Daniel Corbu - Solilocvii

Daniel Corbu - Solilocvii Despre artă și spectacolul lumilor


• Într-o lume atinsă de morbul apocaliptic, Moartea a rămas singura instituție care mai impune respect. • Uneori, câteodată, deseori Singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit. • Artistul adevărat, această „așchie de dumnezeire”, cum îl numește Leonardo da Vinci, nu-i altceva decât o sumă de treceri pe Drumul Damascului. • Nu poți trăi decât afazic și bulversant în sânul lumii de azi, o lume care nu mai crede în sacru, în levitațiile spiritului, în cucerirea tainelor și nici măcar în mister. Nu crede nici în construcțiile spirituale din ultimii trei mii de ani. O lume care vrea să dărâme. Lumea lui „a avea”, lumea pozitivistă a îngustelor dorințe și a extirpării viselor mirabile. • Pentru cel cu adevărat haruit, împătimit de scris, viața devine doar o formă bolnăvicioasă a literaturii. • Poezia poate începe când un excentric, ridicând ochii spre cerul înstelat, spune: „Parcă-i sforăitul unui motan!” • Adevăratul creator și mai ales apostol al unei arte se confruntă cu acerbe căutări și întinderi de gând către Celălalt din marele Cosmos, pentru că acest Celălalt / Altul / Heron, intră (și după Platon) în construcția sufletului lumii, asigurând principiul automișcării, mișcarea regulată a universului vizibil (kosmos aisthetos). De aceea, pentru a stăpâni haosul lumii terestre, întâlnirea cu Celălalt din lumea celestă, adânc râvnită, e absolut necesară. • TRUP, SUFLET și SPIRIT. Dar ce e spiritul? Oare altceva decât o prelungire a sufletului, partea cea mai pură, mai magnetică, mai râvnită? • Timpul e cel care te dezmembrează și te recompune. Oricât te-ai împotrivi, în mâinile clipei ești atât de des un actor dezorientat. • Nici Cântecul, nici Mama, nici Țara, nimic nu-i binefăcător dacă nu sunt cuprinse în mireasma lui Dumnezeu. • Cred și eu, alături de atâția gânditori din ultimele două milenii, că lumea asta este negativul alteia, al unei lumi potopite de lumina ființei absolute, de Marele Creator. Dacă Atoatecreatorul ne-a dat spre folosință doar viața asta, este prea puțin! • Oamenii au știut mereu că jocul înșelător al acestei lumi le ia puterea de-a gândi profund, dar majoritatea lor n-au făcut nimic de‑a se salva. Dimpotrivă, îmbrățișând gândirea leneșă, oamenii s-au supus limitelor! Doar câțiva, pe care-i admirăm necondiționat, fac excepție. Nu avem dreptate, domnule Einstein? • Nu ne poate părăsi ușor ideea lui Heidegger citită într-o de mult trecută tinerețe, după care omul e aruncat în lume și începe o „înaintare dureroasă spre sine.” De altfel, întreg daseinul heideggerian de aici începe. • Un poet născut iar nu făcut prin laboratoarele lumii noi va fi pe drumul său atunci când va realiza că POEZIA E HAOSUL CONDAMNAT LA VISARE. • După Hölderlin, poetul german cu un destin atât de asemănător cu al lui Eminescu, nu trebuie să scrii ca să fii poet, e de-ajuns „să locuiești în chip poetic pe pământ”! Acest „chip poetic” e însă mult mai complex decât se crede. • INSPIRAȚIA, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare. • ONIRICUL CA MODALITATE ESTETICĂ. Hypnos oricum împărățește spațiile poetice. Romantismul a adus cu sine Visul în artă. Cel mai pregnant cu putință. Nerval, de exemplu, preamărea himerismul. El a creat și un curent literar atipic cu numele ăsta. Suprarealismul preamărea hipnoza. Din atâtea declarații ale protagoniștilor știm că poezia onirică își propusese să ducă totul până la capăt. Dar n-a fost, n-a fost așa! Poeții onirici s-au lovit de zidurile evazionismului. Astfel, animatorii poeziei onirice ai „trombei onirice”, n-au dezvoltat decât o poezie a aparenței. Oniricul a rămas până azi doar o modalitate estetică folosită de toate formele și formulele