D. H. Silvian - Mărturisiri ascunse ale călătorului fără nume

D. H. Silvian - Mărturisiri ascunse ale călătorului fără nume
Astăzi e ziua în care nu au voie să-și calce pantofii. Nici de călcat între nu e permis. Părerile de rău sunt multe, dar se cere iertare, cererile sunt primite în așteptarea clemenței, și se merge înainte. În principiu, se trece de la una la alta cu speranța de mai bine, sau măcar la fel. Iar când tot repeți că a trecut timpul peste tine, îmi vine să te trec la colț. Aș trece cu vederea, că doar nu a trecut baba cu colacii, și trec în revistă toate cele adunate și făcute, însă nu pot fi de acord, noi trecem prin timp și nu invers. Nu căuta o scuză nesimțirii, nepăsării și superficialității. Delăsarea și lăsarea scurgerii timpului se numește lene. Puturoșenia nu se iartă nici azi, mai ales astăzi. – Când ai ajuns tu să fii așa? Când ai devenit ceea ce ești? – Am crescut cu fiecare vacanță. În timpul școlii mă mențineam, iar în vacanță creșteam. Excursiile, voiajele, ieșirile mă făceau să cresc. Pot spune, am crescut pe drum! Când mă întorceam, parcă eram mai bun, mai înalt, mai cunoscător, mai cu poftă. De ce să îmbătrânesc? De ce vrei tu asta? De ce ai decis tu să o faci pentru toți? Vrei liniște? Îți voi vorbi în șoaptă. Îmi ceri să nu mă supăr pe tine? Te voi ruga să ne supărăm împreună. Nu te poftesc de atunci, te cer de acum. – Te vreau decent, calm, însuflețit, dar cu mai puțin patos. Cruță, fii iertător, taci! – Din tăcere sunt multe de spus. – Șșș, am nevoie de liniște, de normal și decență! – Și ce dacă alea două se sărutau la colț de stradă? Doar sărutau amândouă ce-i mai frumos pe lumea asta: femeia! Ție nu-ți vine așa să te sui și tu într-un avion și să lași decența pentru alți neputincioși? Patima nu-și așterne culcușul în așternuturile bunelor moravuri. Spui că nici nu ai profitat îndeajuns! Ai dreptate, nu te contrazic. Atunci ne ascundeam în așternuturi de împrumut și poate aveai remușcări. Ce greu te trăgeam după mine! Era o seară târzie și caldă în care Bucureștiul se dăruia învelit într-o lumină de lampadare și roză. Cerul se lăsa violat de bubuitul și jăratecul artificiilor ce-l asaltau, trotuarele erau desculțe și lipsite de tălpi și de pavaj, iar cele câteva babe mici și îndesate, care se grăbeau să traverseze bulevardul prăfuit, nu se potriveau peisajului. Bătea din nou acel vânt de vară pisăloagă și de toamnă leneșă ce plimba pleonastic mirosul shaormei gătite și răsgătite cel puțin de câteva ori. Întrebai, mereu, unde te duc. Unde te duc? Nu am înțeles de ce trebuia să îți arăt și să îți răspund de fiecare dată. Te duceam întotdeauna bine. Te mulțumeam des. Te bucurai mult apoi. Poate nu îți plăceau surprizele, poate ți-era teamă că pierzi controlul. Cine te controla? Cui trebuia să dai socoteală? Nu-mi păsa, eu te purtam acolo unde bunul și binele poartă, sau se poartă. Și ne lăsam purtați. De ce să nu fi insistat? Da, am un dar, un fel de talent să ajung acolo unde e frumos la timpul potrivit. Auzeam zumzetul mulțimii, dar străzile erau aproape pustii. Oare îmi pierdusem al meu magic touch!? Atunci ce simțeam, ce auzeam? A, muzică, glas de femeie, prezentatori. Și te trăgeam. Și te lăsai ceva mai ușor. Un ultim colț și iată: mii de oameni, zeci de mii, și o scenă, tineri, artiști, copii, muzicieni, mega speakers și lumini, pink lights. Știam cine era, dar acum o vedeam pe viu pentru prima oară. Ți-am spus că e bună, ți‑am spus că am un gift să știu când cineva e bun! Și erau și Smiley și Puya. Vezi, ce era așa de greu? Îți plăcea, te vedeam cum adorai, mai ales locul pe care ți-l făcusem, chiar în față. Așa, ca să te simți și tu o VIP. Băiețașul de lângă tine, cu mâinile ridicate, de pe umerii tatălui său îi făcea