-
Dumitru Scorțanu: Émile Verhaeren,
Zorii (fragmente)
-
Am tradus și publicat cele patru piese de teatru pe care le-a
scris poetul și dramaturgul belgian Émile Verhaeren (1855-1916): Les
Aubes (1898), Le Cloître (1900), Philippe II (1901), Hélène de
Sparte (1912), cu titlurile Zorii (Iași, Editura Fides, 2020)
Mănăstirea (ibid., 2008), Filip al II-lea (ibid., 2010), Elena din
Sparta (ibid., 2011). În piesa Zorii, în versuri libere alternând cu
proză, autorul are viziunea unei ere noi, în concordanță cu idealul
roman despre eroism. Căci gestul lui Jacques Hérénien și influența
sa asupra mulțimii amintește de episodul relatat de Titus Livius în
De la fundarea Romei (Ab urbe condita libri) (V, XXVII) despre
romani și falisci, două popoare inamice, care reușesc în cele din
urmă să se stimeze reciproc.
Fiind foarte critic față de teatrul vremii sale, care, după
el, acordă actorilor și nu autorilor rolul predominant, Verhaeren îi
opune drama idealistă Zorii (1898), în care are loc revoluția
socialistă și exodul rural, orașul absorbind câmpia ca o „caracatiță
de foc” (ca în culegerile de poeme Câmpiile halucinate, 1893 ori
Satele iluzorii, 1894). În orașul simbolic Oppidomagne, asediat de
un dușman tenace, sfâșiat de greve și slăbit de o Regență
conservatoare, Hérénien, un mare erou, o inteligență excepțională și
un idealist convins, îmbrățișează cauza muncitorilor greviști și
obține pentru ei, din partea Regenței, condiții pe care aceasta, din
păcate, nu le respectă. Visul său este să pună capăt grevei și, în
același timp, războiului.
Hordain, căpitan în armata inamică, este atât de impresionat
de cărțile în care Hérénien descrie acest vis, încât vrea să-l ajute
să-l realizeze:
Nu veți ști niciodată, voi, oameni din Oppidomagne, câte
miracole poate opera o carte asupra sufletelor grave, fruste și
profunde ale regiunilor de umbră și de singurătate, de acolo! (II,
2, pp. 122-123), spune un ofițer vorbind despre convertirea lui
Hordain la ideile lui Hérénien.
La începutul actului II, Hérénien îi spune soției sale,
Claire:
Acest căpitan este din rasa de oameni pasionați care
realizează imposibilul… Gândește-te! El și cu mine să ucidem
războiul, aici, în fața șefilor destituiți și neputincioși. Să
provocăm reconcilierea publică a soldaților străini cu ai noștri! Să
cheltuim toate forțele ființei, toate energiile credinței, pentru
acest scop suprem!… Ce vis! (II, 1, p. 61)
Ce-i mai idealist decât acest vis care țintește triumful
ideii asupra forței brute? Și totuși el se realizează: mulțimea din
Oppidomagne întâmpină armata dușmană cu brațele deschise.
Pentru prima oară, de la originea forței, de când creierele
au început să socotească timpul, două rase, una, abdicându-și
victoria, cealaltă, cu orgoliul umilit, s-au unit într-o
îmbrățișare. Tot pământul a tresărit, probabil tot sângele, toată
seva s-a revărsat spre inima lucrurilor. Acordul și înțelegerea au
învins ura (IV, 2, pp. 156-157).
Ca și prototipul său Prometeu, Hérénien,
A(m) ridicat mulțimea și forțele sale fecunde,
Din abisul instinctului la pragul
Imens și radios al orgoliului (meu) său… (IV, 1, p. 137)
Dar pentru a-și realiza scopul, își sacrifică viața,
continuând totuși să trăiască prin mulțimea pe care a salvat-o.
Procesiunea, care-i aduce trupul neînsuflețit, spune că
[…] nu sunt funeraliile sale, este victoria sa supremă… (IV, 2, p.
152)
La 7 noiembrie 1920, după moartea lui Verhaeren, este pusă în
scenă la Moscova – unde „cel mai mare dintre belgieni” se bucura de
un adevărat cult datorită literaturii sale angajate și „proletare”1
–, adaptarea piesei în regia lui Vsevolod Meyerhold, la teatrul
RSFSR-1.
Iată câteva fragmente din piesa Zorii:
— Acolo turme fug spre mlaștini,
Armăsari cabrați își rup zăbala
Și strigă spre angoasa fluturată;
Unul dintre ei scapă, cu incendiul
Și moartea în coamă,
Întoarce capul și mușcă flacăra
Care-i devorează gâtul;
Priviți-i pe toți, iată nebunii
Care îngrămădesc focurile cu furci (I, 1, p. 13).
Moș Ghislain
-
Copil când eram, sărbătoream semănatul,
Hrănea pe-atunci pământul și oameni ca și vite,
Inul urca în floare ca fericirea.