poetice. • ÎNTRE SOCRATE ȘI DESCARTES. De când nu am mai avut un dialectician precum Socrate, un dialectician absolut superior, situat de partea rațiunii! El a îndepărtat astfel instinctul din sistemul evaluării lucrurilor. Dar îndepărtarea totală e imposibilă, înțelegea bine și filosoful atenian, multe din ele trebuie urmate. Iar Rațiunea le poate doar controla și struni, precum ciobanul oile turmei. Cel mai tranșant, după atâtea secole, a fost raționalistul Descartes, în fapt redutabilul filosof al autorității rațiunii. Era în plină epocă a înfloririi creștinismului, care pusese pe tapetul acțiunilor instinctele. Frica, iubirea, ura, sunt procese ale sensibilității care antrenează instinctul de conservare. Creștinismul a propagat și propagă , credința pură”, fără amestecul rațiunii. Această aserțiune care a revoltat pe mulți gânditori de la Sfântul Augustin până azi, „CREDE ȘI NU CERCETA!”, sună ca un edict al întoarcerii la instincte, la simțurile care, fără amestecul rațiunii, nu pot deveni organe ferme ale cunoașterii. De aceea Descartes a ales (ăsta până la urmă e semnul originalității sale!) Rațiunea ca instrument al cunoașterii. • Omul este homocentric. El crede că lumea se învârte în jurul lui și nu invers. Când realizează inversul, devine un captiv al deznădejdii. • Se spune că cei cu adevărat singuri sunt cu adevărat puternici. Și nu-i o poveste. Mai ales cei care au de partea lor arta (care e și cauză și finalitate), au lumea ficțională salvatoare. Iar desele coborâri în sine, în straturile profunde ale ființei nu sunt decât explorări prin metode ale autocunoașterii și magiei revelante, pentru a afla câtimea aceea de frumos și nemoarte și a o dărui, după îndelungi ezitări și prelucrări în creuzete alchimice proprii, celor din jur, adică amatorilor de „plăcere nedefinită”. • La Academia poemului principalul subiect e uimirea. • Mâhnitoare suferința ta și spectacolul suferinței celor din jur, în care nu poți interveni! Dar îți spui mereu în gând propoziția devenită consolatoare: DUPĂ GOLGOTA, ORICE TRAGEDIE E IMPERFECTĂ. • Pentru omul de scris, amintirile nu-s doar o bocceluță de rufe murdare de dus la spălătorie. • Dacă Infernul înseamnă doar ură, adică lipsa iubirii și armoniei umane, la ce bun să plecăm departe pentru a-l vedea, înseamnă că e‑n jurul nostru. • – Dumnezeu e mort, spune Nietzche. / – E doar obosit, spun eu, și câteodată amnezic. • A scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupație donquijotescă! De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuității și pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetății, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă liniște olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de pașapoarte vizate, într-o stare poetică! • Până și războiul împotriva cuvintelor, tot cu cuvinte se face. Bineînțeles, nu ne satisface confesiunea care se oprește la primul nivel, cel afectiv, ci cea înaltă, care probează, pe lângă acest nivel, jocul pe muchiile de gând, un fel de mers pe sârmă pe Calea Lactee a Logosului. Pentru mine a mă confesa înseamnă a dărui ceva din mine, a mă dărui. Se pare că e un blestem frumos. Și această împrăștiere, această pulverizare de uman practic salvează de la sufocare. Și, mergând mai departe, mi-i dat să mă împiedic de zicerea lui Gide care dă buzna acum din memorie: „tot ce nu știi să oferi te subjugă”. Nimic fără cuvinte. Logosul e un miracol. Aș spune că el ne construiește clipă de clipă. • Fără doar și poate, scriind, un poet nu este decât sclavul credincios al exercițiilor sale de singurătate! • Ce mare și copilărească iluzie este neclintita credință că tu cu fiecare rând scris îți înșeli propria moarte! • Centrul oricărei înalte idei e o neliniște. Nu e un păcat să te obsedeze ani la rând