semne, o respira cu deplin atașament. Sub gluga în dungi, care îi acoperea părul blond și lung, era fericit. I-am făcut o poză. Piața Ateneului era fericită. Noi eram fericiți! Ce puțin se cere, ce lucruri simple ne pot face fericiți! De data asta, câțiva ani mai târziu, în orașul meu era chiar frig. Stătusem afară puțin cam mult așteptând-o. S-a uitat în ochii mei, am salutat-o discret, fără să clipesc, fără să mă dezlipesc, iar ea a spus: cu ăsta vreau, eu cu mașina asta mă duc, eu cu el mă întorc. Știam că așa va fi, și așa a și fost: yep, „bop bop, close the shop, a big night on the rocks”, allez, allez! – De ce te bucuri când fac o greșeală? De ce aștepți cu nerăbdare momentul în care voi greși? Îmi cauți cu minuțiozitate imperfecțiunile. Și te bucuri de parcă m-ai dori defect. – Nu se poate, asta nu o cred, nu îmi vine să cred ce aud. Cum să se bucure? Tu nu greșești niciodată! – Vă cer iertare, e adevărat, eu nu greșesc niciodată, aș fi înconjurat de prea multă bucurie. Aerul de afară, ba cald, ba rece, și cald și rece, frunzele care se țin morțiș, sărbătorile, pe care des le ignorai, mustul, pastrama, zacusca, vederile primite, vederi netrimise, anticariate, iarmaroc, mirosuri, gusturi, toate-s predispoziții ce mă aduc mereu la tine, toamna, mereu toamna, ca un semn, cu un semnal, o afirmare, o amendă, o aroganță amendată de un orgoliu tomnatic. Însă, și în ciuda ascunderii, căci suferința se cere de cele mai multe ori ascunsă, cum simt, miros și gust, mai vreau și știu că mai pot, și nu numai că eu nu greșesc niciodată, dar știu că am dreptate. Toamna asta, începutul ei, mă rupe din ce în ce mai adânc. Dor de dor. După atâta dulce și amar, știu bine de cine. Cu toate că te-am ramplasat de câteva ori, și bune, tot la cuiul tău se oprește roata norocului, iar vremea mea tot pe tine cade. Tu ai să-mi spui acum că doar cădeau și că tot ce a fost a fost, iar eu am să-ți vorbesc de ce este pe cale de a fi, și mă întorc și ne văd cum tulbure ne îndreptam ținându-ne iară de mână pe străzi întortocheate, preîntâmpinând momentul. Nu mai fusesem niciodată aici, dar cunoșteam deja locul, știam unde mergem, știam că istoria l‑a transformat în muzeu, eram împreună pentru a o pătrunde, și împreună, scările trecutului doream să le pășim, dar odată ajunși în fața lor, ai început să tremuri, fața ți se schimbase, nu vorbeai clar, nu se distingea ce spuneai, doar un lucru, doar ceva de neconceput, mă îndrumai să intru porțile templului singur, fără tine, fără motiv. Nu te recunoșteam, și în vârtejul clipei ți-am înmânat cuvinte cu tăiș, tumoarea să ți-o scoată. Nu mai știam cine ești, dar știam de unde vii și cine te mână. Nu putea exista un vizavi, nu îți puteam permite existența peste drum. În față, în punctul exact opus nu aveai loc, nu era nimic de înțeles față de, nici în raport cu. În comparație cu ce să accept, vizavi de ce, vizavi de cine? Și am încleștat pumnii, și cu părul tău în mână am traversat strada. De păr dusă, ai intrat și porțile și vestibulul, am trecut nava cu tine și te-am lăsat la picioarele altarului, unde să îți continui sacrificiul. Iar ei își puseseră viața în cutii, miniaturi, bucățele și tragice rupturi de amintiri fără nume. Nu ceruseră nimănui să fie protagoniști, nu ceruseră muzee, monumente sau inscripții. Însă, acum și nu demult, cioburile existenței lor se regăseau în vitrine, pe străzi întunecate. Istoria se transformase într-o unitate comercială care le-a achiziționat suferința pentru a o vinde călătorului avid de curiozități. Ei nu au avut privilegiul să întrebe de ce, și nici dacă o meritau, nu fuseseră aleși pentru a li se răspunde. Nu plănuiseră să fie eroi și nici victime, și nu, în niciun caz obiecte vechi de anticariat. Îmi spuneai, te întrebai, mă întrebai, gândeai cu voce tare: „cum de faci, exact asta este, cum de te nimerești cu ce-i mai bun, cum până la urmă ai nu numai bun, nu prost, nu rău, dar… cel mai bun?!”