se calcă unul pe altul, mereu-mereu...

     Doamne, Doamne, Doamne...

     Totuşi, am fost îndrăgostit, cu şapte ani în urmă, de o moscovită...

     Am avut parte de o dragoste mare, platonică, dacă poate fi numită astfel, deoarece am stat de câteva ori în doi cu iubita, m-a şi sărutat, cu vârful buzelor, am gustat din neasemuitul nectar al gurii ei de Rai, am rămas chiar pentru o noapte întreagă în casa ei, dar nu ne-am dat frâu liber trupurilor...

     Vina este mai mult a mea.

     Şi suferinţa s-a revărsat deasemenea peste sufletul meu...

     E adevărat, „Moscova nu crede în lacrimi”, şi nu-i vorba numai despre această expresie cinematografică, toată vina o poartă acest sentiment mai puternic decât mine, mai violent decât orice uragan, care este în stare să se confrunte până şi cu Dumnezeu, dacă e cazul...

      Svetlana – Lumina sufletului meu, botezată apoi cu numele de Regină, apăru în viaţa mea tihnită de la Stadionul Republican (sunt nevoit să folosesc majusculele, deoarece este prima mea Casă Regală...) din Chişinău, într-o zi obişnuită de sfârşit de septembrie a anului 1970... Mă apropiam tiptil-tiptil de vârsta de 23 de ani (octombrie, ziua a 19-a, de fapt, noaptea dinspre 18 spre 19, după cum mi-a povestit măiciţă-mea Saveta...), munceam din răsputeri în calitate de pictor la acea instituţie gigantică, eram numit recent chiar pictor-prim, deoarece „primul” se alcoolizase total – un foarte talentat plastician rus, originar de undeva din regiunea Riazan, care poposise cu mulţi ani în urmă în Basarabia, adică, în „Solnecinaia Moldavia” – „Moldova cea însorită”, la recomandarea medicului său, care l-a sfătuit să consume doar vin natural, cât mai acru, dacă doreşte să mai trăiască pe pămănt şi să nu moară de stomac... Şi bietul pictoraş a tot băut, până şi-a uitat şi numele! I l-am uitat şi eu... S-a trezit mort într-o dimineaţă (după cum se spune, cu tâlc, în lumea alcoolicilor...), într-un şanţ, de unde l-a cules nevastă-sa, dar la stadion nu s-a mai prezentat şi a fost „eliberat pe motiv de boală”, iar eu m-am trezit numit în locul lui, deşi nu aveam nici experienţa necesară şi nici studiile respective... Din „ucenicul lui Rafael”, după cum eram poreclit mai înainte, am devenit chiar eu „Rafael”, deşi, ca pictor eram mai mult recunoscut  cu nedreptul calificativ de abstracţionist, sau, cel puţin, de modernist... Pe atunci despre viitoarea „expoziţie cu buldozere” de la Moscova nici nu-şi putea imagina nimeni dintre noi, artiştii din provincie. Într-o jumătate de an am muncit ca un nebun, nopţile la rând,, bucuros, chiar fericit că dispuneam de un atelier de creaţie de 110 m.p., un spaţiu imens sub o tribună a stadionului, unde şi dormeam, doar patru ore din cele douăzeci şi patru; am realizat ciclul meu folcloric – opt pânze enorme, pe care le ţineam sub lacăt, de frica celorlalţi artişti, dar mai ales de frica odiosului k.g.b, care îşi vâra nasul în absolut totul ce mişca pe pământul Basarabiei   

şi al Bucovinei...

     Totuşi, m-au vizitat Glebus Sainciuc, cu soţie-sa, geniala pictoriţă Valentina Rusu-Ciobanu, care „s-au scăpat cu vorba” maestrului Mihai Grecu şi n-am mai reuşit să-mi ţin în continuare compoziţiile folclorice ascunse, s-a produs o mică explozie în lumea somnoroasă a artiştilor din R.S.S.Moldovenească...

     Şugubăţul Glebus Sainciuc, în timpul vizitei la atelerul său de creaţie din cartierul Râşcani a unei delegaţii din Moscova, de fapt, câteva doamne simpatice, care erau sosite la Chişinău cu o expoziţie ambulantă a Muzeului de Stat „Lev Tolstoi”, prezentând spectacolul său inedit „Răzbunarea măştilor” – unic în lume, într-un fel, depăşindu-l şi pe celebrul Arcadi Raikin, la despărţenie, după câtevaisprezece pahare de vin, le-a şoptit îmbujoratelor moscovite, că la Chişinău mai este un pictor, şi mai ciudat decât domnia sa şi le-a sfătuit să mă viziteze la Stadionul Republican, la orice oră de zi sau de noapte. Ca să fie şi mai sigur de toată povestea, pe care o pusese la cale, m-a chemat la telefon a doua zi (rar de tot eram invitat la secretara directorului general la telefon: duduia era mult prea periculoasă – o fostă gimnastă de performanţă, campioană a republicii, care a căzut o singură dată de pe bârnă, nu şi-a frânt nimic, dar a fost nevoită să părăsească arena sportivă pentru totdeauna şi cum era bolnavă de a cuceri noi şi noi titluri, acum cucerea bărbaţii...) şi m-a sfătuit să vizitez expoziţia ambulantă de la Moscova şi să fac cunoştinţă cu doamnele de acolo... Zis şi făcut!

     Astfel m-am pomenit, la sfârşitul săptămânii, cu mai multe doamne la atelier, dornice să-mi cunoască picturile şi nimic mai mult. Chiar aşa mi-au spus: „I bolişe nicevo”, poate un păhărel de „Cabernet”, poate două... Pe ultimii bănuţi am procurat în ajun cinci sau şase sticle de „Cabernet”, una singură de „Negru de Purcari” (de dulce, dacă va fi cazul...), o cutie de bomboane de ciocolată, firma „Bucuria” şi aşteptam să se întunece afară... M-am înţeles cu paznicul stadionului să lase portiţa de serviciu deschisă (desigur, instituţia fiind de importanţă republicană, bine păzită, m-a costat o sticlă de „Cabernet”, dar, mă gândeam, mi-au mai rămas cinci şi una bine ascunsă...) şi... Le-am întâlnit la intersecţia străzilor Bender cu Pirogov, la cel mai apropiat colţ al stadionului, şi le-am introdus în atelier şi din acea clipă viaţa şi creaţia mea a luat o întorsătură neaşteptată, halucinantă, poate chiar am nimerit sub farmecele unui blestem. Ce-i drept, un blestem frumos, blestemul dragostei...

     Câte femei să fi fost la acea primă vizită nocturnă? Cinci? Şapte? Toate destul de tinerele, afară de o doamnă solidă, Irina Borisovna, o adevărată contesă... S-au risipit prin atelierul meu, nu prea luminos, dar semiîntunericul din colţurile mai îndepărtate accentua, într-un mod miraculos, şi mai mult chipurile de pe tablourile mele, metaforice, ciudate... Toată dragostea avea să exploadeze dintr-o metaforă, de la titlul, de fapt, subtitlul compoziţiei mele folclorice „MIORIŢA” („...Iar de-a fi să mor”), o pânză enormă, de trei metri pe doi... Vopselele mai lăcrimau, erau atât de proaspete, chiar în noaptea de ajun am pus ultimele tuşe... Când am slobozit la pământ draperiile  de pe pânza „MIORIŢA”, din centrul atelierului, s-a produs un adevărat şoc şi cele cinci sau şapte doamne au izbucnit în plâns... Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, care e vina mea? Treceam de la una la alta, încercam să le şterg lacrimile, să le mângâi, ele mă sărutau pe obraz, mă trăgeau de barbă, iar una, cea mai înaltă, ochoasă şi cu nişte sâni proeminenţi m-a sărutat chiar pe gură, zăpăcindu-mă totalmente cu nectarul ei nemaipomenit...

-         Svetlana! Svetlana!! Svetlana-a-a!!!                                      

Toate au început să-i scandeze numele.

-         S-o alegem de regină! Regina...

-         Iar Mihai din clipa aceasta să ne fie rege. Rege!

     A rostit Marina, deocamdată nu-i cunoşteam numele. Dar am menţionat-o de la bun început: era cumva mai retrasă, mai suferindă şi avea nişte ochi cu totul şi cu totul neobişnuiţi... Un albastru, de care n-am mai întâlnit în viaţa mea, adânci şi tainici, ca două izvoare de munte, din care nici un bărbat n-ar fi îndrăznit să-şi potolească setea. Setea de frumuseţe şi de dragoste... Nu întâmplător, după ce am desfăcut a treia sau a patra sticlă de „Cabernet” şi careva a propus să-mi aleg un „ministru al frumuseţii”, eu mi-am dorit-o doar pe Marina... Dar mai întâi am ridicat mâinile pentru Prinţesă – Principesa Bertha, pentru „ministrul sănătăţii” – Nadejda, adică, Speranţa, pentru „ministrul relaţiilor externe” – Natalia, iar contesa Irina Borisovna a propus chiar ea să ne fie „ministru al resurselor materiale şi spirituale”... Parcă am mai ales o  doamnă, sau două, pe care nu le-am memorizat, poate că ele nici n-au existat... Larma şi emoţiile s-au dovedit atât de puternice, încât mi-au luat minţile, mi-au tulburat memoria...

     Aveam în atelier un „divan roşu”, o hurdughie veche, probabil, de pe când era construit Stadionul Republican, pătat de vopsele şi eu l-am capitonat cu pânză roşie, pe care, de obicei, scriam lozincile consacrate zilei de 7 noiembrie şi 1 mai... După ce treceau sărbătorile, scoteam pânza de pe şasiuri, o întorceam pe dos şi astfel divanul meu a devenit „foarte exotic”, să amintesc doar, că pe el şi dormeam, adică, mă tolăneam cu hoitul meu sleit de puteri peste toate sloganele revoluţiei şi ale sărbătorii proletariatului din lumea întreagă...

     După ce mi-au tot admirat compoziţiile folclorice şi câteva nuduri (ca un nebun, mi-am pus în gând să realizez un ciclu întreg „O mie şi una... unul de nuduri”, desigur, nu l-am finalizat nici până în ziua de astăzi...), după ce am tot cântat, mai ales cântece ruseşti, celebre, Bertha-Principesa a propus să trecem la romanţe şi ne-a fermecat, până la lacrimi, cu strălucitul poem romantic „Gori, gori, moia zvezda” (adică, „Să arzi de-a pururi, steaua mea”), după... Am plâns din nou, de data asta motivat. Mult prea frumoasă s-a dovedit romanţa Berthei, iar glasul ei, puţin răguşit, ne-a pătruns până în cele mai îndepărtate tainiţe ale sufletului. Desigur, am fost rugat şi eu, îndelung, să le cânt ceva, am tot refuzat, motivând că nu prea am voce, că nu ştiu să cânt, chiar nu ţineam minte nici un cântec rusesc până la capăt, afară de cele pioniereşti şi comsomoliste, învăţate „cu de-a forţa” la şcoală, şi atunci am tras o cană plină de „Cabernet” şi le-am cântat ceva de dor – cuvinţel intraductibil, chiar aşa le-am spus; am început încetişor, apoi m-am tot aprins şi le-am interpretat cel mai drag cântec al meu, moştenit de la bunică-mea Lucheria, „Dragă Carolină...” În limba română. Melodia acestui juvaier folcloric din Bucovina mea natală este cam tărăgănată, fiecare vers se repetă de câteva ori pe parcurs, l-am cam lungit şi eu, şi mai mult, încât, în cele din urmă m-am trezit doar în doi cu Regina pe divanul meu cel roşu, sărutându-ne cu mult foc... Cum şi când au dispărut din  atelier toţi „miniştrii”, adică, „ministeresele” mele, toată „Casa Regală” şi,  mai ales, cum o fi reuşit să străbată dincolo de zidurile înalte ale Stadionului Republican, pentru că paznicul „meu”, după o sticlă de vin (bun!), adormea tun în ghereta sa de la poartă şi puteai să despici lemne, cum se spune, pe pieptul lui, că nu-l mai trezeai... O fi sărit doamnele peste zidul stadionului, pe la aprinsul zorilor, cu fustele lor în cap... Aşa şi n-aveam să aflu adevărul...

     Cu Regina ne-am sărutat şi ne-am tot sărutat, am încercat să-i smulg hainele, dar nu s-a lăsat, am reuşit doar să-i dezgolesc sânii, să mă înfrupt din dulceaţa lor... Ce mi-a trăznit prin cap? Am scos de sub divan sticla de „Negru de Purcari”, am deschis-o şi i-am tot picurat câte puţin din licoarea ameţitoare a pământului meu, pe ambii sâni, de o albeaţă divină, sorbind apoi fiece picătură cu buzele mele flămânde de dragoste, mai ales, din jurul sfârcurilor, după care i-am pus Reginei sticla la gură şi în timp ce gâlgâia însetată, i-am pătruns cu mâna după elasticul chiloţilor şi m-am scufundat în pădurea-i de cârlionţi transpiraţi, până la clitoru-i în spume, fierbinte-foc, de mi-a ars pur şi simplu mâna... Doar atât... Înnebuneam de dorinţă! Femeia mi-a simţit chinul, tremuram din tot trupul, îmi clănţăneau dinţii în gură, numai că n-am bătut-o, „ca Loteanu”... Din dragoste!... Pe fundul sticlei de „Negru de Purcari” mai rămăseseră câteva „guriţe” de vin şi în acea clipă „de vârf”, mi-a vârât, cu de-a sila, gura  şipului înte buzele mele arzânde şi până am „supt” tot nectarul  hoaţa de femeie s-a strecurat în pantalonii mei, mi-a mângâiat mădularul încins, până am ejaculat dureros în palma ei... M-a eliberat de o „povară” mult prea grea pentru mine...

     Aveam să constat, ceva mai târziu, că ni s-au aprins sufletele de la prima privire, pur şi simplu luaseră foc... S-a întâmplat, ni s-a întâmplat acea „chimie”, după cum o numesc unii învăţaţi, sceptici, acea unică stare a două trupuri şi a două suflete, care pre limba noastră românească se numeşte dragoste. Dragoste!...