versul lui Alain Bosquet, „Să te găsească moartea cu toate visele întregi”! Când ai dorința faustică de a-ți trăi visele până la capăt, când mai ai proiecte pentru măcar o sută de ani, știi că versul lui Bosquet vine dintr-o mare neliniște a unui destin retezat. • Cel mai important lucru e ca artistul să fie crezut. Să nu arate ca un clopotar mincinos: Dumnezeu să nu-l creadă, daimonul să-l înjure, iar câinii să-i latre steaua. Ar fi păcat pentru un om care‑și înfruntă zilnic singurătatea pentru a descoperi și oferi celorlalți, așa cum am mai spus, câtimea aceea de frumos și nemoarte! • Aproape nu observăm cruzimea cu care înghițim păsări, oi, porci, broaște, șopârle, iar pe gura cu care le mestecăm tacticoși înghițindu-le să răsară cuvinte de iubire și deseori metafizice fraze. • Un rege singur e ca o cetate părăsită. • Singurătatea asumată își are forța și intangibilitatea ei, Asceza, un prestigiu neștirbit. • Spune-mi câte nopți albe ai petrecut întru fecunditatea spiritului, ca să știu în ce categorie te așez! • De vreo cincizeci de ani, atâția creatori de frumos s-au lăsat cuceriți de POSTMODERNISM. Curent, concept, modalitate stilistică. Însă după atâta timp, dacă razi cu unghia metafizică învelișul postmodernismului, nu descoperi lucruri extraordinare, care uimesc prin noutate și substanță. Pe de altă parte, sub umbrela postmodernismului au crescut, precum ciupercile după ploaie, atâția veleitari care au provocat confuzia de valori. Îl considerăm cel mai ratat dintre „isme”. • Fericirea celui condamnat la poezie este atunci când îi rămâne impregnată credința că lumea, cu tot ce-i gândire, consistență sau aparență, poate fi sorbită și așezată în țesătura poemului! • Sunt unul dintre cei care cred că într-o cultură totul se adaugă. Adamismul unor creatori care de obicei, captivi ai vedetismului, spun „cu mine începe totul”, mă indispune și mă depărtează de ei. • Sigur că artistul e făcut să-și asume singurătatea, așa cum își asumă și sărăcia materială și înfrângerile, dar nu e vorba de o singurătate supusă, pentru că în cazul ăsta aș fi fost călugăr, e o singurătate grefată de răzvrătiri față de limite, de explozii, implozii și de tot felul de nonconformisme. • ALTERITATEA! Deh, pentru ea s-au consumat zeci de mii de pagini. Celălalt: căutat, prins ca într-o iluzie, încărcat de mister, scăpat și pierdut de fiecare dată printre degete. Problema e delicată și ține de infinitul interior, acel infinit misterios despre care am spune, aristotelizând, că este gândirea care se gândește pe sine. • ESTETOGENEZA. Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariția profețiilor (născute din cunoaștere speculativă) și pleda pentru cunoașterea față către față (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Și pentru că poate revela ceea ce eu aș numi estetogeneza. Prin urmare, cunoașterea este hiperverbală. Suntem supuși logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc) în fiu și nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învățământul omiletic. Iisus n-a scris decât o singură dată și atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune că e o scriere cu divinitatea. Scrierea cu sine, descoperită de moderni, e scrierea doar cu misterul articular al ființei tale, într-un proces de autocunoaștere. Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvântului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existențial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, și pe pereți), scrierea pe nisip, scrierea pe hârtie (cu cerneală, creioane, cu sânge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esențiale și se pot scrie prostii. Reîntorcându-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate și Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce rațiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile și suntem siderați de profunzimea dialogurilor și a zicerilor celui care refuza scrisul. • Singurul lucru pe care nu-ți dai seama că ți-l pierzi este SUFLETUL. Și poți trăi fără să realizezi asta, mai ales dacă ești foarte ocupat, mai ales dacă ai vreo funcție în panopliile puterii. • Nu știu dacă Dumnezeu a ales prostia pentru a-i bucura pe înțelepți sau înțelepciunea pentru a mări ignoranța proștilor. • Atâția se închină magneticului zeu A AVEA! Zgârcenia este specifică acestor orgolioși închinători. Nu de mult, mă distra povestea dramaturgului român Tudor Mușatescu despre unul care ieșea noaptea în curte să latre, pentru a face economie de câine. Dar e tristă! • Poezia nu este doar fericire ornată. E mult mai mult! • IMAGINAȚIA: imperiala, dureroasa excrescență cu care poți atinge ceea ce nu este. • Încet, încet, până și iluziile se transformă în cadavre, pe care oamenii uită să le-ngroape. • INTIMITATEA poetului, despre care s-a vorbit atât, vine mai întâi din relația sa cu trupul, pe care, până la urmă, și-l jertfește cu bună știință. Pentru că primele divorțuri ale poetului, ale artistului în general, sunt între el, ca entitate spirituală, și trupul care‑i ușor de pedepsit. De altfel, relația cu trupul nostru se petrece ca-n politică, unde funcționează acest principiu: câștigarea încrederii celuilalt cu scopul de a-l distruge. • „Tout est parole!”, obișnuia să spună, mereu și mereu, Francis Ponge. Dar ideea lumii ca text și a textului ca lume a produs, în poezia lumii, avalanșe de grafomani bulversanți și o nemaiîntâlnită confuzie de valori. Dar nu despre hahalerele literare gloriolarde vreau să vorbim aici, nu despre speculanții și arendașii literari, ci despre marile insule care sunt poeții adevărați, cei care respectă sacralitatea inspirației (orfici nemântuiți, le-aș spune) și a căror discreție într-o lume angoasată, când nicicând conștiința n-a fost mai tragică, preocupați în continuare de misterul ființei, ne face să-I considerăm, prin condiția lor, clasici în sensul crud, original al vorbei. • Oare indivizii care-au inventat alcoolul nu știau că sunt și cei care încurajează o serie a nenorocirilor umane și apropierea morții? • De ce spune Hegel că „orice artă mare este expresia unui regret”? Și de ce nu precizează că ea vine din vina tragică, pe care s-a bătut atâta monedă, sau că e tragică în sine, dar ea nu poate fi și expresia unei bucurii? • Un mare paliativ al singurătății tale de locuitor în univers: să ai certitudinea că ÎN CONTABILITATEA CEREASCĂ MEREU CINEVA ÎȚI NUMĂRĂ PAȘII. • Deșertăciunea rămâne deșertăciune oricâte fundițe și panglici i-ai pune! • Degeaba căutăm de-atâtea secole vinovați. Nu zeii, ci oamenii au declanșat falimentul mitologic! • În Amurgul gândurilor, carte apărută la București prin 1936, cu dreptate E. M. Cioran, care nu se credea decât un gânditor, împărțea în două filosofii: filosofi ce meditează asupra ideilor și filosofi ce gândesc asupra lor înșiși. Primii sunt considerați obiectivi, cei din a doua categorie, subiectivi, care acceptă „meditația poetică a nefericirii”. Care categorie este mai adevărată, mai profesionistă, Cioran nu ne spune. Dar mai târziu, parcă în Précis de décomposition, se întreba dacă Immanuel Kant, filosoful obiectiv al ideilor, a remediat prin ceva suferința omenească. • Ca împătimit al scrisului, ai putea petrece o viață la capătul frânghiei, răstălmăcind profeția unui cuvânt. • Pentru atâția oameni, mai ales pentru cei care nu trec de primul nivel al interpretării, poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis-voiajor al deformării realului. • A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exiști. Și o faci permanent, convins că numai scriind poți alunga