. Am zâmbit fără modestie, aproape am râs, dar nu de tine, și nici de întrebare, era un compliment pe care îl acceptam cu mândrie, o lecție de realitate, de viață, credință și împlinire. Când cauți absolutul, până și fărâmăturile sunt grandioase. Când împarți bunul, bun capeți! Un zâmbet, o privire, un gest plăcut, o vorbă bună, o mângâiere: lucruri simple cu puteri magice. De cauți bunul, bun găsești. Tot ce trebuie să știi este să nu păcălești și să știi să iubești. Știi prea bine de ce nu-mi ești soție. Ne despart altarele. Eu nu mă închin la niciunul, iar tu nu ai învățat cum să o faci. Și se pare că nu poți toată viața să rămâi turist. Dar, în istorie accidente se întâmplă, în viață mai mult, iar pe stradă și mai mult. Ieri am distrus mașina. Vezi, mă lăudam, eram plin de mine și am fost pedepsit. Partea proastă, cea care este cea mai nefastă, este că nu știu de ce. Nu, nu de ce am fost pedepsit. Asta nu mă miră, sunt destule și din plin. Însă, nu înțeleg ce s-a-ntâmplat. Ploua! Era întuneric și la mine. Păcat! Somn ușor, altarul meu! Sunt vinovat și mă închin. Și la picioarele tale. Sunt iarbă, sunt un spin, nu bun, sunt chiar hain. Am avut un accident. Nu sunt o victimă. Dar mă doare peste tot. Mă doare, doare că nu sunt perfect! Am fost! – Ești cauza, tu ești durerea lucrurilor! Ajunge, ai umplut îndeajuns pocalul cu toate sfaturile tale, eliberează-ne de tine! Mai lasă-i și pe alții, permite, îngăduie! – Te las, pa! Dar nu mă lasă vorbele tale. Patul te încadra la fel ca scoica ce o aducea pe Venus la mal. Stăteai dreaptă și-mi cercetai părerea. Apoi, am mâncat. La masă. La masa noastră toți sunt bineveniți, toți sunt egali, unii mai egali ca alții, și se stă unde se poate. Masa noastră e a mea. Căci eu am pus-o, eu am dat-o. I-am făcut o poză. Toți eram fericiți, toți eram frumoși. O masă frumoasă cu oameni frumoși. Unii mai mult ca alții. Aveam aproape 16 ani, obținusem cu mari intervenții o cameră la Montana, și schiam, și eram bine, bine îmbrăcat, și eram filmat, și eram unul dintr-un grup de temerari pe care îi lega aceeași tinerețe. Și ne plăcea muntele și înălțimea lui, și soarele peste nori. Cu toate că eram pe post de ștab și plătisem din plin cele două paturi, și cu toate că știam și că mi se atrăsese atenția că voi avea un concetățean posibil și repartizat de ONT cu care voi fi obligat să împart camera, totuși, mare mi-a fost surpriza când, după vreo zece zile, am văzut dulapul invadat de haine străine cu preponderență gri și bej. Ceea ce nu am știut era faptul că va trebui să îmi împart și altele cu el. „Păi ai două canadiene, cum asta? Păi și eu vreau să merg pe munte.” Și-o pune fără să ceară voie, și în oglinda holului îngust se laudă cât de bine îi vine. „Nu mi-ai răspuns, cum de tu ai două și eu nu am niciuna?” Era de la Partid, avea mutra aia tipică untdelemnie și era prima oară că-l vedeam, dar îl cunoșteam, îl întâlnisem și aveam să-l întâlnesc din ce în ce mai des, era genul ăla standard de om pe care îți este bine să-l eviți. Își aruncase expres carnetele pe noptieră. Iar eu, ca prostu’, am răspuns că una este pentru schi și alta pentru zi de zi. „Atunci, când tu ești la schi cu una, eu o voi purta pe cealaltă.” Sângele îmi lovea ba timpanele, ba vârfurile pantofilor. Deci, îmi umblase în lucruri, îmi făcuse inventarul și mă provoca deliberat. Am apucat să spun nu, când, spre norocul meu, se bate la ușă. El se repede și deschide. Era prietena mea de munte care își împărțea și ea tinerețea cu mine și din când în când, cu cine îi era mai bine. Era