- Al. Florin Țene - Cuvinte din livezi
-
Cuvinte din livezi
Când a trecut atâta amar de vreme?
Iubito, peste noi zăpezi s-aștern,
Cât sunt aici cu tine, nu te teme
Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.
De când ți-a înflorit pe deget iarbă,
– vergheta legământului pe veci –
Lumina din oglinzi se-mpletește salbă
Când prin poezia mea tu treci.
Chiar dacă, tu, acum, nu mai ești
Fetița din livezi, dar ești bunică,
Porți cu tine traista cu povești
Pentru nepoțica cea mai mică.
A trecut, când, atât amar de vreme?
Iubito, peste noi se-aștern zăpezi,
Eu sunt aici, alături, nu te teme
Și-ți mai culeg cuvinte din livezi.
Lumină pentru Mama
În fiecare zi îți aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ți umil,
De am greșit, îmi port și-acuma vina
furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
Îmi port crucea plecării mele din sat,
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării.
Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,
Eu, lumânării zilei mă închin sfios,
De Sus, știu, tu prin lume mă urmezi
Și mă-ndrepți cu sfaturi când fac ceva pe dos.
Iubire și cald era mamă lângă tine
În universul casei în amintire rămas,
Dar o chemare încolțea, pe-atunci, în mine,
Destinul îmi pregătise-un Pegas...
De-atunci colind prin păduri înșelătoare
Tezaur de invidie, ură și venin.
Am mai venit la casa albastră pe-o cărare
Iar tu în ochi aveai lumină mai puțin
Așteptai tăcută cu fruntea de fereastră
Aveai în ochi așchii de întuneric
Iar gându-ți trimis spre mine-pasăre măiastră
Doar el mă cuprindea în miezul sferic.
O iubire de tine îmi intră-n sânge mamă
Cu ghiocei, mușcate și miros de pelin,
Dojana-ți blândă aș lua-o acum în seamă
Și m-aș întoarce acasă pe urme de senin.
Un dor îmi coboară în inimă de casă
De truda tatei, a ta și de înserate mângâieri,
Însă urma voastră de aer rămasă
Când o ating se preface-n ieri
În fiecare zi îți aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ți umil,
De am greșit, îmi port și-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
Mama, fiord al apelor liniștite
Din ochiul apei cu nori de pleoape
Soarele răsare ca un gând mai blând,
Când nări de căprioare se mulează-n ape
Și-o altă lume încolțește-n gând.
Acolo, memoria mea, închisă,
umple cu durere un alt gol,
Când căprioara a căzut ucisă
Tristă intră mama în simbol.
Vulnerabile stări de lună și de soare,
Sub care alunecă fregate de idei,
Le dedic mamei, din păcate tot mai rare,
Când plâng în mine cohortele de miei.
Inima mamei I
Avea băiatul mereu un dor de casă;
Iubirea mamei îl aștepta cu mângâieri:
Însă o clipă din ancestral rămasă
Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.
Cum raiul revenirii năștea așteptarea
Calul sub șa de dor i s-a uscat,
Un gând rebel i-a întunecat cărarea
Când mama îl vedea, de-acum, îmbrățișat.
O, de-ar fi știut ce fiu se-întorcea!
La poartă oprise un bărbat schimbat.
Nu mai era cel căruia, seara, când torcea,
Îi depăna povești cu fete de-împărat.
„– De ce m-ai născut în această lume?
M-ai întrebat dacă doresc?
Botezat am fost, fără să știu, cu-n nume;
De ce legea voastră s-o împărtășesc?”
...Și pentru toate acestea şi alte multe
Băiatul i-a smuls mamei inima din piept,
Aruncând-o în mărăcini s-asculte
Tânguiala lumii ca ceva nedrept.
Bărbatul se șterge de sânge în grabă
Cu-o aripă de corb în zbor,
Din tufă, îndurerată, inima întreabă:
„Dragul mamei, mâinile te dor?
Dragule, mâinile te dor?
Mâinile te dor
Te dor
Dor...” -