moartea la câțiva pași mai încolo. Și când crezi că ai alungat-o, mai adânc o găsești instalată în miezul lucrurilor. • După Seneca, rațiunea nu este altceva decât o parte a spiritului divin. El spune: „Dacă rațiunea este divină și dacă niciun bine nu există fără dânsa, orice bine este divin.” • Ceremonialul rugăciunii și tainele ei înseamnă doar alfabetul pe drumul spre eliberare de stresurile lumii, iar exercițiul ăsta simplu trebuie făcut încontinuu. Paradoxal, rugăciunea conține nu numai sentimentul de dependență al omului față de Atoatecreatorul, dar ea rezumă drama condiției umane, mai limpede spus, a omului aparținând ca făptură lui Dumnezeu. • Orice bărbat slujește frumosul, prin urmare orice artist se află în căutarea femeii ideale, pentru care ar înălța fără ezitare câteva grădini suspendate. • Nu știu cât mai este luată în seamă filosofia grecului antic Protagoras. Unii o cred chiar simplistă. Dar el este primul care a spus (și a rămas în memoria lumii!) că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. • Am învățat că adevărata disperare începe din momentul în care știi și, știind, realizezi că ești nimic dar vrei să devii un explorator, un neofit, adept, acolit, un agent al misterului. Ca orice artă, poezia este o abatere alarmantă de la sănătatea omului normal, iar poetul e cel care-și asumă celesta anormalitate, precum și libertatea sa de creator de anormalități subsumate zonei esteticului. • ORFISMUL. Toți cei interesați de inițieri știu că foarte mulți greci iubeau Cultul orgiac închinat lui Dionysos, pe care-l aflăm bine descris în Euripide, tragedia Bacantele. Erau fete și chiar neveste care-și părăseau familiile pentru a deveni bacante, pentru a se deda desfrâului cu vin și bărbați, adică acolo, în Templul din Teba, deveneau orgiace. Dar câteva dansuri extatice, cântece și libații nu puteau face o școală inițiatică, așa cum a fost Orfismul, pe o distanță de peste o mie de ani. Orfismul promitea tot o viață fericită după moarte, te scăpa de ciclul reîncarnărilor. Pe mine m-a cucerit de la‑nceput povestea lui Orfeu, fiul muzei Caliope, cel îndrăgostit de Euridice, nimfa care moare în ziua nunții. Urmează coborârea lui Orfeu în Infern (iată un capăt de poveste de care s-a agățat și Dante pentru Divina Comedie!), unde încântă pe Hades și pe soția lui, Persefona, cu muzica sa, smulgându-le promisiunea de a o lua pe Euridice și a ajunge cu ea în lumea celor vii. După cum bine se știe, condiția era ca Orfeu să nu-și întoarcă fața spre ea până nu ajunge în lumea celor vii. Dar Orfeu încalcă acea convenție și știți ce se‑ntâmplă. Nu vom afla niciodată ce a văzut Orfeu când și-a întors privirea. Oare nu o hârcă? După pierderea pentru totdeauna a Euridicei, el devine întemeietorul misterelor ce privesc experiența asupra morții. Dar la primirea în rândul orficilor nu era primit oricine. Dacă-mi amintesc bine, un vers al lui Orfeu sună așa: „Închideți ușa tuturor neinițiaților, fără excepție!” Găsesc important să mai spunem că un orfic era înmormântat cu o lamelă de aur și cu textul: „Sunt fiul Pământului și al Cerului înstelat.” După moarte, purtătorii de lamelă beau apă din izvorul aflat în Mlaștina Memoriei și erau așezați între eroi, pe când ceilalți (fără lamelă, neinițiații!) erau supuși la nesfârșite reîncarnări. Și mai e necesar să spunem ceva: orficii practicau o asceză draconică, cu legi stricte, iar misterele constau mai ales în sfaturi pentru lumea de dincolo. Dar, înghițit de pitagorism, orfismul dispare, probabil tot așa cum în literatura secolului XX în Europa textualismul a fost înghițit de postmodernism. • Cum să-i cred pe cabaliștii care anunță cu emfază că misterioasa organizație secretă „CABALLA” a găsit cuvântul originar cu care Dumnezeu a făcut lumea! Dacă-i