micuță, bine formată, foarte bine formată și purta prea mult machiaj. Avea părul vopsit și scurt, portocaliu, buze obraznice și prea mult ruj. Nu o oprea nimic, și fără să necesite o invitație, intră, trece pe lângă el, se ridică la urechea mea și mă întreabă dacă ăsta e ăla, pentru ca mai apoi să se pună leoaică, în fața lui. Iar cu buzele alea rotunjite de atâta ruj, i se răstește. „Cine ești? Și ce cauți aici? Asta era camera noastră, și acum mi-e frig și mi-e somn.” Și își scoate pantalonii fără a se grăbi, chiloțeii aproape că-i acoperă minunata insolență protuberantă, și se ascunde în așternuturi. Ea, avea deja 16 ani. El își arăta gingiile într-o grimasă nătângă; avea vreo treizeci și tunsoarea aia tipică pe numere. „Păi, mă culc și eu!” Și se băgă îmbrăcat în patul lui. Iar eu, mă uitam așa, la amândoi și la culcușul lor plătit de mine, și… „Ce stai, vino să mă încălzești.” O, o, nu el, ci ea mă chema! El, se făcea că deja sforăie. Nu ne păsa de el. Patul era îngust și ea mă îmbrățișa cu picioarele ei pulpoase și primitoare. Ne băgam unul în celălalt, avea prea mult ruj, dar ne era cald și ne era bine, iar strâmtoarea nu mă deranja. Nu știu ce mi-a șoptit când el a mormăit ceva în replică. Oho, atât i-a trebuit, a tras pătura și cearceaful de pe noi, expunându-ne, și a început să mi-l mitralieze! „Te faci că dormi, te faci, te prefaci, poate că na, vrei să ne și vezi! În loc să fi plecat elegant din cameră, tu rămâi și tragi cu urechea și cu ochiul la doi copii care se odihnesc după o zi de sport sănătos!?” „Păi, voi sunteți fără rușine!” „Adică, vrei să spui că eu mă… aici, și tu vrei să privești!? Poate vrei să scrii asta în raport!? Stai, că mă duc să o întreb pe mama dacă asta este ce trebuie să faci.” Cât de membru activ era, așa de activ a părăsit camera. La întoarcere, ea plecase, iar el nu a mai scos un singur cuvânt. Nici eu. Dimineața, eu am suit devreme la Cotă, el cred că încă dormea, iar seara, dispăruse. Mi-am găsit canadiana la recepție. Soacră-mea, azi, după patruzeci de ani, a descoperit disco și s-a supărat pentru că m-a bufnit râsul. „Poate vrei să spui că l-ai redescoperit.” Îmi povestea că la ei în casă nu se râdea, iar că acum vrea să moară pe o muzică veselă și fără să sufere. Eu i-am spus că toți suferă înainte de mor. M-a contrazis și mi-a relatat, cu o oarecare invidie, că socrul ei s-a dus pe loc uitându-se în bucătărie la soția lui, pe care nu o iubea. Și eu i-am răspuns, vezi, nu numai că a murit suferind, dar a suferit o viață întreagă. Sau, cine știe, poate că în momentul ăla a fost cel mai fericit. Mă duc să-i pun „Born to be alive”, versiunea lungă, the album version: 7 minute și 26 de secunde. Cred că și Patrick râde. Mâncasem bine la un bistrou scump, dar extrem de bun. Meritase și eram mulțumiți. Ne-am urat pe curând și i-am transmis complimente șefului, care a ieșit să ne strângă mâna. Ne-am plimbat puțin, îmbrățișați, prinși în satisfacerea necesităților corespunzătoare și, din ochi, am hotărât calea hotelului. Remarcasem un bețiv care-și alegea cu insistență victimele printre mașini și care nu pleca până nu primea birul. Nu prea mi-a plăcut și îl urmăream de un timp cu privirea, în caz că. Maniera în care cerșea era puțin cam agresivă pentru gustul meu. Ne întorceam pe aceeași străduță, iar chelnerii micului restaurant închideau deja ușa și duceau gunoiul pe gang. Zgomotul lor i-a atras atenția și i-a văzut, și ne-a văzut. Nu era decis la cine să meargă mai întâi. Nu mi-era frică, trecusem pe aici de sute de ori în pantaloni evazați, saboți și cămăși mulate. Cândva, în colțul ăsta de stradă se cerceta moda, apoi s-au tras gloanțe, iar restul a rămas în istorie. Cu pași rapizi, decizia a fost luată. Îi alese pe cei doi