     Ne-am mai întâlnit apoi la Hotelul „Moldova”, din centrul Chişinăului, unde erau cazate doamnele de la Moscova, câte trei sau patru într-o cameră, am avut o noapte de coşmar cu Marina, „ministrul frumuseţii”, care m-a ţinut în plină stradă, sub un tei din faţa Teatrului „Luceafărul”, vorbindu-mi despre dragostea ei, sărutându-mă mereu, apoi şi-a cerut scuze de la Regină, pentru actu-i de trădare („Casa Regală” s-a dovedit a avea şi agenţi secreţi...). Am descoperit şi un rival neaşteptat – regizorul şi actorul Ion Ungureanu, de la Teatrul „Luceafărul”, care se îndrăgostise „lulea” şi el de Regina mea... Numai nu ne-am bătut! El – cât o prăjină. Eu – cât un pitic în faţa lui... Enigma noastră (şi nu a Otiliei!) am dezlegat-o mult mai târziu, cu lacrimi în ochi: Svetlana, Regina mea era cu zece ani mai în vârstă decât mine şi ca o femeie înţeleaptă a hotărât să nu mă nenorocească... Să nu-mi curme viaţa înainte de vreme şi totodată destinul de artist... Artistul din mine, pe care l-a „zărit” cu adevărat la prima întâlnire din atelierul de la Stadionul Republican... Divanul cel roşu al meu, cu timpul, a devenit un fel de „Pat al lui Procust”, hotarul de nepătruns al iubirii noastre platonice, cu atât mai puternică, dar şi mai nefericită, pentru mine, cel puţin... Poate că, dacă o aveam, din prima noapte, pe Regină, a doua zi mă sinucideam... Svetlana – Lumina Divină, s-a dovedit a fi mai puternică decât diavolul, o singură noapte, şi mi-a dăruit viaţa întreagă de mai apoi, ca s-o trăiesc, s-o irosesc, s-o ucid, zilnic, în creaţie, în tablourile mele, în cărţile mele, în piesele de teatru... Să fac copii, mai mulţi, de la femei diferite, dar să nu fiu fericit niciodată, cu nimeni, CU NIMENEA, nici cu o femeie, cu o altă femeie...

     Blestemul dragostei neîmplinite?

     Neputinţa iubirii, de a iubi cu adevărat?

     În oceanul învolburat al acestei lumi absurde două inimi se caută de-o veşnicie şi nu se mai întâlnesc...

     Şapte ani la rând am purtat cea mai cumplită povară în sufletul meu, m-am simţit mult mai nedreptăţit şi nefericit chiar decât Sisif, am petrecut o noapte şi o zi întreagă în garsoniera Svetlanei-Regină din Moscova, dar tot nu i-am gustat trupul... Slavă Domnului că nu m-am aruncat de la etajul şapte cu capul în jos spre dimineaţă... Dimineaţa Anului Nou 1971...

     De la Stadionul Republican am fost alungat, dat afară, ca un câine! M-am încumetat să declar atelierul meu „deschis” (după ce uniunea artiştilor plastici m-a refuzat să organizez o expoziţie personală, în sălile uniunii, fără majusculă, desigur...). Pânzele mele folclorice, la acel sfârşit de an 1970, au bulversat spiritele artistice din capitala „republicii unionale”, mă vizitau, zilnic, valuri întregi de amatori de artă „neoficială”, de la studenţi de la Şcoala de Arte „I.Repin”, până la actori, scriitori, ziarişti, profesori universitari şi academicieni! Vestea a ajuns şi la urechile conducerii uniunii artiştilor plastici. M-am trezit într-o zi cu „Volga” albastră a uniunii în curtea interioară a stadionului şi cu preşedintele uniunii, în persoană, însoţit de secretarul comitetului de partid al uniunii... Nu le mai pomenesc numele. Nu merită! După acea vizită, care a durat câteva ore, a dat năvală la mine un „speţialist” de la k.g.b., care m-a ameninţat cu închisoarea, „pentru abstracţionism”, uşa şi geamurile atelierului meu au fost bătute în scânduri (cineva avea să scrie, cu creta: „Vse uşli na front”, adică, „Toţi au plecat pe front”, deşi erau zile de pace şi nu exista decât „frontul ideologic”...), iar eu „eliberat din funcţie din proprie iniţiativă”...

     M-a anunţat, „în mare taină”, secretara directorului general, care a intrat în atelierul meu pe la sfârşitul programului, a încuiat uşa cu cheia, pe dinăuntru (luase cheia de rezervă  de la panoul secretariatului, deoarece eu nu încuiam niciodată uşa cu cheia, care era, de fapt, pierdută, încă de predecesorul meu), a tras draperiile la geamul dinspre curte, şi-a scos hainele şi doar în costumul Evei s-a tolănit pe divanul meu  roşu, într-o poziţie extrem de seducătoare, zâmbindu-mi cu o superioritate obraznică şi aruncându-mi fraza: „Davai, bleadun, napişi i moi portret, poslednii v tvoiei

bezumnoi jizni, a potom budem trahatisea do utra...” (adică, „Haide, curvariule, pictează-mă şi pe mine, ultimul portret din viaţa ta nebunatecă, după asta o să ne f... până la aprinsul zorilor...”). Am rămas perplex. Glasul interior mi-a şoptit: „E o căţea k.g.b.-istă, dă-o afară!” M-am apropiat de divan. Fosta gimnastă şi-a desfăcut coapsele, „respirând” cu sexu-i dezlănţuit, încordându-şi la maximum toţi muşchii – într-adevăr, avea un corp superb, fantastic, cum numai artistele de balet şi sportivele îl mai au, şi o „gură” flămândă, întredeschisă, a vaginului, cum nu mai am întâlnit, nici în visele mele erotice... Mi-a făcut un gest, cu mânuţa dreaptă, în care mai ţinea cheia de la uşă, iar cu stânga m-a apucat de barbă... Trebuie să recunosc: mie tare nu-mi place, când cineva mă înhaţă de barbă... A păţit-o chiar Leonida Lari, mult mai târziu, când şi-a permis gestul, la ziua ei de naştere, de faţă cu toată lumea... Fosta gimnastă s-a ales cu o palmă zdravănă peste obraz, încât i-a ţâşnit săngele pe nas şi n-am găsit nimic mai potrivit, decât s-o aburc în spate, să culeg cheia de jos, să descui uşa atelierului şi s-o arunc, goală, afară, după ce i-am azvârlit şi hainele şi cheia... A fost prima şi ultima dată, când am lovit o femeie, dar nu ştiu nici astăzi ce m-a apucat atunci, cine sau ce mi-a luat minţile... Frumuseţea corpului ei? Gesturile-i obraznice? Frica de k.g.b.?... La urma urmei, dacă tot aveam să fiu dat afară de la Stadionul Republican, măcar să-mi pecetluiesc numele cu un scandal „erotic”...

     Erau în mare pericol tablourile mele folclorice. În ajunul acestei „întâmplări” am reuşit să depun două portrete, ale lui Mihai Eminescu şi al Veronicăi Micle, la expoziţia-concurs, republicană, cu genericul „120 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei noastre”, vernisată chiar în sălile uniunii artiştilor plastici... Ca apoi, la 15 ianuarie, spre surprinderea mea (poate, şi a k.g.b.-ului!) să mi se acorde Premiul I, la compartimentul „pictură” şi astfel m-am ales cu o deplasare de creaţie, pentru o săptămână, la Leningrad, de unde am căutat-o la telefon pe Regina mea şi ea m-a aşteptat la Gara Leningradskaia din Moscova şi m-a invitat la ea acasă... Eram şocat după săptămâna petrecută doar prin sălile muzeelor din marea metropolă de pe Neva, cum i se mai spune capitalei culturale a Rusiei (de fapt, adevărata capitală!), dar punctul-forte s-a dovedit momentul, când m-am achitat la hotel: mi s-a

comunicat la recepţie, cu un fel de „alură festivă”, că am avut „onoarea să dorm şapte nopţi în camera de hotel, în care se spânzurase poetul Serghei Esenin...”

     Când am coborât din tren, pur şi simplu am căzut mort de emoţii în braţele Reginei! A luat un taxi şi m-a „cărat” la garsoniera ei din cartierul Beskudnikov... Era chiar în după-amiaza zilei de 31 decembrie... După un duş fierbinte şi altul rece, mă simţeam cel mai fericit bărbat de pe pământ. Să întâlnim doar „în doi” Anul Nou... Dar hăt spre miezul nopţii,

când ne pregăteam să deschidem şampania, pe care am adus-o din cealaltă „capitalie” a Rusiei, Svetlana a primit un telefon, de la scriitorul Solouhin, m-a sărutat în fugă şi a ieşit glonţ din garsoniera sa, părăsindu-mă într-un mod  atât de brutal, lăsându-mă, cum se spune, „cu buzele umflate”, dacă nu şi mai rău...

     Scriitorul celebru, un adevărat boier din lumea literelor, posesorul celei mai bogate colecţii de icoane vechi ruseşti, o aştepta în faţa blocului, într-un taxi şi a răpit-o pe dragostea mea – a dus-o într-o direcţie necunoscută, de unde avea să revină, stoarsă de toate sevele, cu pungi negre pe sub ochii frumoşi, abia peste douăzeci şi patru de ore...

     Cum de nu m-am aruncat, totuşi, în acea noapte cumplită de revelion de la etajul şapte? Într-o clipă de disperare totală am şi încercat să deschid fereastra, era îngheţată bocnă, n-am descoperit nici un ciocan prin casă, nici o tigaie de fontă măcar, nici un obiect mai potrivit, ca să sparg cele două rânduri de geamuri, încărcate de gheaţă, probabil, afară o fi fost treizeci sau şi mai multe grade sub zero...

     Gerul rusesc (Siberiile de gheaţă!) mi-au salvat viaţa!

     Poate, o icoană veche, cu chipul Arhanghelului Mihail, zâmbindu-mi de sub straturile de vopsele, înnegrite de secolele pravoslavnice, pe care am descoperit-o pe un perete, în clipa de cumpănă, smulgând-o, pur şi simplu, cu tot cu chironul, de care era atârnată şi îmbrăţişând-o...

     Cu adevărat, cred că Bunul Dumnezeu mi-a întins o mână, mi l-a trimis pe Îngerul Păzitor, cu care am şi rezistat cele douăzeci şi patru de ore, până s-a întors din „blud” (nu mai traduc cuvinţelul, ca să n-o numesc pe Regina mea „bludniţă”) Svetlana... S-a uitat, speriată, la mine, mi-a înhăţat  icoana, pur şi simplu, de la piept, a sărutat-o, fără să-şi facă Semnul Crucii, a pus-o la loc şi doar atâta mi-a şoptit: „Volodia podaril...” Adică, era un cadou de la Volodia, Vladimir Solouhin...

     Mi-au ţâşnit lacrimi în ochi, mi-am luat valijioara, am trântit uşa şi m-am mutat la Principesa Bertha, pe strada Frunze, cu numărul 13... O căsoaie „stalinistă”, un apartament comun, desigur, o celebră „komunalkă”, compusă din 28 de camere, cu un singur WC, o singură baie şi o singură bucătărie, cu patru  aragaze, mereu defecte, cu câte patru focuri, din care, deseori, funcţiona-ardea doar unul... Bertha locuia împreună cu maică-sa şi eu m-am trezit într-un furnicar infernal, chiar în centrul istoric al Moscovei, chiar pe strada, pe care trecea, zilnic, spre Kremlin, Leonid Brejnev, însoţit de o escortă întreagă de limuzine blindate...

     Eram îndrăgostit.

     Mă simţeam refuzat de toată lumea...

     Viaţa din jur, politica, uniunea sovietică (închisoarea popoarelor!) – toate erau floare la ureche pentru mine dinclipa, în care mă trădase Regina. Regina mea... Care nu mi-a împărtăşit dragostea, care avea să mă refuze o viaţă întragă, care m-a făcut să-mi părăsesc locurile natale şi să aterizez la Moscova („Care nu crede în lacrimi”!), fără nici un izvor de existenţă, fără de viză de reşedinţă, fără nici o carte publicată, fără nici o expoziţie personală de pictură, permisă oficial; cu o singură cămaşă pe mine (roşie, de nailon!), cu un paltonaş procurat într-un magazin „cu preţ redus”, cu o pereche de pantofi găuriţi, dar cu o inimă în flăcări şi cu un suflet îndrăgostit de o rusoaică, născută la Kaliningrad, cu zece ani mai în vârstă...

     Prea multe coincidenţe în viaţa mea!

     Până atunci şi de atunci încoace...

     Marea Baltică...

     Ochi de chihlimbar...

     Femei moscovite, singure, divorţate, suferinde, mai ales suferind cumplit de singurătate, într-o metropolă cu aproape zece milioane de suflete, care se calcă mereu unul pe altul pe picioare, pe bătături, pe inimi, pe creiere...

     Oraşul-furnicar, unde se moare din dragoste şi unde n-a înviat încă nimeni din morţi, deşi este un centru creştin, poate, cel mai mare centru creştin pravoslavnic de pe pământ, care a avut, pe timpuri, după cum aveam să aflu din gura unor moscoviţi veritabili, „sorok sorokovok”, adică, „de patruzeci de ori câte patruzeci” de Biserici...

     Şi am început să le caut urmele, ruinele...

     Astfel mi-am salvat viaţa şi mi-am potolit sufletul...

     Mânăstirea Novodevici se apropie de o vârstă onorabilă: o jumătate de mileniu! Curios lucru... Această palmă de pământ, chiar de la începutul secolului al XVI-lea a devenit pentru cnejii Moscovei, apoi şi pentru ţarii ruşi un fel de refugiu, în clipele de cumpănă ale cnezatului sau ale statului rus... Loc de închinăciune, de post, dar şi centru politic, de unde era condusă întreaga ţară, Mânăstirea devenind cu timpul un fel de citadelă a viitorului imperiu...

     Primul moment din istoria acestui lăcaş sfânt, care mi-a răscolit sufletul, ţine nemijlocit de domnia cneazului Vasili al III-lea al Moscovei, căsătorit, la 1505, cu Solomonia Saburova, care, pe parcursul a 20 de ani nu i-a dăruit nici un urmaş, cu toate că soţii s-au rugat mereu pe la toate mânăstirile existente pe atunci, precum cele de la Volokolamsk, Mojaisk... Au plătit slujbe, au făcut danii, au ţinut posturi, au bătut mătănii... Tristeţea cumplită a cneazului Vasili al III-lea se mai explică şi prin faptul, că, în lipsa unui moştenitor, tronul Knezatului Moscova îi revenea unuia dintre fraţii mai mici ai cneazului, cu care relaţiile lui erau destul de tensionate. S-au pus în mişcare familiile marilor moşieri ruşi, soarta tronului a devenit subiect de discuţii aprinse chiar printre monahii de la Muntele Athos... Pentru că „dezlegarea” putea surveni doar în urma unui divorţ... În cele din urmă, prin luna noiembrie a anului 1525, prima soţie a cneazului Vasili al III-lea, Solomonia Saburova, s-a trezit călugărită, fără voia ei, iar în ziua de 21 ianuarie 1526 marele cneaz s-a cununat cu contesa Elena Vasilievna Glinskaia...