așa, să ne-ntrebăm ce vor face cu el! • Umorul nu este decât o politețe a ironiei. • Vorbind despre INSPIRAȚIE, voi cita câteva versuri populare de la noi, care în ajunul Crăciunului vestesc nașterea Domnului: „Azi e miercuri, mâine-i joi / Trece Domnul pe la noi / Însă pe Iisus nu-l vede / Decât omul care crede.” Prin urmare, inspirația n o vede decât omul care în ea crede. Și care o așteaptă! • NOUL POZITIVISM, adus cu tăvălugul de teorii și praxisuri ale globalismului, a schimbat total, în ultimii treizeci de ani, centrul de interes, tarele căutării, comunicarea. Ne aflăm în plină epocă a vizualului, unde adeseori o fotografie sau o imagine filmică e mai importantă decât o mie de cuvinte care întregesc un poem sau o idee filosofică. Nu se mai caută sensul (ființei, lumii). Tacit, lipsa de sens e chiar sensul. S-au schimbat doar prioritățile. Fericirea nu se mai caută în metafizic, în arta frumosului și binelui, ci în material, într-un sumus de facilități pentru trup, nu pentru minte. Comoditatea, înclinarea spre lene a omenirii înseamnă lucru temeinic la aventura degradării iremediabile. Așa cum ușor se poate observa, impunerea hegemoniei imaginii în defavoarea celorlalte forme de comunicare clasicizate reprezintă a treia mare schismă după celelalte două: descoperirea scrisului în detrimentul memoriei și a permanentei gândiri, cum limpede demonstrează Platon) și descoperirea tiparului. Astăzi grupuri de oameni lucrează în numele imaginii (uni- sau tridimensionale) pentru a putea potoli foamea de imagine a omenirii leneșe. Studiile gândirii indiene (de Rig Veda și Panciatantra) sau a gândirii filosofice grecești rămân înghețate, nefolosite. Postmodernitatea are alte legi. • Târziu, prea târziu, comparându-mă cu cei din jur, am realizat că lectura cărților este un viciu de nevindecat cu niciun vaccin. • E impresionant că, desprinzându-se de atitudinea generală de ură asupra unei atât de hulite entități, poetul Grigore Vieru găsește Morții un defect pentru reproș: „N-ai avut niciodată mamă, n-ai avut niciodată copii.” • LITERATURA PSIHOLOGICĂ sau de meditație nu-și mai găsește locul în arealul, hai să-i spunem astfel, artistic. Literatura e luată în seamă astăzi doar dacă servește imaginea. Un scenarist răsărit de te miri unde, e mai important astăzi decât Dostoievski sau Joyce. Un autor de documentare filmice, mai important ca Shakespeare sau Whitman. Ce să facă poetul, poetul adevărat, blestemat, trăitor în magie, la el mă refer nu la autorașii de ocazie, inginerii de text care‑și etalează cu emfază artefaxurile lor? Publicați în tiraje confidențiale, neluați în seamă ca mari spirite pentru că pe nimeni nu mai interesează metafizica și idealitatea metaforică, au impresia că ar corespunda cu pustiul Sahara sau că fiecare scriere a lor poate fi închisă și înscrisă în cândva exoticele, disperatele „bouteilles à la mer”. Pe deasupra, se canonizează obiceiul ca poeții să uite poeții care i-au precedat și i-au format, într-o respectabilă tradiție: neoromanticii i-au uitat pe romantici, neoexpresioniștii pe expresioniști, neoavangardiștii pe avangardiști. • Despre avatariile visului în literatură a vorbit destul de des Borges. El pornea de la zisa lui Schopenhauer, după care „viața și visele sunt foile aceleași cărți”. • Astăzi e un hazard să crezi că mai poți crea artă fără să ai în spate o solidă cultură! • ANIMALUL MEDIA: Ne întrebăm dacă bombardamentul mediatic (spectacular, cu intenții programatice de deschidere culturală) n-a transformat total homo sapiens în ceea ce sociologii ultimilor ani numesc omul terminal, adică animalul media, adică media. Și cred că nu greșea C. William Mills când spunea că sub trendul mondializării și al comunicării supranaționale „istoria care îl afectează în prezent pe