băieți de la bistrou, care, de îndată, îl și alungară. De unde eram, auzisem ceva de un foc, o țigară, lucruri specifice repertoriului de acostare și atac. Nesatisfăcut, se întoarse, refuzul îndreptându-l către noi. Enervați, chelnerii au țipat amenințându-l, iar el a fugit și s-a ascuns între mașinile parcate. I-am întrebat, în trecere, pe cei doi tineri care ne-au salutat din nou, dacă e ceva de capul lui, iar ei m-au liniștit cum că nu e periculos și să nu îmi fac griji pentru noi. Iar eu le-am răspuns că nu pentru noi îmi făceam griji, ci pentru el. Așa, în caz că. Și toți au râs. La noi în casă se râdea mult. Am lăsat briceagul în buzunar. Mă tot întrebi de ce nu scriu despre prezent. Nu pot. Odată scris, devine trecut. Iar despre viitor, mă deranjează să mint, îmi plac certitudinile, prefer să inventez adevăruri fără a face promisiuni. Așteptam un taxi, nu știam ce îmi va aduce viitorul, nu eram sigur nici măcar de prezent, când am văzut portarul că ia așa, o poziție de drepți. Din Maybach-ul negru lucitor, un bărbat superb, într-un costum Brioni la fel de impecabil, a coborât și a fost dus direct în sala de mese a hotelului. I-am făcut cu ochiul celui care îl aștepta și i-am spus: „bravo, unul greu, stați la salut, mișto băiatul”. „Ce greu domnule, să-i vezi patronul, ăsta nu-i decât șoferul, a venit să ia comanda.” Și deodată, a apărut cu două chelnerițe sexy, și toți, plini de cutii aromate, s-au suit în mașină și au plecat. „Barosanului îi place chinezesc.” „Și observ că-i și place să fie servit.” Cert este că lucrurile nu mai erau ca în trecut. Oare!? Cine a avut trecut, are și prezent și viitor. Iar cine nu, îi va trece. Eram pe râu, un fel de lac cu o mie de insule, trăgeam tare la pedale contra curentului, ne țineam aproape de mal ca să nu ne pierdem și priveam în sus la gardul electrificat ce păzea un castel modern de o mărime total nelalocul ei. Avansam încet cu gura deschisă. Din stufăriș câteva gâște sălbatice rup tăcerea. Lin și fără efort, un caiac cu un domn bine bronzat și musculos padelează pe lângă noi și ne salută uimirea. Îi fac un compliment. „Dacă este casa dumneavoastră, cu deplină admirație, vă felicit. Dacă nu, să îmi spuneți dacă știți a cui este.” „Ha, ha! Nu este a mea, dar probabil că este a unuia care, în cinci ani, își va petrece viața în pușcărie.” Nu miroase prost, viața e așa cum trebuie, are și valuri. Nu te strâmba, rămâi, fii în viață, bucură-te! Uneori pute a om rău,‬ sau doar pute rău‬, dar cel mai des, doar pute a om. Să dau mai mult și să primesc mai mult!? Sunt mai mult decât te așteptai? Te miră că încă te aștept? Te așteptai tu să întreb? Ce aștepți? Sunt unde mi-ai lăsat amintirile să îmi vorbească și unde vorbele nu înlocuiesc dorințele. Sunt unde nu te voi mai vedea și totuși acolo unde simt multă bucurie. Sunt bine, am rămas la fel de neschimbată pentru tine. Așa mi-ai cerut. Nu mă întrebam multe. Nici eu nu alegeam. Mă lăsam aleasă. Până ajungeam în cameră, călcam drumul cu încetinitorul. Într-un ritual neregizat și cu dorința în ochi, prelungeam preludiul. Cu tine, în timpul sexului, iubeam. Te‑am așteptat de când eram copilă. Te-am numit al meu pentru un pic de viață, așa precum erai, precum îmi ești, și te-am ascultat. Asta‑ți e răsplata, ți-e dor, și asta-ți e pedeapsa. Periculoasă soartă, nu-i așa? Ce zici? Nu ne-am plimbat între minime și maxime. Aveai dorința în ochi și înainte, și în timp ce, și după, mai ales după, și începeam din nou: cu parfumul, chimia, împreunarea, alinierea, tandrețea, nebunia, plăcerea, mușcăturile, întâlnirile, toate, toate la maxim. Zic! La fel făcea nevastă-mea în copilărie. Când era plină sau plictisită de ce mai avea de mâncat, împrăștia resturile pe toată suprafața farfuriei. Aseară