     Şi mai surprinzătoare mi s-au părut vizitele, destul de dese, la Mânăstirea Novodevici, a sângerosului ţar Ioan cel Groaznic: aici a fost botezată, la 1550, ţarina Anna, prima fiică a lui, tot aici şi-a ispăşit păcatele, după ce şi-a ucis propriul fiu, în noiembrie 1582... După mărturiile nunţiului papal Antonio Possevino, care avea să viziteze Moscova la doar câteva luni după tragicul eveniment, motiv de ceartă dintre tată şi fiu ar fi servit încercarea ţareviciului de a-şi apăra soţia gravidă de furia socrului ei... El era căsătorit, pentru a treia şi ultima oară, după cum îi permiteau canoanele bisericii pravoslavnice, cu Elena, fiica voievodului I.V.Şeremetiev. Nunta lor avusese loc în anul 1580... După tragicul eveniment, văduva ţareviciului a fost şi ea călugărită, anume la Mânăstirea Novodevici, devenind inochina Leonida...

     În timpul Postului cel Mare, anul 1598, ţarul Boris Godunov locuia chiar pe teritoriul Mânăstirii Novodevici...

     Domnia celebrei ţarine Sofia avea să se încheie, la 1689, cu încarcerarea ei între zidurile Mânăstirii Novodevici, unde s-a pomenit călugărită, peste zece ani şi a locuit în unul din turnurile corpului de pază al Mânăstirii... Aici au avut loc şi execuţiile participanţilor la răscoala streleţilor din acel an, 1698, din timpul domniei lui Petru cel Mare...

     La 1812 Mânăstirea Novodevici s-a trezit ocupată de armata franceză, iar în ziua de 25 septembrie acest sfânt lăcaş a fost vizitat de împăratul Napoleon I...

     Cu atât mai mult m-am simţit surprins, dar şi revoltat, când, pe la mijlocul anilor optzeci – taman îi făceam curte Annei Liubimova – am nimerit, în timpul unei plimbări, peste un cimitir părăsit din Parcul Bitţev, de la periferiile Moscovei şi am citit, în doi cu viitoarea mea soţie, mama fiicei mele Maria, zeci de nume franţuzeşti, de pe crucile sau lespezile răsturnate prin iarbă de acolo... Abia mai târziu mi-am dat seama, că era vorba de un loc de veci al soldaţilor lui Napoleon, căzuţi sub zidurile Moscovei, poate chiar sub zidurile Mânăstirii Novodevici, în cumplitul an 1812... Cimitirul se afla într-o uitare şi degradare totală! M-am adresat autorităţilor raionului  respectiv (pe atunci se numea raionul Brejnev), am încercat să-i mobilizez pe unii intelectuali de vază din Moscova, în vederea salvării acelor morminte, referindu-mă la convenţia internaţională respectivă... O lume de surzi şi muţi! Peste câteva luni am nimerit din nou pe acel loc. De data asta m-am pornit de unul singur. Întregul teritoriu era încercuit cu un gard de sârmă ghimpată. Am descoperit o poartă, care se dovedi a fi deschisă... Am păşit înăuntru şi înainte de a mă apropia de monumentele funerare – mi-am pus în gănd să transcriu mai multe nume de pe ele şi să expediez lista la Paris, prin prietenul şi colegul meu de teatru, actorul Victor Voinicescu-Soţchi şi să-l rog să depună documentul la sediul unor instituţii franceze, cointeresate în cercetarea, poate, şi transmutarea rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor şi ofiţerilor francezi în patria lor de origine -  o haită de dulăi, câini-lupi s-au aruncat la mine, încât unul Dumnezeu ştie cum am scăpat de ei... Momentul cel mai curios s-a dovedit următorul: nici la intrarea mea pe acel teritoriu, nici la ieşire (prin fuga ruşinoasă, dar sănătoasă), n-am întâlnit nici o fiinţă vie... Abia când am ajuns, pe jos, după o oră de „marş forţat” la cea mai apropiată staţie de metrou, m-au cuprins un soi de fiori de frică irezistibilă: dulăii erau atât de înfometaţi, încât m-ar fi sfâşiat în bucăţi şi mi-ar fi crompoţit şi osişoarele! Mi-am făcut Semnul Crucii... Posibil, acel loc din pădurea Bitţev o fi fost oferit k.g.b.-ului, iar mai târziu, peste doar câţiva ani, după ştergerea tuturor urmelor (cu buldozerele!) teritoriul o fi fost vândut unei firme, condusă de un fost ofiţer k.g.b. ...

     De câte ori mi-am tot pus în gând să vizitez din nou acel loc, mă cuprindea un fel de tremurici pe la genunchi, îmi înţepeneau picioarele, doar la gândul, că s-ar putea să nimeresc iarăşi faţă în faţă cu haita de câini şi să nu mai scap teafăr din ghearele şi colţii lor...

     Deşi nu sunt un om fricos!

     La ameninţările, aproape zilnice, ale vecinei iubitei mele Iuvelina, într-o dimineaţă, când mi-am luat inima în dinţi şi am păşit pragul bucătăriei comune, cu gând să-mi prepar o cafea, fosta gardiană, cu o faţă schimonosită, băută, cu mâna dreaaptă mutilată, care îi atârna ca o cociorvă din halatu-i zoios, a sărit la mine cu gura, dar nu numai... Probabil, era gata să sară şi la bătaie! Urla cât o ţineau bojocii: cu ce drept eu am intrat în bucătărie, cu ce drept locuiesc la Moscova, fără viză de reşedinţă, că sunt un trântor, un „bleaghi” (adică, un curvar) şi câte şi mai câte... Că imediat o să anunţe miliţia!

     Destul de calm (numai eu ştiu cât de greu mi-a fost ca să mă reţin...), i-am propus chiar să-l invite pe miliţianul de sector...

     Am făcut un duş, păşind cu mult curaj în baia comună, mi-am pus hainele (cămaşa cea roşie, unica...), mi-am pieptănat pletele şi barba. Am scos un tom din biblioteca Iuvelinnei, „Demonii” de Dostoievski şi cu acea carte în mână i-am deschis uşa sectoristului... S-a uitat lung la mine. Mi-a cerut actele de identitate. Aveam buletin, adică, paşaport sovietic, cu domiciliul la părinţii mei, din Bucovina,  regiunea Cernăuţi

Din R.S.S.Ucraineană, unde am reuşit cu greu să mă pun la evidenţă, după expulzarea mea din Basarabia...

     Sectoristul, un flăcău destul de tânăr, cu epoleţi de locotenent, mi-a cercetat actele pe toate părţile, după care mi-a spus că în uniunea sovietică toţi cetăţenii trebuie să fie angajaţi în câmpul muncii, altfel voi fi judecat şi condamnat „pentru trândăvie”... Cunoşteam legile! Am scoc legitimaţia de membru titular al Societăţii Teatrale din U.R.S.S., din care făceam parte din anul 1972, adică, eram membru al unei uniuni de creaţie şi conform statutului aveam dreptul să fiu liber profesionist... Cu acest nou document l-am dat gata pe sectorist. Dar nici el nu era un nătăfleaţă... Mi-a replicat din nou că nu am dreptul să locuiesc la Moscova fără viză de reşedinţă. Atunci m-am uitat în ochii lui şi i-am răspuns sincer: eu o iubesc pe Iuvelina Iosifovna, avem de gând să ne căsătorim şi atunci voi avea şi blestemata de viză...

     Probabil, vecina o fi ascultat totul din hol, o fi tras cu urechea...

     L-am întrebat pe sectorist dacă are familie? Încă nu, dar are de gând să se însoare. Că locuieşte, deocamdată, la un cămin şi are doar viză temporară pentru Moscova, unde a fost repartizat după absolvirea faciltăţii de drept... Că este şi el „venit”, din provincide, chiar dintr-un cătun din Ucraina. Asta

mi-a dat şi mai mult curaj. Am deschis bufetul şi am scos o sticlă de coniac armenesc. Am umplut două păhăruţe de cristal. Şi am mai scos din frigider şi o farfurioară cu o gustare: pâine neagră „borodinskaia”, unt  „de Vologda”, icre roşii... I-au sticlit ochii miliţianului! I-am dăruit şi o carte... După ce am golit o jumătate de sticlă, m-a bătut uşurel pe umăr şi m-a rugat, ca pe un bun prieten, să avem grijă, ca să n-o prea supărăm-deranjăm pe spurcata de vecină, că dacă se va adresa din nou organelor de miliţie, s-ar putea să nu fie schimbul lui şi atunci...

-         Haraşo!

Adică, „bine”, i-am răspuns şi i-am strâns mâna la plecare.

     I-am povestit Iuvelinei toată întâmplarea şi am râs amândoi.  

     După o habă de vreme, când ne odihneam după o nouă partidă de sex, Iuvelina m-a întrebat:

-         Chiar i-ai răspuns miliţianului cela, că ai de gând să te căsătoreşti cu mine?

-         Aşa i-am spus...

     S-a aruncat la mine, m-a cuprins, m-a sărutat cu foc. A slobozit şi câteva lacrimi...

     -     Ai fost tu în stare?

     -     Am fost şi mai sunt în stare...

     Şi mi-am simţit mădularul înfiorându-se, şi am penetrat-o cu o violenţă neaşteptată şi am tot iubit-o până la apusul soarelui...

     Dar mai întâi am verificat personal uşa odăii noastre, dacă este bine încuiată pe dinăuntru şi în dreptul găurii cheii am aplicat cu lipici un petec de hârtie, tare, de desen, ca s-o învăţ minte pe vecină şi să nu ne mai spioneze...

     Mare ne-a fost mirarea, la amândoi, când, în toiul serii, după o cină copioasă, ne-am apucat din nou de dragoste, de parcă nu ne mai puteam sătura unul de altul, am observat (cu ochiul al gtreilea?), cum coala de hârtie de pe uşă mai întâi a fost înţepată uşurel, cu vârful unui bisturiu, apoi, metodic, a tot găurit-o, cam cât i-a permis gaura cheii... O fi adus şi un taburet, ca să-i fie mai comod...

     Ne-am făcut din ochi unul la altul, ne-am întors într-o poziţie cât mai potrivită, ca să ne admire organele genitale în plin travaliu şi am tot gemut şi urlat amândoi, din răsputeri, până am orgasmat simultan... Numai nu mi-am adus penisul la uşă, ca să-i ejaculez vecinei drept în ochi...

     După asemenea „reprezentaţie” am înţeles că a încetat să ne spioneze, iar eu am început să ies şi să intru în casă, cu cheia mea, de câte ori aveam nevoie. Chiar îi uram vecinei, la bucătărie, „Dobroe utro!” (Bună dimineaţa), pe ruseşte, cu un abia sesizabil accent român-basarabean-ucrainean... Fără să-i pronunţ şi numele, pe care nu i l-am cunoscut niciodată şi nici Iuvelina nu i-l cunoştea...

     Iubita cu ochi de chihlimbar mi-a devenit, între timp, un fel de profesoară, mai întâi de limba rusă, pe care, totuşi, n-o cunoşteam prea bine, apoi şi redactoriţa piesei (a tragediei!) mele „Krik bez prava na eho”, pe care mi-a citit-o într-o noapte, la rugămintea mea, după care a bocit trei zile... O fi descoperit (presupus?) în persoana lui Dragoş – eroul central, pictor şi scriitor, trăsăturile, caracterul şi ceva din destinul bărbatului, pe care l-a primit în pat chiar din prima seară şi de atunci nu se mai desparte de el?... Literatura şi viaţa nu-s decât două faţete ale existenţei umane, mai ales când un text literar devine şi mai convingător decât însăşi viaţa de toate zilele...

     Am riscat, am riscat foarte mult, oferindu-i textul să-l lectureze, să-l „trăiască” şi ea, măcar o singură noapte, dar am procedat conştient. Deşi, din ziua (dimineaţa) următoare Iuvelina începu să se uite mai altcumva la mine, deveni chiar mai tăcută, poate, mai tristă. O fi înţeles totul? N-o fi priceput nimic din „tragedia mea”?

     Şi în dragoste parcă am devenit ambii mai cumpăniţi, mai maturi. Nu ne-am mai permis, din acea zi, toate fanteziile posibile şi imposibile în timpul actului sexual.

     Am devenit oare cuminţi?

     Cam tot atunci am întrebat-o dacă nu i-a venit ciclul... Trăiam împreună de o lună bună şi mi s-a părut că pe faţa ei şi mai ales în străfundul ochilor frumoşi am zărit primele semne ale gravidităţii...

     M-am bucurat, dar şi m-am întristat. Totuşi, mai mult m-am bucurat.

     Iuvelina mi-a răspuns, puţin ruşinată (nu-mi imaginam că poate fi şi sfioasă...), că uneori ciclul îi vine neregulat, mai ales după întâmplarea cu copilul mort...

     N-am insistat.

     Treptat am observat cum se luminează tot mai mult la faţă, cum sânii îi devin mai „activi”, mai suculenţi, şi mai plini, cum sexul i se împlineşte, labiile mari reacţionează mult mai sensibil la orice „intervenţie” a mea...

     Femeia din acel moment a atins culmea feminităţii şi a sexualităţii, a acaparat o jumătate din mine, poate, şi eu i-am devenit jumătatea cea ideală, când bărbatul nu mai este o povară, o nelinişte permanentă, un corp străin, chiar dacă acel „corp străin” îi întoarce uneori măruntaiele pe dos, o pătrunde până la inimă, îi produce un soi de dureri, mai dulci decât bucuria de a fi şi de a iubi, de a se simţi iubită...

     Simţindu-mă mai sigur pe situaţie, mi-am permis să ies, în mod regulat, peste o zi şi să stau la bibliotecă, de la deschidere şi până la închidere. Tot acolo luam masa, cu câteva copeici, pentru că îmi puteam permite doar o jumătate de porţie de borş (ucrainean, fără de carne), sau o supă de mazăre şi o porţie dublă de „garnir”, adică, de obicei, nişte hrişcă şi puţin sos, două bucăţele de pâine neagră, de secară şi un ceai... Nu mi-am permis niciodată să cer sau să împrumut măcar o rublă de la Iuvelina, cu atât mai mult, să şterpelesc câteva copeici din sertarul biroului ei, care era mereu deschis şi unde se aflau bancnote, mai ales de zece ruble, de culoare roşie, teancuri întregi, poate, nenumăraţi... Dat nici iubita mea nu mi-a vârât, cu de-a sila, în mâna sau în buzunar, nişte bani, presimţind-ştiind că sunt sărac lipit pământului. De metrou, care pe atunci costa cinci copeici o călătorie (dacă era prea frig afară,

 puteai să călătoreşti o jumătate de zi  în subterană, tot schimbând trenul, până „se mai încălzea”, şi toată plăcerea cu cinci copeici...). Mai cheltuiam şi pe plicuri şi timbre: cu nouă copeici îmi procuram două plicuri timbrate, pe care le puteam expedia în orice colţişor din marea uniune sovietică. Ori, cel mult, un plic cu timbru mă costa cinci copeici.