fiecare om este istoria mondială”. Pe deasupra, nu putem escamota uzitata afirmație că această cultură pluricivilizațională promovează prin toate mijloacele (între care invazia divertismentului cu rating, degradant pentru gustul public) subcultura fără frontiere. Toate acestea exclud atât cultura înaltă, profesională, cât și idealuri ca specificul național sau punerea în circulație a valorilor clasice ale fiecărui popor. • Ce avere imensă MEMORIA! Ca o leoaică crudă, neînduplecată, care nu-și scapă niciodată prada din gheare. Este imensul depozit de întâmplări, sentimente, senzații, trecute trăiri. Și poate că nu greșea bunul Homer când spunea că zeii dau oamenilor întâmplările pentru a avea ce povesti. • Și în artă, tot monomahosse numește cel ce rămâne singur pe câmpul de luptă. • Întâlnim în cazul creatorului ceea ce aș numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăți fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conținută în text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sunt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirând la puritatea sacrală? A se observa că, în toate culturile, invocațiile divinității sunt doldora de poezie și cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci când spunea: „Când mitologiile se scufundă, în poezie își află refugiu divinul.” A se observa că TOȚI PROFEȚII LUMII AU FOST POEȚI. • LIBERTATEA OPEREI este și lucrare a spiritului, este și reflectare a sa. După plăsmuire, opera de artă trăiește o libertate de tip special. Aș numi-o chiar perioada de fericire a operei, știută în toate articulațiile doar de creatorul ei. Asta până la punerea ei în circuit, până la intrarea în legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, cât privește literatura, dați-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului: 1. libertatea germinală; 2. libertatea ideală (când opera e o entitate nearuncată între legile lumii); 3. libertatea fragmentară (libertate pe care și-o ia în relația cu fiecare cititor). În altă ordine de idei, însuși faptul estetic revelator, nu este libertate particulară, componentă a libertății canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Și de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmoderniști prin sublimarea realului și a întregii culturi drept o libertate demnă de luat în discuție? Mai ales că sunt patruzeci de ani de când postmodernismul a devenit o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. În ce mă privește, consider postmodernismul o reacție nu numai împotriva modernismului, ci împotriva întregii gândiri culturale a omenirii. Îmi bazez această afirmație și pe o idee a lui Heidegger, după care fiecare om are tendința anulării ontologiei, peste care ființa nouă este o fragilă supunere. • Orice om cu conștiința scrisului, care crede în destinul și menirea sa, este un libronaut și un himeronaut de neclintit. • Cum Absolutul nu există, ne consolăm că există universul ficțional și există l'eternel retour. • Cu certitudine, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Îmi place să cred că încă două generații vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sunt deținătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiția nu mă înșală, după vreo două-trei generații experimentale poezia se va întoarce la simplitatea socratică, la simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică și fără a escamota misterul și efectul magic. Va fi o revenire la forța șamanică a cuvântului și la un ezoterism care întotdeauna a făcut bine poeziei. Cât despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămâne același serafic salahor al sintaxei și același fericit al fulgerărilor metaforice. • David Hume îl urma oarecum pe Plotin când spunea că numărul elementelor din