ascult loviturile ciocanului
cuiul intră destul de greu
în lemnul acela uscat
mâna copilului e atât de fragedă
și neantrenată încă
semnul exclamării pe care îl privesc
e chipul meu
iar acest nume cu care mă iscălesc
cu nemărginită mândrie
n-ar avea niciun sens
dacă nu era acea peșteră sau acel mormânt
oricum e nevoie dintotdeauna de un adăpost
și de o mână suficient de puternică
dornică să mângâie un creștet...
Ropsten
râul roșu ascunziș al marilor secrete divine
mă despic să-ți aud muzica și oscilațiile glasului
în ecoul căruia cresc arbori înalți
de neant și de falsă lumină
de mi se fac laturile două ceruri negre
niciodată Stockholm
n-a fost atât de înfrigurat ca acum!
printre degete trec zeii
trenuri împinse de iluzii și de brumă
chipul spre care mă îndrept
a luat forma muntelui de zăpadă
planeta sunetelor pleacă unde îmi va picura sângele
desfă-ți palmele ca un evantai
doar tu știi cu exactitate momentul topirii...
Sura 11
aurii se prind sunetele de mâini
formând cercuri în memorie.
atât de ostenit sunt încât
nu mai pot să număr valurile
ce mi se izbesc de tălpi.
amintirile se desprind de mine
străpungând distanțele
dintre spumă și zbor
când rana mi se așează ca o insulă
în apa ta
în așteptarea pescărușilor obosiți
de atâtea țipăte.
sub pliscuri
închid ochii precum un miez de pâine
destul de umed
închid ochii și tac.
Corul morții
Moartea e un pumn de nisip
pe care-l voi arunca în ochii mei
când mă voi sătura de privit ceruri
o ploaie torențială
pe care o aștept să cadă
când mi se usucă izvoarele
moartea e fluturele
care mă învață culorile zburând
deșertul care mă face să iubesc mirajul
moartea e doar tăcerea
tuturor copacilor din mine
în special în timpul înfloririi
e un cor de păsări ce-mi cântă
până când îmi adorm toate stelele nopții
moartea e epitaful de apă
pe care încep să-mi scriu numele
imediat după ce sfârșește primul meu strigăt...
Strigătul apei
e neastâmpărat dumnezeul meu
da e mic și neastâmpărat
îmi recită poeziile
mă obosește de câte ori le repetă
desenează cu creioanele mele colorate copaci
doar copaci cu rădăcini mari și cu aripi
deschide ferestrele
închide ferestrele
umblă la robinete să asculte strigătul apei
stinge lumina aprinde lumina
câteodată scoate animalul din mine
și se joacă cu el de-a război și pace
îl ucide îl învie îl plânge...
azi l-am trimis în ceruri să pot sta liniștit puțin
fără poezii
fără copaci și fără războaie
am tăcut
m-am dezgolit
m-am privit
trupul meu era o pată imensă de sânge
sufletul meu era o pată imensă sânge
m-am privit
m-am privit
până am început să mă izbesc de pământ
picur după picur
strigându-i cu toată puterea mea numele...