     Corespondenţa o primeam la post restant, la Telegraful Central (instituţie serioasă, pe care o respectam mult, o sciu cu majuscule...). Deoarece între Biblioteca „V.I.Lenin” şi Telegraful Central de pe strada Gorki nu-i o distanţă prea mare, o străbăteam, peste o zi, după cum şi frecventam biblioteca, tot pe jos. Mi-am stabilit un traseu permanent – pe strada Ogariov (unde se află ministerul de interne...), traversam strada Herzen, o luam pe strada Granovski (mă treceau fiorii: mereu pustie şi friguroasă, pur şi simplu mă lua, de fiecare dată, vântul pe sus, nu ştiam că acolo, într-un bloc din cărămidă roşie, cu cinci niveluri, locuiesc membrii guvernului...).

     Şi dacă frecventam Telegraful Central atât de des, la ghişeul respectiv al oficiului poştal din interiorul imensului  sediu, mă întâlnea mereu una şi aceeaşi bătrânică, o pensionară, probabil, care de singurătate nu rezista acasă şi continua să lucreze, cu program peste o zi, taman ca şi „programul” meu. La ghişeul cu litera „P” de obicei se forma câte o coadă destul de lungă şi ca să nu pierd de fiecare dată timpul înzadar, mai întâi mă apropiam de capul cozii şi bătrânica, dacă aveam o scrisoare sau o banderolă (mai rar – un colet), îmi făcea un semn amabil cu capul, adică, să stau, să aştept, ca toată lumea, până o să-mi vină rândul, iar dacă nu – printr-un gest negativ mă elibera de povara şi chinul de a sta la coadă fără nici un rost. Bătrânica era ovreică şi mă miram de fiecare dată, cum un român (era oare scris pe chipul meu, că sunt român?) a găsit limbă comună cu... Ce miracol ne lega sufletele, pentru că, până la urmă, s-a legat şi cu sufletul de mine, adică, de destinul meu, retrăind sau bucurându-se de câte ori primeam câte un plic, mai ales cu veşti de acasă, din Bucovina mea natală, sau câte un mandat poştal, fie şi de trei ruble şi douăzeci de copeici, de la redacţia oficiosului regional „Zorile Bucovinei” din Cernăuţi, ori de la gazetuţa modestă, raională „Constructorul comunismului”, din Hliboca, unde, din când în când, mi se publicau două-trei poezii, la rubrica „Versuri noi” şi eram remunerat cu o stricteţe demnă de invidiat: legile sovietice nu permiteau să se închidă lista de plată a salariaţilor oricărei redacţii, până când nu se achitau cu onorariile corespondenţilor-autorilor netitulari, adică, până nu primeau bonil retur al mandatului poştal, fie şi din alt capăt al uniunii, dacă autorul respectiv se afla acolo şi primea bănuţii la post restant...

     Astfel am devenit şi eu un fel de „scriitor la post restant”, iar bănuţii, chiar copeicile de la cele câteva redacţii, din Bucovina şi Basarabia, cu care colaboram permanent, deseori m-au salvat de la moarte, chiar dacă nu de la moarte, cel puţin îmi câştigam pentru o bucată de pâine, o călătorie cu metroul, iar uneori mai agoniseam şi pentru a viziona un film nou, sovietic, pe care puteam să-l privesc în prima jumătate a zilei, cu doar douăzeci şi cinci de copeici. Cu această sumă am avut norocul să mă bucur (de mai multe ori!) de celebra operă cinematografică a lui Andrei Tarkovski „Andrei Rubliov”...

     Iuvelina chiar s-a dovedit a fi gravidă. Ne-am prezentat împreună la doctor, de unde ne-am întors cei mai fericiţi oameni de pe pământ, sau, cel puţin, din Moscova. Desigur, iubita mea s-a pus la evidenţă şi a declarat că doreşte să nască... Ba, mai mult, în toiul nopţii, după o îndelungată erupţie sexuală, consemnând astfel fericita noutate, mi-a spus că şi-ar dori să nască acasă, la maică-sa, în oraşul Kaliningrad.

M-a mirat mult o asemenea socoteală, dar nici n-am insistat ca să-mi spună de ce? Acasă... Mă gândeam şi eu mereu la acel (acea?) „acasă” al meu, sau, mai exact, mă rodea la inimă, zi şi noapte, cumplitul gând, că mi-am părăsit locul natal, acel „acasă”, dorul cel mai greu de suportat, suferinţa cea mai dureroasă a sufletului...

     Şi, parcă într-adins, de câte ori în viaţă abia dacă gustam din elexirul fericirii, sau, mai ales, când concepeam un copil, neapărat mi se întâmpla o nenorocire, se cutremura un ram din pomul meu genealogic, sau se rupea chiar o creangă întreagă...

     Curios lucru! Mai întâi simţeam un aflux puternic, irezistibil de energie sexuală în trupul meu, pur şi simplu trebuia să mă „exprim” ca bărbat (foloseam această expresie în locul celei banale, scârboase, necenzurate, pentru care mă luau peste picior prietenii-bărbaţi: Eugen, Mircea, Nicanor, dacă e să-i pomenesc doar pe cei de la Moscova...). Căutam cu disperare o femeie, o fetişcană, cu care să mă culc şi s-o conving ca să-mi facă un copil, indiferent ce ar urma după... Şi deveneam atât de „plodovitîi”, adică, fertil, fecund, viril, încât din primul contact sexual, fie şi cu o muiere cunoscută abia în ajun, sau în seara respectivă, se producea, într-un mod cu totul şi cu totul miraculos, acea „întâlnire de taină” a bărbăţiei cu feminitatea, acolo, în Cosmos, dar şi aici, pe pământ, după care urma să se nască un nou om... Nu eram nicidecum stăpân pe fluizii puternici, mai puternici decât orice de pe această lume, care mă îndemnau să acţionez, să răspund chemării atât de ciudate a trupului, dar şi a sufletului, pentru că eram, de fiecare dată, conştient, absolut conştient de ce mi se întâmplă...

     Repet: asemenea stare îmi bulversa viaţa mai ales, când Neamul se afla în mare pericol, taman atunci, când se cutremura o crenguţă, când se frângea un ram întreg al Arborelui Genealogic...

     Cu un an şi ceva în urmă a fost lafel: când Tatiana, prima mea soţie, şi-a ucis cel de al doilea copil, s-a stinc din viaţă bunică-mea după tată, Verona. Adevărat, era destul de bătrână, zăcea la pat, se bucura de o îngrijire atentă (mamă a opt copii!), într-un cuvânt – „nu era de-a muritului”, cum se spune la noi, în Bucovina. Am şi vizitat-o cu câteva zile înainte, i-am sărutat mâna şi s-a uitat lung la mine. Posibil, eram dintre nepoţii ei dragi, deşi nu şi-a exprimat niciodată deschis o prea mare dragoste pentru numeroşii ei nepoţi şi nepoate. Era din firea ei cam dură, poate văduvia îndelungată i-a înăsprit viaţa, căci bunicul Ştefan, în 1944, de rând cu mii de români, a fost deportat, a suferit chinuri cumplite în lagărul de pe malul lacului Onega, unde se murea de foame ca muştele pe la sfârşitul toamnei şi chiar dacă a fost eliberat (unica vină a lui era că se născuse român!) şi a ajuns acasă (Acasă!), cum s-a urcat pe cuptor, cum a rugat să fie tăiată o vacă din cele două (începea marea foamete de după război!), cum a mâncat lacom o strachină de carne, aşa şi a murit, cel puţin sătul... Următorii treizeci şi ceva de ani de văduvie bunica Verona i-a trăit într-o singurătate cumplită, deoarece aşa s-a întâmplat, că toţi copiii i s-au risipit prin lume, unii în Rusia, alţii în România...

     Pe bunica Verona am reuşit s-o petrec pe ultimul ei drum. Eram acasă... Acum mă aşteptam la o altă lovitură, şi mai dureroasă. Bunica noastră, după cum o numeam, noi, cei patru nepoţi, adică, bunica după mamă, Lucheria, depăşise vârsta de optzeci de ani, se apropia de optzeci şi cinci... Suferise şi ea mult, în deportare, în stepele pustii ale Kazahstanului, unde l-a pierdut pe soţul ei, bunicul nostru Gavril şi a trăit şi ea într-o cumplită văduvie peste treizeci de ani, aproape patruzeci, dar, în comparaţie cu bunica Verona, era de o veselie proverbială, nu se pomenea nuntă, cumătrie, înmormântare în tot satul, la care ea să nu participe, să nu cânte şi să nu danseze, până i se desprindeau tălpile de la încălţări, sau să-l bocească pe cel plecat pe drumul fără de întoarcere. În celelalte zile, hărnicuţă ca o furnică (ea însăşi fiind mărunţică la trup, iar cu înaintarea în vârstă semăna mai mult cu un copil...), nu stătea o clipă fără de treabă, a muncit şi în kolhoz, a ţinut mereu câte un purcel pe lângă casă, nişte găini şi un cocoş („ca să nu le fie urât găinuţelor”), a lucrat mereu pământul, care nici nu era pe lângă casă, ci mereu în altă parte a satului, după cum era hatârul cozilor de topor din fruntea sovietului sătesc, care nu aveau ochi să-i vadă pe foştii deportaţi, din întâmplare (sau din mila Bunului Dumnezeu) rămaşi în viaţă şi reveniţi la locurile natale, după moartea lui Stalin...

     Era de acum prin luna februarie. Ger, de crăpau lemnele (adică, mestecenii). Zăpadă de doi metri... Am stat la coadă la oficiul poştal de la Telegraful Central cu un fel de frică în oase: Iuvelina împlinea trei luni, sarcina o purta destul de greu, o chinuiau greţurile... Deşi o conduceam, zilnic, la braţ, până la şcoală şi înapoi, alarma din suflet nu mă părăsea. Trebuia să oficializăm cumva starea noastră civilă, dar nu ne prea grăbeam... Nu i-am pus la curent nici pe părinţi, doar mama Iuvelinei de la Kaliningrad era la curent că aşteptăm un copil...

     Şi cum mi-a venit rândul – bătrâna ovreică de la ghişeu m-a anunţat, cu glas potolit, că am o telegramă cu o veste nu prea bună... M-am simţit străpuns de o săgeată de foc, care mi-a trecut drept prin inimă. Abia dacă am reuşit să descifrez cele câteva cuvinte, pe care mi le-a expediat fratele meu, Gheorghe: „Umerla babuşka Lucheria tck Privezi klepsidru”. Adică, „a murit bunica Lucheria punct Adu-mi clepsidra”... Prima veste din telegrama fratelui m-a întristat cumplit: trebuia să fac rost urgent de bani, să-mi procur un bilet la tren, să ajung la timp, să reuşesc la înmormântare... Celelalte cuvinte – o rugăminte, n-o înţelegeam şi pace! Nu eram în stare să mai înţeleg nimic, afară de trista veste că mi-a murit bunica mea cea atât de dragă, care, de fapt, m-a şi „făcut” pictor şi scriitor... Cu greu mi-am dar seama, în cele din urmă, că fratele meu, Gheorghe,  un adevărat meloman, mă ruga, dacă tot voi face un drum de la Moscova până în Bucovina, să-i procur şi să-i aduc un nou disc al Formaţiei „Clepsidra”, despre care eu, desigur, nici n-am auzit până atunci...

     Am împrumutat bani de la Iuvelina, mi-am procurat un bilet la tren, am făcut rost şi de discul „Clepsidra”, mi-am făcut bagajul în fugă şi m-am îndreptat spre Gara Kiev din Moscova. Iubita m-a petrecut cu lacrimi în ochi şi tare m-a rugat să mă întorc sănătos... S-a înhăţat de mine şi parcă tot încerca să mă reţină lângă dânsa, să nu-mi permită să plec, deşi înţelegea, prea bine, cu toate simţurile ei de femeie, că voi pleca la înmormântare...

     Tot drumul, pe parcursul a douăzeci şi patru de ore, mai mult am plâns, pe bancheta de sus a vagonului şi deoarece am făcut rost de un bilet la trenul internaţional, am coborât chiar în  Vama „Vadul-Siret”, de unde mai aveam opt kilometri de parcurs pe jos... Pe peron m-au înhăţat doi grăniceri şi mi-au ordonat să-i urmez, cu tot cu valiză... Am uitat să spun, că plecând din Moscova, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am luat cu mine şi valizoiul cel mare, cu cărţile mele (româneşti!), cu puţinele lucruri, peste care am pus şi discul „Clepsidra”. Abia la vamă mi-am dat seama că Iuvelina era într-adevăr disperată, când a înţeles, că mi-am luat toate lucrurile de la dânsa...

     Grănicerii sovietici aveau tot motivul să mă cerceteze: mai întâi, am coborât din trenul internaţional, aveam şi o valiză mult prea mare şi grea... Le-am prezentat biletul de călătorie, telegrama, pe care au citit-o cu atenţie, dar s-au oprit mai ales la finalul ei, „Clepsidra” li s-a părut un fel de parolă... L-au invitat imediat pe şeful pichetului, care m-a învinuit de spionaj... M-au ţinut tot într-un dialog al surzilor până hăt la miezul nopţii, când mi-au dat drumul... Şi am pornit pe calea ferată, din urma trenului, care, între timp, o fi ajuns la Bucureşti... Din cer cădeau fulgi măşcaţi, valiza devenea tot mai grea, am încercat s-o port pe umăr, mai întâi pe cel stâng, apoi pe cel drept, apoi mi-am aburcat-o în spate, dar mai întâi mi-am scos cureluşa de la pantaloni şi am legat-o de mânerul valizei, ca să n-o scap din mers... Parcă aveam o bombă cu mine! De fapt, „bomba” chiar era în valiză: operele complete ale lui Dostoievski, pe care mi le dăruise Principesa Bertha şi pe care nu le-am lăsat la Iuvelina, deoarece ea îl avea pe marele scriitor în biblioteca personală... Vai de memoria mea!    

     Desigur, Iuvelina, mi-a tixit în valiză două sau trei kilograme de lămâi, altele două de portocale, nişte conserve, poate chiar nişte icre roşii, o sticlă de un litru de vorkă „Posolskaia” – cea mai scumpă, alta de coniac armenesc... Pentru masa de pomenire a bunicuţei, pentru „praznic”... Nici n-am deschis-o să văd ce mai era acolo, atât eram de tulburat...