univers este limitat și de aceea combinațiile se repetă. Dar în artă? • DESPRE ELEUSIS ȘI INIȚIEREA ÎN MISTERE au apărut nenumărate studii și referințe. De-o vreme se ia în seamă o carte a francezului Paul Foucart, Misterele de la Eleusis – Phantasma, publicată prin 1914, republicată mereu în limbile principale. Eu am făcut rost de ea de la un anticar de pe malul Senei, prin 1992. Referindu-se la această școală inițiatică, Platon spunea în dialogul „Phedon” că doar cel inițiat și purificat își va afla, după moarte, locul lângă zei. Asta era de altfel miza acelor inițieri. Cum se știe, orășelul Eleusis se afla doar la 20 km de Atena și era dominat de zeița agriculturii și fertilității, Demetra (acolo își avea templul), dar și de fiica sa, Persefona, identificată cu însăși sămânța. Ca să poți participa la riturile inițierii trebuia să nu fi comis vreo crimă și să depui jurământul de păstrare a secretului. Celui ce încerca inițierea i se promitea fericirea supremă după moarte. La Eleusis, inițierea avea două etape: prima consta în participarea (primăvara) la „micile mistere” pentru a căpăta statutul de mystes. În septembrie-octombrie, cei cu statutul de mystes erau trecuți prin mai multe încăperi ale Templului, se lucra în semiîntuneric și cea mai înaltă treaptă a inițierii era Epopteia („vederea de sus”). Inițierile se încheiau la vederea, printre efecte de lumini strălucitoare, a obiectelor sacre, de origine divină. • S-a spus, și este perfect adevărat, că Rāmāyana și Mahābhārata ocupă în India același loc pe care-l ocupă Iliada și Odiseea la greci. Mihai Eminescu a ajuns la filosofia indiană dintr-o nemulțumire față de filosofia europeană, care nu forța limitele cunoașterii și autocunoașterii. Astfel, parte dintre poemele sale (Kamadeva, Scrisorile (I – V), Se bate miezul nopții, Glossa, De vorbiți mă fac că n‑aud etc.) poartă amprente ale acestei profunde filosofii. • În ultimii treizeci de ani s-a instaurat în lume NOUL MESIANISM COMERCIAL. Acest nou mesianism comercial a făcut din consumerism o „forma mentis” a societății de astăzi. Să ne amintim că în excelenta sa carte, Mizeria prosperității, prozatorul și eseistul Pascal Bruckner vorbea de „o societate de vitrină”, în care imaginarul dominant este cel comercial, bazat pe „cretinismul mediatic”. Semnal de alarmă neluat însă în seamă. • POSTMODERNISMUL își arogă dreptul de a arunca în aer elitismul artei și de a coborî în cotidian, în experiența umană, oferind lumii de azi o maximă estetizare, impusă cu agresivitate de cele mai multe ori (pentru optimizarea impactului) prin multimedia: spectacolul videoclipului de reclamă, estetica industriei ambalajului, urbanistica, ornamentul vitrinal. Toate acestea au modificat percepția, au devenit atribute ale lumii postmoderne. • Cum să nu fie Poetul un inconfort și pentru el și pentru alții, când își are carnea histerizată de cântecul nevăzutelor lumi? • În România, ca și în țările estice care au trăit traumatismul închiderii după cortina de fier, am avut de‑a face câteva decenii cu un postmodernism atipic, un postmodernism fără postmodernitate. Fiind legat de societățile postindustriale, este curios că postmodernismul a găsit la noi arie de manifestare, în condițiile unei regresiuni economice, a lipsei tehnologiei informaționale și a mass-media, în stare să asigure transparență și comunicare. De aceea, accentuez ideea că, în condițiile în care nu se punea problema sublimării frontierelor, a culturii planetare, a exploziei comunicării, a pluralismului sau a globalizării, postmodernismul s-a manifestat la noi în toate artele și mai ales în literatură ca un avangardism de refugiu, ca un mod de rezistență la paranoia ideologiei totalitare. Sincronismul de care se vorbește a avut loc doar la nivel teoretic.