Nicolae
Petrescu Redi - Arhimede
Arhimede
Cerc pe nisip
desena Arhimede,
cerc de soldați
desena soarta.
Rază de gând
creiona înțeleptul,
umbră de lance,
zale de fum,
soarta.
Ecoul
Aud pe Titanic
triste vioare,
din lemn ce
n-ajuns-a
bărci de salvare.
Îndrept privirea
spre bărcile
cele,
barca lui Caron
e printre ele.
Se-amestecă
lacrimi
pe puntea suspinului,
viorile cântă
„Simfonia destinului”.
Ana Meșterului Manole
„Casă de piatră,
de piatră,
de piatră”,
îi cotropea gândul
ecoul urărilor
din ziua nunții.
„În miezul pietrei,
duios înmărmuri-vei”,
proroceau bătrânii.
„Fără soața-mi catarg,
visul meu, Ană,
din cer nu se vede”,
îi șoptea Manole!...
– Zidul se-nalță până-n povești,
spume de sânge îmi spun că trăiești,
Ană, trăiești?
– Ascultă, Manole, mireasa-ți e vie –
ce suflet îngheață zidit în făclie!
Mă rog la Iisus, la Sfânta Marie,
doar cerul e larg în strâmta-mi chilie!...
Meșterul Manole
își poartă crucea
de sare grea,
din lacrimi.
Prin mâinile Anei
trec, Doamne, cuie,
cuie de-agățat
icoane.
Regina Maria și-a lăsat inima românilor
Dintr-o casetă-albastră,
de mult lăsată-n dar,
răzbate-un ticăit
de ceas trecut prin jar...
E inima Măriei,
cea perlă de coroană,
Manole, ascultând-o,
pare-a-i vorbi o Ană!
Șiragu-i de bătăi,
cândva,-n Războiul Mare,
încununa un vultur,
încununa o zare.
Cu grijă de soldați, de oameni
necăjiți,
în patru cămăruțe, pansat-a mulți răniți.
Bătea la porți înalte
spre a grăbi
Unirea...
Departe, ce departe
părea că-i despărțirea !
Of, inima reginei
într-o casetă bate!
Retrasă-n al ei timp,
aproape-i și departe.
Ce rază îi dă viață,
ce vrajă o străbate?!
Oriunde e mutată –
și ferecată, bate!
Ecaterina Teodoroiu și ia
De ce leoaică par
prin vremuri
de urgie ?
Sub haina-mi ostășească
eu, Doamne, port o ie.
E rană și bandaj.
Aminte îmi aduce
de bolta zâmbitoare,
de frații mei căzuți
pe câmpul de onoare,
de dascălii din școală,
cu raze de beteală,
de muica mea căruntă,
visând să vadă-n poartă
un brăduleț de nuntă ...
Gornistul sună-alarma,
iar fulgeră,
iar tună,
minat de nori e cerul
când pacea nu-i cunună.
Strigăm din toți rărunchii:
„Pe-aicea nu se trece”,
ceva mă arde-n piept ,
fioru-i foarte rece.
Dispare-n ceți plutonul,
de glonț străpuns,
vestonul
cu lacrimi roșii plânge,
duios șoptește ia:
„Pe mine, Caterină,
de mult mă porți în sânge!”
Se scurge din ochi
raza,
puterile mă lasă...
Lungește-mi, muică, ia,
să par că sunt mireasă.