     Până la urmă, sleit de puteri, transpirat, apoi îngheţat bocnă, iar transpirat şi iar cuprins în ghearele gerului, care se tot înteţea, mi-am slobozit valiza în zăpadă, pe una din şinele de fier şi am tot împins-o din urmă, ba cu o mână, ba cu alta, ba cu picioarele, înaintând cu paşi de melc, mai mult pe genunchi, încât, dacă de obicei parcurgeam drumul de la vamă, până la casa părintească într-o oră, ori, cel mult, într-o oră şi jumătate, pe când studiam la Cernăuţi şi locuiam la internatul şcolii, apoi, de data asta drumul-calvarul meu a durat patru ore! Când am ajuns în curtea casei natale, m-am prăbuşit într-in troian de la fântână şi dacă nu mă descoperea tatăl meu Vasile la timp – taman ieşise să mai curăţe zăpada, în zori, ca să poată intra în ogradă sania cu doi cai şi să poarte sicriul cu bunica până la cimitir – la sigur că m-ar fi găsit mai târziu doar un sloi de gheaţă...

     Am îngenunchiat lângă sicriul bunicuţei Lucheria din Casa cea Mare, care zăcea ca o mireasă împodobită cu busuioc, în veşmintele ei dragi: cămaşa cu altiţe, catrinţa, frânghiuţa roşie şi băsmăluţa (tulpănelul) de cit pe cap, cu picăţele albe... Cel mai mult m-a impresionat inelul de ceară de pe degetu-i mijlociu de la mâna stângă. I-a purtat cinstea bunicului Gavril toţi anii de văduvie şi acum îşi lua rămas bun de la noi împăcată şi fericită...

     La un moment dat mi s-a părut că a deschis puţintel ochii (ochii ei de un albastru limpede, ca floarea de in în toiul verii...), ca să se convingă că eu am sosit cu adevărat din străinătăţi, de la blestemata de Moscovă, vorba ei dintotdeauna. Ea nu-l blestema pe Stalin, ci toată ura ei pentru necazurile câte le-a avut de suferit le vărsa mereu asupra Moscovei...

     N-am rezistat şi ca să nu bocesc în gura mare, la căpătâiul ei, am înhăţat lopata din mâna tăticului şi până la prânz am tot rânit zăpada, din poartă şi până la drum, făcând o pârtie largă prin troianul de aproape doi metri, prin care avea să treacă trupul neînsufleţit al bunicii noastre Lucheria spre locul cel de veci din ţântirimul satului...

     Tare nu mai vroia să moară! Deşi avea aproape optzeci şi cinci de ani... Doar două săptămâni a zăcut la pat şi s-a stins de pe urma unei pneumonii: felcerul satului, un rusoi, un beţivan, veteran de război, nici n-a binevoit s-o viziteze, măcar să-i potolească puţin durerile, declarând că el are grijă doar de cei mai tineri... A tot răcnit de durere, până şi-a pierdut glasul...

     Şi tare nu mai vroia „să putrezească în hleiul cela din ţântirim” – vorbele ei de pe urmă, după cum mi-a povestit fratele Gheorghe, care, printre altele, s-a bucurat nespus de mult, că i-am adus, totuşi, discul cu Formaţia „Clepsidra”...

     În „Pomul Săracilor”, pe care l-au purtat doi copii în fruntea cortegiului funerar, am înfipt toate portocalele şi lămâiele, pe care mi le-a tixit Iuvelina mea în valiză. Spre bucuria şi a celorlalţi copii la cimitir, căci au condus-o pe drum pe sărmana bunică Lucheria aproape toţi copiii şi bătrânii satului. Pe primii i-a iubit foarte mult, le-a compus şi povestit poveşti, iar cu bătrânii şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, cum se spune, o viaţă întreagă... Ba mai mult: i-a scăldat şi i-a bocit pe toţi care s-au călătorit din această lume înaintea  ei...

     Două săptămâni m-am reţinut în sat. Mai întâi i-am ajutat pe părinţi să gătească masa de praznic la trei zile, apoi cea de nouă zile... Am încercat să scriu ceva, un poem, o nuvelă, cu chipil bunicii Lucheria, dar n-am reuşit să compun nici un rând...

     Mi-am aranjat operele complete ale lui Dostoievski  pe un raft din Casa cea Mare, l-am rugat pe tata Vasile să aibă grijă de cărţile mele, să pună mereu capcanele, ca să nu mi le roadă şoarecii, căsuţa noastră fiind bătrână şi ea, de aproape o sută de ani, mi-am aburcat din nou valiza în spate şi m-am reîntors la Moscova...

     Iuvelina mi-a deschis uşa şi am pierdut darul vorbirii: avea o faţă de mort! Cu greu m-am hotărât să-i păşesc din nou pragul... Glasul interior mi-a şoptit, că în lipsa mea i s-a întâmplat ceva grav iubitei mele.

-         Mişulka... am pierdut copilaşul nostru...

     Mai mult n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. Am plâns amândoi în hohote ziua întreagă, n-am reuşit măcar să-mi târâi valiza din hol în cameră, dar nici vecina nu ne-a făcut nici o observaţie...

     Noaptea următoare am stat culcaţi amândoi, pe pat, îmbrăcaţi, cu faţa în sus şi ne-am povestit unul altuia tot amarul vieţii din urmă...

     După plecarea mea la înmormântarea bunicii a început să sângereze. A chemat „Salvarea” şi s-a internat la spital, unde i s-a acordat tot ajutorul necesar, calificat, dar copilul n-a fost salvat... Şi era o fetiţă... Nu avea decât trei luni şi jumătate...

     O fi avut şi suflet?

     Desigur!

     Numai nume nu i-am pus...

     Spre dimineaţă parcă mi-am pierdut minţile: i-am declarat Iuvelinei că plec... Mi-am luat valizoiul din hol, l-am târât până la metrou, apoi de-a lungul străzii Frunze, am descoperit un post de telefon vizavi de blocul cu numărul 13, am sunat-o pe Bertha-Prinţesa şi am anunţat-o că mă aflu în stradă, chiar în faţa casei ei, cu valiza lângă mine şi ori  îmi deschide uşa, ori am să mor de frig...

     Mi-a deschis uşa şi în viaţa mea s-au întâmplat (aveau să se întâmple!) alte şi alte evenimente, noi, dar de fiecare dată mi s-a strâns inima de durere şi mi s-a frânt sufletul de amărăciune, pentru iubita mea Iuvelina, pe care n-am mai revăzut-o niciodată...

     Bertha-Principesa nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu m-a certat: cu timpul avea să mă primească de fiecare dată, când nimeream în stradă, ca un câine, să-mi şteargă lacrimile, văzute, prelinse pe obraz, sau, mai ales, cele şi mai dureroase, care se prelingeau pe pereţii interiori ai sufletului meu; a înţeles, până la urmă, că suntem legaţi prin destin, un destin comun, deşi ea era cu aproape douăzeci de ani mai în vărstă decât mine şi nici de un fel de dragoste trupească între noi nu putea fi vorba...

     Cum a fost căsătorită, în tinereţe, cu un flăcău petrecăreţ, doar pentru câteva luni, cum s-au despărţit, aşa şi nu s-a mai recăsătorit. Şi-a consacrat viaţa, sănătatea şi talentul studierii operei şi vieţii lui Lev Tolstoi, muncind aproape şaizeci de ani la rând la muzeul, care poartă numele celebrului scriitor...

     M-a „crescut” pe mine, spiritual, ca pe un copil, ca pe propriul ei copil, de care n-a avut parte, iar eu n-am reuşit să-i răspund cu toată dragostea unui fiu, a unui fiu vitreg...

     Scrisorile noastre (câteva sute!) le voi depune la Biblioteca Academiei Române, ca mărturie a dragostei disperate a unei rusoaice pentru un român, dragoste neîmplinită, nici pe pământ, poate, nici în Cer...

     Deocamdată dârdâi de frig, în „komunalka” Principesei Bertha, ziua întreagă, cât ea se află la Muzeul „Lev Tolstoi”, mai schimb câte o vorbă cu maică-sa, Dominica (are sânge georgian), mai ales când mă serveşte cu câte o supă din păsat sau cu o farfurie de terci (mama Berthei n-a acceptat niciodată prietenia unicei sale fiice cu un vagabond ca mine, care, după vârstă, puteam să-i fiu fecior...). În clipe de furie (care se repetau tot mai des!), nu-şi numea fiica altcumva, decât cu înjositorul calificativ de „prostituată”...

     Dominica dispunea de o cameră separată – „zakutocek” (un fel de chilie), iar eu eram nevoit să dorm cu Bertha împreună, desigur, pe paturi diferite: ea – la uşă, izolându-se cu o perdeluţă de cit, cu floricele roşii pe câmp, pe care o trăgea de-a lungul patului, cum se culca, iar eu îmi întindeam ciolanele pe un divan, hăt spre geam, cu oberlihtul mereu deschis, deşi îmi clănţăneau dinţii de frig şi dormeam mai mult îmbrăcat. Bertha sforăia toată noaptea ca o morişcă stricată, pentru că fiind cam plinuţă, mai ales ţâţoasă, se odihnea doar cu faţa în sus...

     Locuinţa comună, compusă din 28 de cămeruţe, cu un singur WC, o singură baie şi o singură bucătărie era un adevărat „klopovnik” (adică, un cuibar de ploşniţe), de care nu mai era chip să scapi... Din cauza asta Bertha s-a obişnuit să irosească, zilnic, mai ales înainte de culcare, un fel de soluţie puturoasă – câte o jumătate de balon de „Diklofos”, pe care îl respiram noaptea întreagă... Ni se înfunda nasul, ne trezeam cu dureri de gât, de parcă ne-ar fi zgâriat pisicile, ne alegeam cu dureri de cap şi de ochi, ne înţepa la inimă, dar, cel puţin, nu ne mâncau toată noaptea lighioanele de ploşniţe: mari, grăsane, leneşe, dar fără de hodină... Pielea mea era tăbăcită, prin gări şi trenuri murdare, vagoane de clasa a treia (adică, ultima!), prin ploaie şi vânt, ger şi arşiţă; la căminul universităţii am avut râie, într-o şură din centrul Chişinăului, unde mi-am întemeiat un mic atelier de creaţie, pe când munceam la Fondul Plastic, cot la cot cu regretatul Aurel David, m-am molipsit de la nişte pisici de o boală de piele („lişai”, nici nu ştiu cum îi zice pe româneşte...), adică, vorba ceia: pielea mea, ori o bate, ori o lasă, că tot aşa-i de râioasă! Desigur, am şi eu acces la baie: Bertha, sărmana, se trezeşte zilnic la ora cinci, ca să apuce prima să-şi facă un duş, apoi, cum iese, cu părul ud,  mă introduce pe mine, ca să-mi eliberez vezica şi stomacul (cu stomacul, desigur, stau mai prost: ca orice vagabond, sufăr mereu de crampe şi am scaun o dată la 3-4 zile...), mă opăresc cu apă cât mai fierbinte, mi se face pielea ca racul şi imediat mă pun din nou în pat, mai departe urmează calvarul – unul după altul, vecinii, vecinele, copilaşii stau la coadă la WC-ul (unic!), se ceartă, plâng, se şi bat, unii prunci se scapă şi prin holul lung, de cel puţin zece-cincisprezece metri, cu podelele din scânduri putrede, cu mai multe colţuri întunecoase, cu dulapuri din placaj sau de metal în dreapta şi în stânga fiecărei uşi, în care gospodinele îşi păstrează rezervele de cartofi (care mereu putrezesc!), de morcovi, ceapă, usturoi, dovleci şi pe unde se cuibăresc familii întregi de şoareci, uneori şobolani. După plecarea la şcoală şi grădiniţă a copiilor, începe alergătura celor care pleacă la slujbă, mai ales intelectualii, deşi avem şi un miliţian, şi o măturătoare de stradă (o tătăroaică tânără, sexuală, obraznică: în fiece noapte îşi aduce un nou amant, cu care petrece până în zori...), câţiva bătrâni (fără de vârstă...), dar, mai ales, băbuţe fără de număr, care roiesc pe la bucătărie, ziua întreagă, ciorovăind ca gaiţele, certându-se şi împăcându-se mereu... Am încercat să număr câte cămeruţe (despărţituri, căci uneori o cameră mai mare poate avea două sau chiar trei „locuri de trai”), la a nu ştiu cât-a socoteală mi-au ieşit 28 de uşi, care dădeau în hol, cât despre locatari – nimeni, niciodată n-a aflat câţi erau: 40? 50? Chiar mai mulţi? Unii munceau în schimbul de noapte, alţii lipseau cu săptămânile, unii mai şi mureau... Cel mai nedreptăţit eram eu, desigur, pentru că locuiam ilegal, fără viză de reşedinţă şi nu munceam nicăieri, adică, „stăteam acasă”... Mă apăra Bertha, doctor în filologie, născută la Moscova (adică, moscovită veritabilă, cea mai credibilă categorie în faţa miliţienilor, care ne verificau actele, uneori şi în toiul nopţii...), mă ocrotea, într-un fel, şi statutul Dominicăi, mama Berthei, văduvă a unui participant la Marele Război pentru Apărarea Patriei (aşa se scrie mereu, cu majuscule, din respect pentru cei 20 sau chiar 30 de milioane de morţi căzuţi în marele măcel...); tatăl Berthei murise, de pe urma rănilor, cu câteva luni înainte de expoziţia ambulantă a Muzeului „Lev Tolstoi”, organizată la Chişinău, unde ne-am şi cunoscut cu fiica lui, care, avea să-mi recunoască, mai târziu, abia în Basarabia şi-a mai potolit durerea... Pe parcursul zilei, dacă n-o tiuleam spre bibliotecă, toată casa se mai astâmpăra, citeam în pace, în două săptămâni am dat gata „operele complete” ale lui Ilya Erenburg, volumele lui Lev Tolstoi (o ediţie rară, în 12 tomuri) stăteau mereu pe birou, Cehov, Dostoievski, dar şi Evtuşenko, şi Okudjava, Pasternak, Tarkovski, Ahmatova, Ţvetaeva, Bitov... Nu prea ieşeam din camera Berthei, doar la WC, care era mai liber, mai ales după prânz, când „toată lumea bună  doarme la Moscova”. Aveam şi un fel de frică: tătăroaica, măturătoarea de stradă, muncea doar în zori, dacă se întâmpla să cadă zăpadă, ori spărgea gheaţa, până hăt la prânz – trotuarele trebuiau să fie mereu curate, presărate cu... sare, ca să nu lunece nimeni, apoi, până spre seară, când o vizitau „uhajorii” (adică, bărbaţii, care îi făceau curte...), era liberă şi mereu îşi găsea o treabă prin coridor, trântea uşile, ca să-şi evidenţieze prezenţa... Dar, mai ales, mă „vâna” pe mine. Nu ştiu cum îi reuşea, dar de câte ori deschideam uşa, încetişor, cu precauţie, care nici nu scârţâia (avea grijă Bertha ca să ungă balamalele la timp), cum numai păşeam în hol – hop şi ea peste mine, e adevărat – camera ei era vecină cu a Berthei (o fi găurit peretele cu un sfredel, ca să ne ţină „din scurt”?). Şi nu numai că dădea „întâmplător” peste mine, prin semiîntunericul din hol, dar mă „împungea” cu sânii, uneori dezgoliţi, revărsaţi afară din halatu-i zoios, scurt, descheiat... Sâni frumoşi, obraznici, pofticioşi... Alteori o descopeream, într-o rână, la telefon: unicul aparat era, desigur, în hol, la care se forma, bineînţeles, coadă... Se sprijinea tătăroaica de noptiera, pe care se afla aparatul de telefon, într-un mod atât de ciudat, mai ales când trăncănea câte o jumătate de oră, în limba ei natală, încât halatul i se desfăcea taman până la buric şi îmi demonstra, că iar „uitase” să-şi tragă chiloţii pe vine... Şi, într-adevăr, aveam ce să văd, căci era înzestrată, muierea dracului, cu un  sexapel imposibil de a-l ocoli şi, cinstit vorbind, dacă nu aş fi fost „al Berthei”, la sigur, aş fi „gustat şi sânge de tătăroaică”, mă înnebunea, nu alta! Mă provoca într-un mod atât de obraznic, încât îmi venea să-mi iau lumea în cap. Dar nu mai aveam unde pleca... Şi nopţile, când se apuca tătăroaica să geamă, să urle, după ce golea cu amantul o sticlă, două de vodkă, mă excita la culme, încât nu mai puteam adormi şi stăteam cu faţa în sus, într-o erecţie maximă, până ejaculam dureros, şi ruşinos... Chinurile mele „comunale” nu se încheiau cu acest moment „samoproizvolnic” (adică, produs contrar voinţei mele), prietena mea Bertha-Principesa, aproape în fiecare noapte, avea obiceiul să se ridice din pat şi fără să aprindă lampa de masă (ca să nu mă trezească), se apropia de geam (eu, ca să nu îngheţ bocnă, mai închideam, pe ascuns, oberlihtul), deschidea încetişor ferestruica, apoi, în razele de Lună, sau la lumina becurilor din stradă, îşi studia sânii bogaţi, slobozindu-şi mai întâi capotul pe parchet. Posibil, cu toate măsurile de precauţie, o înţepa cel puţin o ploşniţă mai curajoasă şi sărmana femeie câte o jumătate de oră îşi pipăia un sân, apoi altul, până o descoperea pe nemernica lighioană, micuţă, dar şotioasă, care se pricepea să se ascundă pe la toate încheieturile, pe sub malurile de grăsime, de care Bertha avea parte din gros... Deoarece noaptea îşi scotea ochelarii de pe nas (aşa şi n-am aflat niciodată câte dioptrii aveau... multe!), în timp ce încerca să prindă şi să strivească între unghii acea unică ploşniţă, trăgea cu ochii spre mine, probabil, să se convingă că dorm buştean, să nu se facă de ruşine... Poate, ca orice femeie singuratică, visa că o să mă provoace, o să mă excite goliciunea ei şi n-am să mai rezist, şi o să mă ridic de pe divanul meu şi am s-o îmbrăţişez, şi am s-o răstorn la pământ (parchet), şi am s-o iubesc cu toată patima unui bărbat tânăr şi sănătos, precum eram (mai tânăr cu 20 de ani, mai exact: cu 19 ani şi 157 de zile...). Dar... Uneori, înfuriindu-se de lipsa mea de atenţie, îşi sălta sânii cu zgomot, îi „cobâlţâia” (o vorbă de la noi, din Bucovina), adică, îi lovea unul de altul, care scoteau un sunet surd, precum ai scutura o sticlă de lapte de un litru, plin doar pe jumătate, deşi sânii Berthei aveau câte cel puţin trei „litri”. Trăgeam cu ochiul, de sub plapumă (mereu îmi acopeream şi capul cu plapuma, ca să nu mă „tragă curentul”...), o priveam şocat printre gene, mi se strângea inima de durere, mi se făcea cât un purice (şi nu cât o spurcăciune de ploşniţă!), înţelegeam că femeia se chinuie noapte de noapte la rând, m-a cules din stradă, mi-a oferit minimum de condiţii, chiar mai mult decât dispune ea însăşi şi eu, bădăranul (ţărănoiul!), nepriceputul, somnorosul (impotentul?) să n-o mângâi măcar o dată, să nu-i desfac coapsele gigantice şi s-o penetrez până în adâncul adâncurilor... Să-i potolesc dorul, să-i adăp burta atât de însetată...