mi s-a spus că nu împărțim nimic, că doar împrăștiem. Dreaptă în justețea ei dureroasă, această constatare m-a mișcat și m-a atins adânc. Acum nu mai face chiar așa, acum lasă doar o bucățică neatinsă, ca și cum ar demarca prin această afirmație existențială faptul că am fost, am trecut și că am existat și unii, și alții. Iar unii trec cumplit, amarnic și chiar extrem de periculos. În „Dimineața care nu se va sfârși”, Eva dorea să-și împartă sângele cu toți. M-a cutremurat imaginea acelei scobitori însângerate pe care a pus-o înapoi în suport cu celelalte, pe masa restaurantului. Ce face o femeie să se dăruiască într-așa fel? Am încercat toaletele, să fiu sigur că funcționează bine. Apartamentul resortului all inclusive era spațios, frumos și primitor. Totuși, un veceu nu mergea bine. Am ridicat cu greu capacul. Placa raftului era plasată exact peste și nu permitea să vezi interiorul tancului de apă. Am pus mâna înăuntru și am scos o bucată de hârtie, un ambalaj de tampon sanitar. Am avut un presimțământ, știu, nu, nu se putea, de ce, cum, nici nu era ușor, și totuși, da, totuși, am simțit ceva de plastic, cilindric, ceva care împiedica scurgerea și tragerea apei. Aplicatorul de tampon era mov și făcea clic. L-am scuturat de apă înainte de a-l arunca și o picătură de sânge a căzut pe marmura băii. Mă întrebam, eram curios, wc-ul celălalt era bun, dar totuși. Trebuia să plecăm, nu am mai avut timp să verific, însă la întoarcere, seara, am scos capacul, era mai simplu, toaleta asta nu era încastrată în mobilier, și spre uimirea și satisfacția curiozității mele insuportabile, un alt aplicator mov plutea în apa rezervorului. De data asta am folosit o pungă de plastic. A doua zi am observat că se terminaseră kleenex-urile. Totuși, cutia era grea. Am deschis-o, la fundul ei mai erau încă multe șervețele de hârtie, dar pe deasupra lor era pus, da, un aplicator de tampon folosit, tot mov. Am cotrobăit cu lanterna în lung și-n lat toată suita asta de lux. Am găsit doi crabi care veniseră și ei să ne ureze bine ați venit. Într-adevăr: o primire all inclusive! M-am interesat și am aflat că locatarii anteriori erau din Texas, un el și o ea, un cuplu normal în banalitatea sa cea mai comună. Duminică dimineață te-am mușcat între coapse și mi-ai spus să-mi cer iertare. Mi-ai mai spus că-ți vine să vomiți. Iar eu mi-am luat erecția și am plecat. Nu suport repulsia. Dar m-ai prins de un deget, m-ai întors în tine, și am închis ochii. – N-ai decât să te duci să te controlezi. – Ar trebui, e scuză bună. – Eu fac dragoste numai cu oameni de seamă. Dacă îți era frică, de ce nu ai venit cu prezervativul în buzunar? – Ba am venit! Cum de ție nu-ți era teamă? Stăteam în fața porților. Nu, nu erau porți, nici uși, nici gard și nici cărare. Era doar un început de deșert și un sfârșit de oraș asaltator. Coborâsem de pe cămilă. Le vedeam, pășeam mătreața lor milenară și le cutezam intrarea, un triunghi în triunghi, o mușcătură în straturi de piatră. Uitasem de grup, eram singur. Nu mai vedeam nici hoardele de turiști, nici pălăriile lor caricaturale, nici autobuzele, nici beduinii, nici aparatele de fotografiat, nici forfota, nici ghizii poligloți și nici hoții de buzunare. Nu mai auzeam rugăciunile și nici chemările lor, nici infernul constant al claxoanelor, nici ofertele de schimb monetar. Eram doar eu, priveam deschiderea piramidei și pentru prima oară în viață mă simțeam beautifully insignificant. Aș fi dorit să-mi împart sentimentele, să mă împart, dar eram prea mic, prea puțin, și m-am bucurat să fiu singur. Singur, simțeam și vedeam mai bine. De data asta preferam sihăstria. Lui Marc cuvântul „uniți” îi dă frisoane. „Îi pui pe oameni împreună și fac prostii!” Da, îi dau