Astăzi, în schimb, pământul te-nspăimântă. –
Ce vom fi încălcat noi oare
Atât de sacru și de subteran –
Totu-i acum al huilei, cândva
Îngropată în noaptea adâncă.
Șerpuitoare șine se răsucesc pe șesuri presărate
Cu câteva semnale aurite;
Trenuri distrug împrejmuirile și perforează fermele;
Cerul viu e devorat de fum;
Iarba cea bună, planta neîntinată și recolta
Mănâncă sulf și-otravă.
E vremea
Când, victorioase, se afirmă
Focul, plumbul, fonta;
De parcă vezi infernul care urcă! (I, 1, pp. 20-21)
Prezicătorul
-
Arborii fug, iar câmpiile se mișcă
Și furtuna crăpată de fulgere
A făcut cruci, la sud, la nord.
Iată ora Corbilor Roșii.
Ei se înverșunează asupra caselor noastre
Cu gheare nebune și aripi umflate
Și, penele lor la orizont,
Se zbârlesc în incendii.
Atât de-ngrozitori și de numeroși,
Sosesc din tufele profunde,
Încât ai spune că sunt trimiși de focurile
Ce se-nvârtesc în jurul lumii.
Teroare inspiră fără un zgomot
Misterul zborului lor tăcut;
Cu ciocurile sfâșie și devastează solul,
Pentru a roade, pentru a mânca,
Pentru a scotoci, până-n miez, pământul.
Semințele, o dată semănate, mor.
Căpițele – cu flăcările lor zburătoare
Fugind, încolo, spre apus –
Apar, în fum,
Ca un galop de iepe-n sânge.
Ora prevăzută a sosit în fine.
Hei! Clopotelor; sunați alarma,
Sunați moartea solului și a pământurilor fertile.
Ora prevăzută a sosit în fine,
Hei! Clopotelor, hei! Clopote, sunați alarma.
Sunați doliul pentru a-ngropa lumea! (I, 1, pp. 23-25)
Claire
Poporul este cel vinovat. Nu l-ai putut înșela decât înșelându-te pe
tine. Sare în ochi nevinovăția a tot ce ai făcut… Ah! Am o idee.
Masele sunt la fel de suspicioase, de dușmănoase, de ingrate, de
proaste precum cei care le guvernează. Ele nu admit niciodată să fii
doar mare și pur.
Hérénien
Îți interzic să gândești astfel.
Claire
Ieri o spuneai și tu.
Hérénien
Oh! La mine-i diferit!… (O pauză.)
Poporul mă iubește și eu îl iubesc, orice s-ar întâmpla, în pofida
tuturor. Ceea ce se petrece nu este decât o ceartă între noi doi.
(Insulte strigate pe stradă.)
Claire
Sunt acolo o mie care ne mușcă insultându-ne. Și sunt aceleași guri
care te exaltau! Ah! Lașii! Josnicii! Nebunii! (Noi furtuni de
strigăte.)
Hérénien
Într-adevăr, parcă nu m-au cunoscut niciodată.
Mergând, cu pumnii ridicați, spre fereastră:
Oh! Brutele! Brutele! Brutele!…
Apoi, revenind la birou:
Totuși ieri, la întâlnirea din Piața Veche, mă aclamau cu toții.
Haineau m-a apărat cu o asemenea fervoare, încât îi iert orice. Le
Breux a venit în fugă în această noapte să mă calmeze ca niciodată.
Ghicesc duplicitatea Regenților. Tot orașul Oppidomagne se întoarce
spre adevăratul său stăpân. Mi-a sosit timpul. Nu-i așa?
(Nerăbdător.) Spune-o odată!
Claire
Putem spera.
Hérénien
Nu, nu, sunt sigur!
În pofida acestor strigăte încăpățânate, a numărului lor,
Ghicesc deja că un buchet de mâini
Se va întinde spre forța mea, mâine.
Trecutul meu măreț îmi revine în minte,
Într-un reflux de amintiri
Și de spumă de glorie…
Parcă vorbindu-și lui însuși:
Țin, în acești doi pumni tot viitorul captiv:
Cei care mă bravează,
Ca și cei care și-au pus încrederea în mine,
În adâncul conștiinței, o știu.
Frumosul vis, care s-a întruchipat în mine,
Mai mult ca niciodată îmi cere din nou să trăiesc;
Iată vremurile și orele de care sunt beat.
Ce-mi pasă de proteste și de strigătele puternice
Și de rafalele teroriste:
Numai viitorul există în mintea mea,
Mai tare și mai real decât prezentul… (III, 1, pp. 99-102)
1Amintim de călătoria triumfală a lui Verhaeren, în
noiembrie-decembrie 1913, la Sankt-Petersburg și Moscova, de cele
aproximativ o mie de traduceri în rusă și 650 de texte scrise de
criticii literari ruși și, mai târziu, sovietici, consacrate
poetului.
-