     Alteori îşi culegea câte o ploşniţă din triunghiul pubian, bogat şi mult prea reliefat, potrivindu-şi un picior pe scaunul din faţa biroului de la fereastră şi razele de lumină de afară îi evidenţiau sexul, îi admiram labiile mari, clitorul, printre gene, tremuram uşurel, din creştet, până în vârful picioarelor, dar mititelul nu se înfiora, nu se trezea, nu am avut niciodată măcar cea mai uşoară erecţie în faţa goliciunii disperate a Berthei, a Principesei mele...

     Nici atunci, pe când aveam doar treizeci de ani, şi nici acum, când am depăşit vârsta de şaizeci, nu-mi pot răspunde: DE CE?

     Bertha („moia Berthulecika”, după cum o numea maică-sa, în rarele clipe de gingăşie, căci, după cum am amintit, n-o scotea din „prostitutkă”) m-a iubit cu adevărat, cu toată dragostea de care este în stare, sau, mai exact, cu care poate fi înzestrată (dăruită!) o femeie, mai ales o rusoaică (pe lângă toate şi cu puţintel sânge georgian...), o moscovită şi eu, bou neînjugat (nerecunoscătorul!), ţap castrat, şobolan fără de coadă, nu i-am acordat atenţia respectivă... Mult mai posibil, că Bertha m-a iubit (mă mai iubeşte şi acum?), ca pe un copil, ca pe un fiu, de care n-a avut parte. M-o fi iubit mai mult decât pe bărbosul ei idol Lev Tolstoi, contele de la Yasnaia Polyana (curvariul...), poate, chiar barba mea actuală (sură, mult prea încâlcită mereu, în vânt, asemănătoare – ce minune! – cu bărboiul lui Tolstoi...) i-a potolit, în cele din urmă, pornirile-i pătimaşe şi acum se gândeşte mai mult la moarte, decât la dragoste...

        Păcatul, păcatele, multele... sunt ale mele. Le voi purta în suflet (şi în trup) până la ziua cea de pe urmă şi nu-mi voi afla liniştea şi nu voi descoperi acea unică mânăstire, acel unic părinte-duhovnic, care să-mi asculte spovedania până la capăt şi să mă mântuiască aci, pe pământ...

     Acum, iată, boşorog bătrân, mă plimb, aproape seară de seară, cu Tatiana  (ce coincidenţă de nume...) în jurul lacului din preajma Mânăstirii Novodevici, mână în mână, ne povestim unul altuia vieţişoarele trăite-risipite (eu – prin străinătăţi), ea – prin Daghestan, prin Bişkek, ne amintim de copiii şi nepoţii noştri (fiecare cu ai săi...), iar de câte ori traversăm „Podul Îndrăgostiţilor”, cel puţin eu, care am rămas un sentimental incurabil, mă opresc neapărat în faţa grilajului din dreapta, sau din stânga, din fier masiv (din fontă?), ating, cu degetele tremurânde, lacătele sau lăcătoaiele agăţate de toate barele, încuiate, ferecate, unele ruginite de-a binelea, altele noi-nouţe, cu numele mici (Lena+Volodea, 2005), adică, dovezile de netăgăduit ale perechilor, pecetluite în dragoste, pe viaţă, dar şi pe moarte şi chiar după moarte, că ei pe acest podeţ din coasta Mânăstirii şi-au depus jurământul de taină, sub razele Lunii, sub licărul divin al turlelor aurii ale lăcaşului sfânt, poate, sub dangătul mirific al clopotelor de vecernie – jurământul de credinţă, de iubire veşnică, după care, cu mânuţa-mânuţele proprii şi-au încuiat „lacătul inimilor unite pentru totdeauna” şi au aruncat cheiţa (cheia, toate cheile, chiar şi cele de rezervă...) în apă, la fund, în fundul fundului mâlos al lacului, al apei, al apelor...

     În seara trecută am descoperit chiar un lăcătoi de un pud, „de hambar”, cum i se mai spune, de potcoava căruia sunt agăţate o mulţime de lacăte mai mici, fel de fel: de producţie italiană, chinezeşti, turceşti şi, desigur, ruseşti... Probabil, mirele şi mireasa şi-au depus jurământul de „dragoste veşnică” pe acest podeţ, de faţă cu toţi prietenii, oaspeţii, rudele – martori, care, la rândul lor, s-au prezentat cu lăcăţelele lor în buzunare, după ce le-au încuiat bine, şi-au aruncat cheiţele în apă, sub aplauzele tuturor...

     Când mi-am procurat cea mai recentă carte-album de la ghişeul de pe teritoriul Mânăstirii Novodevici, cu titlul „Postavlen monastîri devici u grada Moskvî...” (adică, „Şi s-a pus mânăstire de fecioare lângă zidurile Moscovei...”), pentru care am dat o groază de bani, pentru că este o ediţie frumos ilustrată, cu un text bine documentat, elaborat de specialişti de vază din domeniu – această achiziţie va ocupa un loc de frunte în biblioteca mea personală (din Moscova, de la Bahrineşti, sau din Bucureşti?), am întrebat-o pe doamna, care mi-a zâmbit larg, pentru că nu m-am zgârcit la bani, dacă ştie, cunoaşte ceva despre „Podul Îndrăgostiţilor” de sub zidurile exterioare ale Mânăstirii şi mi-a răspuns că aude despre asta prima oară în viaţă... Şi era o doamnă solidă, în vârstă, cu ochelari cu ramă aurie, o „intelighentă”...

     Voi pune aceeaşi întrebare şi călugăriţelor, care păşesc, abia atingând pământul, atât prin Biserica Adormirii, prin faţa Catedralei Smolensk (mereu închisă, „în restaurare”...), cât şi pe aleile adumbrite, dar nu ştiu cum măicuţele-rusoaice sunt mult prea tăcute, închise în sine (cu sufletele ferecate, aidoma lacătelor de la grilajul „Podului Îndrăgostiţilor”?), cu aceste fiinţe cernite îmi vine extrem de greu să intru în vorbă, în comparaţie cu călugăriţele din România, cu care găsesc, de obicei, limbă comună, de una chiar m-am îndrăgostit (de la Mânăstirea Pasărea, păcatele mele, păcate...). Într-un timp (primii mei ani de şedere în patrie, Patria Mea Istorică...) chiar mi-a trăsnit prin cap să mă însor cu acea călugăriţă, căreia i-am sărutat mâna, o singură dată şi nu şi-a retras-o; mă pregăteam chiar să-i cer Preafericitului Părinte Patriarh TEOCTIST să-i deie dezlegare... Atât de singur şi nenorocit mă simţeam... Dar mi-am dat seama, că păcat mai mare pe lumea asta nu-i, şi nici nu poate să fie! Să te gândeşti, că ar fi posibil să te însori (a câta oară!) cu o fecioară (aleasa inimii mele se afla în Sfânta Mânăstire de la vârsta de 12 ani!),  care este Mireasa lui Iisus Hristos, care s-a jertfit şi continuă să se jertfească zilnic în faţa Altarului, pentru ispăşirea păcatelor noastre... Culmea! L-am convins pe unchiul meu, medicul legist Ovidiu Ionescu (printre altele, el i-a făcut autopsia scriitorului Marin Preda, stabilind că a fost otrăvit, dar cei doi securişti, care l-au asistat, l-au „convins” să scrie altceva la paragraful „cauza morţii” din actul de deces...) să mă ducă la Mânăstirea Pasărea, dimpreună cu mătuşă-mea Caty, să fie de faţă, când voi cere mâna fecioarei de acolo...

     Păcatele mele, păcate...

     Iată de ce aşa şi nu m-am căsătorit (recăsătorit...) în România, nu am avut şi nu am binecuvântarea... Binecuvântarea cui? Desigur, a Atotvăzătorului...

     Cu Tatiana e altă poveste... Ea locuieşte în raionul Hamovniki, unde se află şi casa lui Lev Tolstoi, şi Mânăstirea Novodevici. De câte ori traversăm podeţul, adică, „Podul Îndrăgostiţilor”, poate, actuala mea prietenă s-o fi gândind, că e timpul să procurăm şi noi un lacăt, nu prea mare şi nici prea scump, să ne furişăm şi noi spre locuşorul acesta învăluit în taină, într-o zi fără de martori, sau într-o seară mai posomorâtă, învăluită în pâclă, să jurăm unul altuia credinţă, dragoste veşnică, după care să găsim un colţişor (o bară) mai liberă din grilajul „podului”, să ferecăm relaţiile noastre acolo şi să aruncăm cheiţa (cheiţele) în apă... Orice femeie visează, cu ochii deschişi, să i se „întâmple” şi ei asemenea minune...

     Deocamdată Tatiana mă zmunceşte de mână, de cot, de fiecare dată, când mă reţin prea mult pe „podeţ”, descifrând-citind numele îndrăgostiţilor, anul, luna, ziua, când s-au hotărât...Noi rămânem, în continuare, doar nişte „nehotărâţi”, nişte amatori, nişte observatori pasivi ai frumosului, extraordinarului obicei moscovit, pe care l-am botezat, şi nu fără de un puternic regret, dar şi cu un entuziasm irezistibil – „PODUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR” de la Mânăstirea Novodevici, şi mai exact ar fi „PODUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR VEŞNICI”, deşi veşnicia pare să fie în zilele noastre un fruct oprit, doar o noţiune filozofică, în care nu mai crede nimeni...

     Cu Tatiana mai avem de trecut, probabil, încă multe „poduri ale vieţii”, împreună sau separat. Nu demult am aflat, că nici n-a fost botezată la naştere... Trăiesc (încerc să trăiesc...) într-un mare păcat, Doamne!

     Vom rezista oare, împreună, până în acea zi, când Tatiana va fi gata (demnă!) de a primi Sfântul Botez?