dreptate, împreună oamenii fac prostii, dar și grandioase minuni. Și uitam de ce, și cauza, și scopul, și sacrificiul, iar sacrificații rămâneau dispersați la poalele măreției. Și toate astea în drum spre tine. De cele mai multe ori singur, dar din când în când și împreună. Practica era necesară. Mă mai opream pe ici, pe colo, fiind de datoria mea să aplic și să verific efectiv cunoștințele teoretice dobândite. În ultima noapte mă invitase la ea, hotelul ei fiind la câteva străzi de al meu. Îmi aduc aminte ce șocat am fost să văd oameni dormind în nisipul lăsat pe trotuar de la câte un bloculeț în curs de renovare. Dar mi s-a spus să nu-i plâng, deoarece ăștia sunt cei norocoși: nisipul e moale și curat. Ne-am oprit la bar și mi-a oferit un Martini, și încă unu’, și vorbe, și întrebări, și propuneri. Îi plăcea accentul meu în franceză și îmi asculta poveștile, iar eu povesteam. Și orele treceau mai repede decât aș fi vrut. Dorea să las excursia și să rămân. Era încă frumoasă, încă tânără și foarte curajoasă: o belgiancă în Cairo, la deschidere de granițe. Și de deschis, era deschisă și extrem de mărinimoasă. Venise și ea cu o excursie organizată și rămăsese, așa puțin, vreo trei luni. În hotel toți o salutau, o cunoșteau și îi făceau cu ochiul, dar și mie, mai ales mie. Am stat până la cinci dimineața, nu am rămas, prea mulți clins d’oeil, am fugit spre hotelul meu, am urcat în grabă scările, mi‑am aruncat lucrurile în bagaj și am prins autocarul, dar nu înainte de a primi o papară gigantică de la colegul meu de cameră care nu dormise toată noaptea de griji. Era un bătrânel, un fermier, crescător de cămile, care credea că pijamaua nouă pe care nevastă-sa i-o pusese în geantă, constituia un veșmânt elegant de supeu. Apropo și fiindcă a venit vorba de wc-uri: ca să nu o consume făcând risipă în mod ușuratic, țăranul ăsta al deșertului nu trăgea niciodată apa. Am tras-o eu, aveam douăzeci de ani și nu mă temeam de risipă. În prezent, poveștile nu sunt decât banalități frivole. Lasă-le să treacă un pic prin cearcănele timpului și ele devin legende, „the stuff of legend”, remarcabile celebrări ale celor scurse. A cerut de ziua lui să-i aducă mulți invitați bine îmbrăcați, iar ea i-a răspuns că o să treacă pe la cimitir să-i facă rost. „Astăzi am împlinit 92 de ani, de ce toți oamenii arată la fel ca ieri?” Viața e un film subtitrat într-o limbă pe care nimeni nu o cunoaște. Mai ții minte de câte ori am văzut Sandokan în cinematografele alea de cartier, sub paltonul tău verde?! De câte ori am încercat să intrăm la Reds?! Viața e o Comedie mută! Ne străduiam să nu facem zgomot, dar sunetul iubirii nu poate fi asurzit. Mimam ude plăceri de vlăstari și ni se părea normal ca mimul să fie singurul care vorbește. Eram proaspeți și plini de pofte. Te căutam, iar tu mă lăsai să te găsesc. Șșș! – Mă crezi dacă îți spun că încă îl mai am? – Eu verific și cred tot. Te-am crezut întotdeauna. A, paltonul ăla milităresc, rusesc: un clasic! Ce ne mai ascundea de lume! – E la ai mei în cămară. Și acolo ți-ai lăsat amprenta. Ai mei nu mai sunt, dar tu… da. Ești peste tot: desenele, măștile, plicurile, surprizele, florile uscate și presate, covorul, fotoliul, paltonul. Nu crezi, vino să-l vezi! Nu mai țin minte când a fost ultima dată, nu l-am purtat de ani și ani. Nu m-am îndurat să-l dau și nici să-l arunc, e încă bun, cred că, încă, acoperă destul de bine. Vino, dacă nu crezi! Ce șșș? Și ce Reds? Reds a fost făcut după ce m-ai părăsit. Nu cu mine intrai. Hai, vino, vino să-l vezi, poate mergem la un film. S-o fi jucând viața noastră. – Eu vreau și eu joc. Nu sunt mofturos. Mă vrei, mă ai! M-aș da pe bani, dar nu am. Nu fac mofturi. Ce vezi, asta privești! Pardon: asta primești! – Râzi