-
Daniel Luca - Așteptare târzie
(Emil Mircea Neșiu, Pădurea de oglinzi)
-
Nu contează cât de îndelungată este așteptarea, importantă
este, în schimb, așteptarea însăși a iubirii, susține Emil
Mircea Neșiu în Pădurea de oglinzi (Editura Castrum de Thymes,
Giroc, 2021).
Undeva, cândva, două ființe care pribegesc fiecare pe drumul
ei, ajung să se întâlnească, iar fiorii resimțiți devin o dovadă
a găsirii, a completării sferei.
Așteptarea („Unde te aștept, / E târziu / Încremenite puncte
cardinale, / Dintr-un tablou” – Așteptare), atunci, ia sfârșit,
într-o explozie a sentimentelor, iluziile fiind sfărâmate de
realitate („Însetate de aripi / vin cuvintele / Alcătuind frunze
/ Iluzie la umbra porții” – Așteptare).
Sentimentele („Cine mai cerșește / după sentimente? /
Deasupra trotuarelor / cuvintele s-au aprins, / stele” –
Resemnare), la rândul lor, se îmbină cu dorința, întrucât nu pot
exista separat într-o iubire adevărată.
Odată împlinită dragostea, lumina interioară se revarsă în
jur asupra celuilalt / celorlalți, modificând percepția asupra
vieții, iar rodul iubirii, copilul, este viața însăși [„Iar
trupul tău / Spre trezire m-a luminat / (...) / Lasă-mă să-mi
mănânc nopțile / cu lumina sublimă răsărită / din pântecul tău”
– Cu buretele am șters].
Copleșitoarea singurătate („Curg fluvii, singurătatea / și
după-amiaza m-au primit / cu brațele deschise”- În jurul
frunzelor) de până acum a ajuns, de asemenea, la final, făcând
loc speranței. Speranță care renaște din propria cenușă, așa cum
și cioburile, prin lipire, refac întregul („Cu mingea ta / sub
pleoape / Au început cioburile / Să curgă alt început” –
Imaginea ta).
Și pentru că tot am amintit de poemul Imaginea ta, trebuie
precizat faptul că oglinda reflectă imaginea, dar și adevărul,
așa cum este el, nefardat, ori tresăririle inimii. Or' o pădure
de oglinzi este una a sincerității, care nu aduce cu sine numai
frumusețe și bucurie, ci și urâciune ori suferință („șterg
oglinda cu sentimentul / trupului sfâșiat de liane / ideea unor
interminabile trupuri / devenită obsesie” – Oglinda).
Nu putem neglija nici rolul cuvintelor, care, alături de
imagine, trec granița dinspre real spre imaginar și invers,
transmițând trăiri și simțiri („îngrozitor mă sfarmă /
cuvintele-n cele din urmă / aștern o pânză de ceață / rătăcind
spre soare apune / rămâne olarul” – Oglinda).
Emil Mircea Neșiu folosește la maximum spațiul strâmt al
poemului, iar simplitatea și sinceritatea sunt căile cele mai
potrivite pentru a ajunge la sufletul cititorului.