     Câte „lacăte” ale sufletului ei împovărat de anii (mulţi!) trăiţi în păcat voi fi nevoit să tot sparg (fără de cheie!), ca s-o aduc în faţa Sfântului Altar, s-o scufund mai întâi în Cristelniţă...

     Apoi...

     Ziua cea de Apoi?

     Clipa cea de Apoi, de Niciodată?..

     Sufletul meu, îmbătrânit înainte de vreme, s-ar putea întâmpla, să nu mai reziste în acest oraş-furnicar de mult prea multe milioane de fiinţe debusolate, deşi, cred (absolut!), că sufletul, şi al meu, inclusiv, este veşnic... Dar, atunci, reiesă, că şi suferinţele cumplite ale sufletului sunt veşnice?

     Doamne, Doamne, Doamne...

     Scriu aceste rânduri, aceste pagini, într-un fel, disperate, la vila fiicei Mareşalului din Zagoreanka, unde poposesc o dată pe an (o singură dată!) şi unde zbuciumatul meu suflet parcă îşi află alinarea, unde mi se potolesc toate instinctele (mai ales, cele animalice, greu, cumplit de greu de îmblânzit), unde cad merele  din pomii mult prea îmbătrâniţi şi nimeni nu le culege (în toamna aceasta s-a prăbuşit la pământ chiar un măr întreg, mult prea îngreunat de rod...), unde mă pun, de fiecare dată, pe postit şi pe rugăciune, unde bat mătănii, până îmi zdrelesc genunchii, dacă tot nu mi se astâmpără duhul cel rău din toată fiinţa mea... Nu se astâmpără şi pace!

     Mânăstirea Novodevici!

     Când se aprind, în toiul serii, toate luminile şi absolut toate edificiile de pe teritoriul Mânăstirii se proiectează într-un mod feeric pe bolta Cerului, sunt în stare să admir această frumuseţe (ireală!) ore în şir, fără să mă mişc de pe taburetul, pe care îl plasez în pragul balconaşului de la etajul cinci al Tatianei, de fapt, al poetului şi al traducătorului englez Walter May, căruia i s-a oferit, cu mulţi ani în urmă, această locuinţă, „pentru meritele deosebite în domeniul înfloririi relaţiilor culturale ruso-engleze”, un bloc „stalinist”, cu multe etaje, chiar în faţa Sfintei Mânăstiri Novodevici... Bătrânul poet s-a mutat, acum câţiva ani, într-un vechi cimitir dintr-o suburbie a Moscovei, la o vârstă onorabilă de aproape 95 de ani, iar noi, eu, omul mereu fără de casă... admir acum frumuseţea incredibilă din faţa ochilor, până îmi dau lacrimile, până exact la ora 23, când sistemul de iluminare se întrerupe brusc şi totul (şi toate..) se scufundă într-un întuneric relativ, pentru că din asemenea clipă viaţa continuă mai departe, sub bolta metropolei nocturne, scufundată în spasmele milioanelor de trupuri, înlănţuite între ele, vomitând şi ejaculând, aruncând afară şi vărsând într-un hău fără de fund, atât tonele de bucate şi băutură prost digestionate, cât şi miile de decalitri de spermă umană, irosită fără de rost, dacă ar fi să-l parafrazez (poate, nu chiar exact...) pe celebrul scriitor rus Vasili Belov, care, cu mulţi ani în urmă, m-a cutremurat cu această constatare tristă a sa, referitoare la bietele fiinţe conlocuitoare din marea urbe, a Treia Romă... Sau care, cel puţin, se doreşte să devină cea de a Treia Romă, deşi Roma este una singură...

     „Nu fi rău, Regele meu...”, parcă o aud (uneori chiar îi aud glasul!) pe Principesa Bertha, care de mai bine de un an de zile nici nu-mi răspunde la telefon. O fi fiind „telefonia” moscovită de vină, sau?...

     „Cine-a îndrăgit străinii...” – vorba lui Eminescu, iar Poetul a avut mereu dreptate. Atunci când a scris. Acum. Totdeauna...

     Casa („dacea”) fiicei Mareşalului este pustie! Nu mi-am imaginat niciodată, că o vilă atât de frumoasă, cu două niveluri, într-un colţ de natură – un adevărat rai pe pământ, poate să fie, să devină, la un moment dat, goală, fără de nici o suflare omenească. Pereţii interiori ai salonului, în care mi-am pus o masă, improvizată din detalii mai vechi, descoperite la cerdac, pereţi capitonaţi cu lemn natural (de molid?), plafonul, şi el din lemn, parchetul de stejar, uşile (multe!) din lemn sculptat, rafturile goale, şi ele din lemn (de mesteacăn?) – toate parcă şi-au luat rămas bun de la amfitrioana acestui lăcaş atât de intim cândva...

     Cum să-i explic fiicei Mareşalului, că eleganta ei vilă nu mai are nici un farmec, fără prezenţa domniei sale, fără mulţimea de tablouri, lucrări de ceramică, bibelouri, miile de cărţi (unele rare de tot!), chiar fără cratiţele de la bucătărie, fără vesela de argint, fără parfumul ei îmbătător, franţuzesc...

     N-a trecut decât un an, o iarnă, o vară...

     Merele cad din copaci, supărate, că nu le culege nimeni...

     Melcii somnoroşi se tot înghesuie pe cărăruiele pavate cu plăci de marmură albă... Ce dale minunate!

     Frunzele de iederă pur şi simplu ard pe la geamuri, în razele soarelui acestui început de septembrie...

     Latră câinele vecinului, aiurea, poate că moare şi el de singurătate...

     Nimeni şi nimic nu mai are nici un rost pe aseastă palmă de pământ fără chipul tău mlădios, aidoma unei mlădiţe de salcie, clătinată de o boare de vânt, aidoma unui crin, peste care s-a aplecat, într-un tremur uşor, făptura unui tânăr îndrăgostit...

     Dacă toamna trecută în acest salon am compus o bună jumătate din volumul meu de poeme „Ochiul lui Dumnezeu”, pe care am reuşit şi să-l editez, desigur, la Bucureşti, pe bani (dolari şi euro...) împrumutaţi (pe care dublul academician Mihai Cimpoi n-a binevoit măcar să-l deschidă, când i l-am oferit, cu autograf, la Cernăuţi...), de data aceasta nuvela „nu se mai scrie”, adică, stau aplecat asupra coalei albe de hârtie (am o rezervă pentru o sută de ani înainte...) şi pana-mi (pix-ul) nu scârţâie, iar dacă şi lasă nişte urme îmbârligate, atunci eu nu le pot descifra a doua zi... Unde-i preacucernica şi mult preacredincioasa Sofia Andreievna – soţia, muceniţa lui Lev Tolstoi, ca să-mi descifreze „hieroglifele”? Biata femeie o viaţă întreagă i-a tot „dezlegat” şi copiat „carcaleţele” (un cuvinţel cu sens nou) de cerneală, punându-i-le apoi în pagină, ca mai târziu contele, citindu-şi corectura viitoarelor tomuri, să înnegrească din nou paginile şi să le restituie soţiei iubite... Cele 90 de volume masive („iubileinoe izdanie”, adică, „ediţia jubiliară”), semnate de către titanul de la Yasnaia Polyana şi tipărite abia după moartea lui („întoarcerea în ţărână...”, după cum avea să scrie Ion Druţă), între anii 1928-1958 o fi fiind, probabil, un monument (testament?) unic, în plan mondial, al erupţiei unei minţi (fără de minte...), al scrisului-fluviu (precum i se mai spune pre limba criticilor literari – copoi hămesiţi, care n-au ortografiat în viaţa lor un catren sau o pagină de proză...), dovada mult prea grăitoare a „nebuniei umane”... A făcut-o un rus! Un conte... Un ţăran, după cum se simţea, cu adevărat, Lev Tolstoi, Liovuşka, ţinând strâns coarnele plugului, sau trăgând la coasă, de rând cu mujicii din cătunele mejieşe ale imensei sale moşii... Liovuşka îl numea soţioara sa, în clipele de gingăşie, muceniţa Sofia Andreievna, care i-a născut 13 copii... Alţii (nu ştie nimeni câţi...) aveau să i se nască prin „izbele” de bârne, înnegrite de vreme şi de mizerie, risipite prin întreaga gubernie Tula... Adevărat conte şi adevărat ţăran rus!

     De ce mi-am amintit? Cum de mi-am răscolit memoria? Memoria mea atât de „adormită”... Nu sunt în stare să ţin minte  măcar o poezie de a mea! Mereu, de câte ori sunt solicitat să recit un poem, „din creaţia proprie”, eu îl citesc din carte, de pe foaie... În sutele şi miile de poeme, ciudat lucru, nu se repetă, nu mi s-a întâmplat să repet unul şi acelaşi vers pe parcursul a cel puţin patruzeci de ani, de când am debutat ca poet... O minune, pe care n-o înţeleg... N-au descifrat-o nici „speţialiştii în halate albe, dar cu epoleţi pe dedesubt” de la spitalul psihiatric din Costiujeni-Chişinău, care nu m-au crezut, că până la „internare” aveam o memorie de invidiat! Ca apoi, după ce am tot fost bătut în cap, mai ales, în „salonul furioşilor”, unde erai transformat într-o „legumă”, să mă aleg „fără memorie”...

     Cu celebrul Andrei Saharov  - aşa şi n-am reuşit să declanşăm un proces (a murit prea devreme...), un tribunal internaţional, pentru condamnarea crimelor săvârşite de către medici (psihiatri în halate albe, sub care purtau uniforme înstelate de k.g.b.-işti!) în auspiciile-închisori sovietice, dar câte n-am reuşit eu în viaţa asta...

     „Mai ai timp, Mişule!”, parcă aud glasul unui amic, român...

     „Vsio eşcio vperedi!”, aud şi mai clar afirmaţia unui coleg de breaslă rus (adică, „Totul e înainte!”).

     Dar eu, cu adevărat, nu mai am timp. Pur şi simplu Timpul s-a retras din mine, din toată fiinţa mea... Când? Unde? Cum?

     Cum de i-a reuşit? O nălucă...

     „Timpul meu” s-a prelins, aidoma ceasornicelor lui Salvador Dali (iată, am mai folosit această imagine!), în chipurile pe care le-am creat, le-am trăit şi le-am născut, le-am dat viaţă din viaţa mea (tot mai puţintică...), sânge din sângele meu, suflare din suflarea mea... Ca să nu-mi mai aparţină (din clipa, în care le-am „pus” în pagină?), chipurile-prunci... Pruncii mei nenăscuţi, risipiţi prin lume, avortaţi de către nişte mame, care n-au devenit mame cu adevărat niciodată...

     Păcatele mele, păcate...

     Multe am comis şi pe parcursul scrierii-compunerii acestei nuvele, pentru care nu am iertare, nu mai am timp de ispăşire, de spovedanie şi împărtăşanie... Părintele meu duhovnic mereu se află în altă ţară, la mii şi mii de kilometri... Cum să ajung la el, când sufletu-mi se află la ananghie, în grea suferinţă?...

     Părintele de la Biserica din Obrazţovo spovedeşte şi împărtăşeşte pe toată lumea în fiece duminică (pentru o bancnotă de zece ruble, iată, iar păcătuiesc...), i-am povestit că duhovnicul meu se află în România şi atâta timp, cât mai este în viaţă şi slujeşte în faţa Sfântului Altar, nu am dreptul să-l schimb, să-mi aleg un alt „spovăduitor”. Nu m-a înţeles părintele Aleksandr, deşi este un bătrân înţelept, dotat cu o energie de invidiat, cu o voce adevărat pravoslavnică: puternică, înălţătoare, convingătoare... Deşi ambii suntem creştini ortodocşi şi pravoslavnici...

     Între părintele Aleksandr şi duhovnicul meu Dorin de la Bucureşti nu văd nici o diferenţă „canonică”, poate doar osebirea de vârstă şi de limbă, în care predică. Dar, cu toate acestea, uneori mă simt ca între ciocan şi nicovală... Nu strivit, făcut chiseliţă, ci vinovat fără de vină, fără de nici o vină...

     Într-o vară toridă, pe când mă aflam la un congres internaţional, la Neptun, pe malul Mării Negre, printre păunii care pozau mereu în faţa scriitorilor şi scriitoraşilor umflaţi de băutură, apăru, la un moment dat şi o „păuniţă”, Ea, Femeia...

N-o mai văzusei de cel puţin 35 de ani! Desigur, nici numele nu i l-am reţinut... Am menţionat-o la universitate, pe când eram studenţi, posibil, eu la ultimul an, Ea – la primul... Acum, printre păuni, într-o rochie uşoară, înflorată, aproape străvezie, mi s-a părut o fiinţă de pe altă lume... Oare cine mi-a trimis-o?

     Nu i-am vorbit şi nu mi-a vorbit. Cum am ieşit din apa mării, ne-am luat de mână şi am urcat la etaj, în camera mea de hotel, unde eram cazat de unul singur (eram invitatul Uniunii Scriitorilor din România din partea Uniunii Scriitorilor din Federaţia Rusă...), probabil, cineva se „temea” de mine, deoarece toţi ceilalţi delegaţi şi invitaţi ai congresului erau cazaţi câte doi...

     Am păşit pragul cămeruţei mele, cu un singur pat, dar cu balcon şi cu vedere la mare, şi am încuiat uşa pe dinăuntru. Abia atunci mi-am dat seama, că nu am nici o sticlă de şampanie măcar, la frigider (toată lumea bea şampanie!), nici o sticlă de vin, sau o cutie de bomboane...

     Femeia se uita în ochii mei cu nişte priviri languroase, de parcă am fi fost nişte amanţi, care încă nu ne-am despărţit niciodată... Şi atunci mi-am amintit, real de tot, cum ne-am văzut (zărit!) pentru o clipită doar, la universitate, la facultatea de litere: eu coboram scările, Ea le urca... Şi-a întors capul... M-am uitat peste umăr... Doar atât! Chiar să fi trecut între noi de atunci 35 de ani? Incredibil... Uneori timpul, Timpul, după cum am mai folosit majuscula, se joacă urât cu noi, pur şi simplu îşi bate joc de vieţişoarele noastre...

     Şi... ca să nu pierd timpul, cum stăteam în camera mea, în picioare, unul în faţa altuia, şi Femeia se uita drept în ochii mei, am cuprins-o şi am sărutat-o pe gură, lung-prelung, până i-am bulversat respiraţia...

     S-a rupt din braţele mele, mi-a luat prosopul cel mare, pufos, de culoare roz şi a intrat în baie, de unde a răsunat imediat ploaia duşului fierbinte, aburii căruia s-au strecurat pe sub uşă şi m-au „încălzit” şi pe mine. Nu s-a reţinut prea mult, a ieşit cu umerii goi, cu faţa îmbujorată şi cu trupul înfăşurat în prosop, până peste sâni, care, am reuşit să observ, erau „în erecţie”, adică, aproape îmi spărgeau prosopul...

     Veni rândul meu să-mi fac un duş şi m-am descurcat în câteva minute. Când am ieşit din baie şi m-am apropiat de pat (Femeia sstătea culcată cu faţa în sus...), gol, doar cu prosopul cel mic înfăşurat în jurul coapselor, s-a dezgolit, printr-un gest bine calculat, şi atunci am rămas perplex: în viaţa mea n-am mai întâlnit o asemenea femeie, Femeie! Un asemene sex uluitor, „triunghi al Bermudelor”... Coapsele-i erau desfăcute peste limită şi m-am simţit atât de impresionat, fermecat, încât, pentru un moment, am devenit stană de piatră, stâlp de telegraf, stejar retezat de la pământ, care se mai ţine doar într-o aşchie, înainte de a se prăbuşi în hău... Prosopul cel mic mi-a lunecat de la sine pe parchet... Femeia a început să geamă încetişor... M-am ales cu o erecţie sălbatică şi m-am aruncat peste trupul ei, ca un turbat... Ca un vultan, care şi-a tot urmărit prada din înalturile cerului, mai multă vreme, apoi, cu iuţeala unui pietroi în cădere, s-a aruncat spre pământ, ca să-şi devoreze biata jertfă dintr-o singură mişcare...     

     „Bermudele”, adică, labiile mari ale Femeii (mari de tot!), anume ele m-au înşfăcat şi m-au şi nenorocit (ca să nu spun înghiţit...), pentru că mai departe a urmat un fel de „podvodnaia ohota” (adică, „vânătoare subacvatică”, despre care mi-a povestit scriitorul Iuri Paporov – a fost „paraşutat” pe timpuri  în Cuba, unde chiar a luat parte la asemenea partide de vânătoare, cu Ernest Hemingway şi Fidel Castro, desigur, nu era pe atunci scriitor, ci rezident al contraspionajului sovietic...). Pericolul să fii înhăţat de gura unui rechin, în timpul unei asemenea „vânători”, în ocean, era atât de evident, real, încât doar nişte bărbaţi de un curaj nebun, precum şi erau cei trei „camarazi”, gata să se arunce în valurile pierzaniei, i-a unit... Desigur, erau şi înarmaţi, cu nişte dispozitive speciale, dar...

     Acest mereu „dar”...

     Mă ştiam şi eu „înarmat” pentru o partidă de sex, însă toată experienţa mea de până atunci (ba şi de atunci încoace...) nu însemna nimic (ca să nu spun, că valora mai puţin decât „o ceapă degerată”...), parcă mi s-ar fi şters totul, absolut totul din celule, din sânge, din „memoria sentimentală”, pentru că temperamentul nemaipomenit, vulcanic, al Femeii, măiestria ei de a dirija „simfonia corpurilor” noastre, participarea activă, dominantră a străfundurilor trupului ei, izvorul unor plăceri, multiplicate până la paroxism – toate la un loc şi fiecare senzaţie luată aparte m-au desfiinţat, pur şi simplu, ca bărbat...

     Continuam să ne iubim într-un ritm tot mai accelerat, trecuseră o oră, poate, chiar două, sau trei, nu mai ştiam pe ce lume suntem, cine suntem, de fapt, cine ne-a cuplat, într-un mod atât de miraculos...

     Femeia a încetat să tot geamă (posibil, în anumite clipe o fi urlat din răsputeri...), acum scotea doar nişte sunete sugrumate, şi-a înfipt unghiile (ghearele?) în spinarea mea şi parcă mă tot ruga, mă implora să termin odată... Iar eu mă prefăceam că n-o aud, că nu înţeleg ce-mi şopteşte, continuam mai departe, chiar cu o energie crescândă... Eram inconştient!

     Între cer şi pământ se declanşase o furtună, iar noi am nimerit în epicentrul ei şi nu aveam nici o speranţă să ne salvăm... Fluizii dragostei ne-au încolăcit trupurile, ni le-au scufundat unul în altul, contopindu-le definitiv, desfiinţându-ne...

     Am început să-i muşc sânii, bombaţi, care îmi străpungeau pieptul cu sfârcurile lor, am încolţit-o până la sânge, dar n-a ţipat, doar şi mai insistent mă îndemna să termin... Şi eu nu eram în stare să mă opresc... E adevărat, trebuie să recunosc, în ajun am fost nevoit să mă masturbez, în baie, de trei ori la rând, cu ajutorul şuviţelor mult prea fierbinţi ale duşului, parcă presimţeam că voi avea o confruntare sexuală neobişnuită...

     Şi nu numai neobişnuită. Unică! Fantastică! Nici cu „extraterestra mea” (am fost căsătorit la Moscova cu o asemenea fiinţă, o „extraterestră”, am şi fost „tras de limbă” de băieţii curioşi şi fetele şi mai curioase de la revista „Timpul” din Chişinău, să le „povestesc”, să mă destăinui, cum a fost cu „extraterestra” de la Moscova, dar nu m-au înţeles şi când am citit textul, pe aproape două pagini de revistă, descifrat de pe dictafon, mi-am pus mâinile în cap, iar fiul meu, de peste ocean, care citeşte regulat presa de pe internet, de atunci nu m-a mai căutat măcar la telefon...)

     Nu există cuvinte, nu le-am descoperit în toate dicţionarele celor două limbi, care mi-au devenit materne, în care scriu şi din care (sau în care) traduc, pentru a încerca să descriu (cu toată ruşinea, pe care am tras-o...) ce avea atât de deosebit Femeia de la Neptun şi cum ne-am iubit până aproape în zori, când pur şi simplu ambii ne-am pierdut cunoştinţa... Cum ne-am trezit din moarte? Uşa de la balcon s-a dovedit a fi deschisă... Valurile Mării Negre? Nici unul dintre noi nu-şi poate răspunde... Şi dacă ne-am trezit – eu, primul, am pălmuit-o pe iubita mea de o noapte, până şi-a revenit şi n-am găsit nimic mai potrivit, decât s-o încalec din nou şi să continui...

     N-a rezistat prea mult, aşa cum eram încleştaţi (numai că nu ne-am „înciotat, ca doi câini...”), ne-am târât până la baie, am pus în mişcare duşul, ne-am revenit puţin, dar... Fără să-mi dau seama, am strâns-o de peretele capitonat cu plăci de teracotă şi am iubit-o mai departe, „din picioare”, cu ploaia de şuviţe fierbinţi, care ne curgea în cap... Până am auzit bătăi violente în uşa de la intrare şi o voce de bărbat (unul dintre secretarii uniunii scriitorilor...) m-a readus, totuşi, la realitate, ţipându-mi din coridor, că sunt aşteptat la şedinţa secţiei traducătorilor (a scriitorilor bilingvi), unde eram programat să ţin un discurs...

     Aşa şi n-am ejaculat, măcar o singură dată...

     Dar nici n-am mai reuşit să-mi iau revanşa, să ne luăm „revanşa”...

     Femeia a dispărut, tot atât de misterios, precum şi apăruse. Doar ţipătul strident al păunilor (păuniţelor?) îmi mai amintea de noaptea furtunoasă, pe care n-am s-o uit niciodată, şi pe care îi admiram, prin geamul salonului, în care îmi ţineam discursul, uitându-mă, din când în când, la poetul Emilian Galaicu-Păun, participant şi el la acel congres, dar traducător din engleză (sau franceză?). Iată, că nici nu ştiu... Un păun adevărat, unic, în felul său, în tot spaţiul (tulburent!) al literaturii române...

     Precum unică s-a dovedit a fi şi Femeia, iubita mea de o noapte!

     Abea din acea dimineaţă, de a doua zi, am înţeles, pentru totdeauna, că dacă noi, bărbaţii, ne asemănăm unii cu alţii, ca două picături de apă, inclusiv, în dragoste (chiar dacă barba, bărbiţa lui Emilian Galaicu-Păun este neagră, deocamdată, şi destul de rară...), apoi femeile, Femeia, oricum şi de unde n-ar fi – este unică în felul ei, adică, n-ai să întâlneşti niciodată o iubită, care să se asemene cu alta... Şi nu-i vorba doar de sexul ei, al lor... Nu există, pe tot pământul acesta (păcătos!) două femei asemănătoare!

     M-am convins, definitiv, pentru prima şi ultima dată, făcând dragoste cu Femeia de la Neptun...

     Şi acum? Unde-s cei „şapte ani de dragoste neîmpărtăşită”, autorule, scriitoraşule, mincinosule, curvarule? Cititorul are tot dreptul să mă întrebe, să mă pună la zid, doar noi, oamenii de litere (de metafore!) scriem (ne destăinuim...) pentru tine, de dragul tău, iubite cetitorule...

     Te-am purtat atâta timp (mai ai niţel Timp?) prin toate hăţişurile vieţii mele (dar nu numai a vieţii mele, pentru că în orice proză, fie şi autobiografică, absolut toate chipurile, dacă au devenit „chipuri artistice”, sunt un amalgam, o sinteză a tuturor, sau, cel puţin, a unei mulţimi de tipuri de oameni, din viaţă, sau din imaginaţia autorului, dacă are fantezie, adică, darul de a compune, iar procedeul ca atare, hotărârea de a  scrie mereu, de la persoana întâi, ca să fie credibil, îl poate pune pe autor la mari încercări...).

     Iată, dacă te-am convins, o să-ţi mai spun, şi cu aceasta, probabil, voi încheia şi nuvela de faţă (deşi ea nu mă lasă s-o închei...), că „cei şapte ani de dragoste neîmpărtăşită” se referă anume la întâmplarea ciudată a autorului, povestea cu Regina, Svetlana-Lumina sufletului meu, că după ce m-a lăsat „cu buzele umflate” în acea noapte de revelion a anului 1970, nu s-a astâmpărat, a devenit, pentru un timp, amanta lui Evtuşenko (chiar a filmat-o, în rolul unei contese, într-o producţie cinematografică de a sa...), apoi, un diplomat, în misiune la Roma (iar Roma...) a invitat-o să-şi petreacă tot concediul de o lună cu el, pe o insulă...

     Şi eu am tot iubit-o, şi am dorit-o mereu, primii şapte ani ai vieţii mele sentimentale, în care am reuşit să mă căsătoresc, să am un copil, să divorţez, să gust din plin din amarul şi batjocura Spitalului de Psihiatrie din Costiujenii basarabeni, să părăsesc acea palmă de pământ românesc (blestemat?), să mă oploşesc la Moscova, să devin un „scriitor la post restant” şi...

     Şapte ani de dragoste neîmpărtăşită, neîmplinită, m-au făcut scriitor, mi-au luat penelul din mână (din lipsă de un acoperiş deasupra capului, a unui atelier de creaţie?) şi mi-au pus (dăruit?) o pană la ureche, cu care aveam să-mi „mâzgălesc” cele peste 40 de cărţi, de poezie, proză, dramaturgie, dialoguri (disperate)...

     Să fi fost Regina Mea atât de crudă, că nu mi-a acceptat dragostea?

     Gelozia mea (uneori, chiar de mai multe ori, m-a făcut să mă gândesc serios la sinucidere...) s-o fi transformat într-o boală incurabilă?

     Svetlana, pur şi simplu,  s-a dovedit mult mai înţeleaptă decât mine şi, poate, pentru că m-a iubit şi ea cu adevărat (măcar pe parcursul acelor „şapte ani ai noştri”?), m-a cruţat, m-a ţinut la distanţă, ca să „fierb” de unul singur şi să învăţ a trăi...

     Deşi, recunosc, nici astăzi n-am însuşit această meserie, această artă...

     Anţărţ, la „Tolstovskie citenia” (adică, la „Lecturile tolstoiene”), de la care mă strădui să nu lipsesc niciodată, o dată pe an, în luna septembrie, apăru, pe neaşteptate, şi Regina – doamnă impozantă, solidă, fără de vârstă, cu acelaşi zâmbet  ameţitor, cu care am cunoscut-o cu 35 de ani în urmă... M-a sărutat pe obraz tot aşa, ca atunci... La finalul simpozionului, când ne luam rămas bun (pentru cât timp, Doamne?), mi-a vorbit despre fiică-mea, Maşa, înaltă ca şi mine, destăinuindu-mi că îmi seamănă foarte mult... Care o fi  având 20 de ani! Şi chiar ne-a invitat să venim împreună la ea, la muzeu (este şi Regina directorul unui muzeu din Moscova, după ce a „scăpat de sub bărboiul lui Lev Tolstoi”, expresia îi aparţine... ca şi bunica Maşei, care a fost, până la moarte, chiar directoarea Muzeului de Stat „Lev Tolstoi”...), dar eu nu mi-am mai văzut fiica, pe Maria-Maşa de la vârsta de doi ani, sau doi şi jumătate, pentru că nu mi-a permis maică-sa, Anna Liubimova, nici părinţii ei, nici soţul ei de al doilea... Am avut şi un proces cu ei, dar... M-am adresat şi celebrei emisiuni TV „Jdi menea” (adică,”Aşteaptă-mă!”), moderată de Maşa Şukşina, da-da, fiica lui Vasili Şukşin... I-am expediat trei scrisori, realizatoarei TV, de la Bucureşti, de la Cernăuţi, de la Moscova chiar... Nimic!  Maşa mea parcă ar fi intrat în pământ...

     Mâine va fi o zi de sâmbătă. O zi obişnuită, de sfârşit de săptămână. Voi urca din nou la trenul electric şi voi pleca spre Moscova, spre Tatiana (mea!), voi urca la etajul cinci şi voi aştepta, pe taburetul minuscul, aşezat în pragul balconului, să se însereze şi să se aprindă toate luminile Mânăstirii Novodevici... Iar dacă prietena mea actuală va binevoi să ieşim la plimbare – vom face din nou o mică şi nevinovată călătorie în jurul Mânăstirii Novodevici, ne vom opri, fermecaţi, cu trupul şi sufletul, pe „Podul Îndrăgostiţilor” (veşnici!”), vom atinge, cu degetele tremurânde, un nou lacăt agăţat-încuiat de grilajul de fier şi vom visa amândoi, cu ochii deschişi, fascinaţi de frumuseţea aproape dureroasă din jur, la ziua de mâine, de Mâine, care, sperăm, va fi, ar trebui să fie, mai fericită, mult mai fericită, decât cea de azi, decât cea de ieri, decât toate zilele şi anii noştri din trecut, din trecutul călătorit, cu sau fără voinţa noastră, în marele ocean (Marele Ocean!) al Neantului...

Sursa: Mihai Prepeliţă, 2018