tu, râzi! – Lasă-mă să râd, că de plâns, plâng alții! – De ce să plângă alții? – Nu asta am spus! – Era chiar un palton frumos. Și îl purtam bine. Toată dimineața am jucat poker cu părinții mei. Trișau încontinuu și îmi luau toți banii. Mama era crupierul și partida devenea din ce în ce mai înflăcărată, tata fiind singurul care câștiga. Din nou și din nou și din nou, și cu toate că știam că era numai un vis, nu mă puteam smulge din el. Mâncam un sandvici, aveam mâinile pline de unt și nu puteam să țin cărțile ca lumea. Se vedeau și de pe o parte și de pe alta. Jucam un joc recurent și obsesiv. Mai scăpam câte una care cădea în sus. Eu le căutam sub masa rotundă, dar cărțile de joc loveau plafonul. Nu aveam tavan. Aveam doar un nor obișnuit, ca toți norii. Nici ai mei nu mai sunt. „Nu i-am bătut, ce să-i mai bat.” Eram trei, eram mai mulți prichindei, dar de ăștia îmi aduc cel mai bine aminte. Semnul dintelui lăsat în degetul mare de la mâna stângă îmi ține memoria proaspătă. Mă mușcase într-atât, încât tat-su a trebuit să-i descleșteze maxilarele ca la un buldog. Nu fusese ideea mea, ei mă numiseră căpitan și purtam titlul și funcția cu mândrie. Poate că asta îi declanșase talentul de canin. Ne plimbam în livada de la poalele cetății și cercetam cu atenție posibilitățile în formație. Câteva movilițe ne atraseră curiozitatea de exploratori. Nu eram novici, am înțeles imediat că ne aflam în fața unei mari descoperiri. Mormântul împăratului iepurilor nu își găsea justa valoare într-așa un peisaj sterp. Am fugit în casă și am adus sacul de sport pe care tatăl meu îl prețuia nespus de intens. Era un sac din ăla cilindric, tipic, de pânză tare și cu fund de piele și buzunar și șnururi. Am adăpostit tot nisipul sacrei movile în sac pentru o înhumare într-un loc mult mai demn de așa nobilă poziție. Însă, din nefericire, vocile mai puțin regale ale femeilor prezente au vibrat poruncitor valea: „la masă, la masă, la masă!”. Cei doi complici mi-au ținut băncuța sau fundul ca să nu cad, și cu chiu și cu vai am agățat temporar comoara în cuierul de la intrarea în casă, un hol lung și întunecos care tăia culcușul familiei de lumea promițătoare dintre ruine și Ozana. „Veniți aici, veniți aici!” Așa ne-au făcut scularea aceleași voci care ne îndopaseră seara de dinainte. „Ne-au invadat furnicile! Sunt peste tot, pe podea, pe pereți, intrarea e plină!” Îl văd pe tata încă în pantaloni de pijama, pe bunica, văd mături, cârpe, găleți și pompa aia cu cap de mort din tinichea. Mă gândeam, cu toate că încă nu făcusem pregătirile cuvenite: „o fi venit și furnicile la înmormântarea împăratului iepurașilor”. „Și cine a pus tot nisipul ăsta în sacul meu nou?” Verii mei: nimic, norocul meu, nu au reacționat, nu făcuseră legătura. Nu degeaba eram eu căpitanul. Iar tata, dacă ar fi știut cine a adus mușuroiul ăla de furnici în casă, cred că asta ar fi spus: „ce să-i mai bat”. De ce îți povestesc eu asta, acum?! Știu eu, dacă vreodată va trebui să mă identifici: la mâna stângă, sub unghie, puțin înspre stânga, la degetul mare, vei găsi o mică cicatrice în formă de incisiv. O port de la patru ani și jumătate. Tatăl lor s-a prăpădit ieri. Căpitanul Dudanski îl salută! – Și pe noi cine ne ajută? – Îi îndrumăm pe părinți, îi îndrumăm pe copii. Pe noi cine ne îndrumă? Cine ne ajută? – Facem totul cum ne duce capul, de capu’ nostru. – Ne facem de cap! Ajută-mă să te caut, dar nu, nu voi veni niciodată, calc acum singură și orașul are un zgomot sinistru, fără noi, fără tine, nu mai pot să, nu am mai mult, nu mai pot să fiu, m-am golit, nu mai pot să fiu goală în fața ta, nu mai vreau să mă vezi, nu înțeleg de ce nu îmbătrânești, de ce nu o faci și tu, nu mă chema că nu vin, nu mă, am fost blestemată, nu mă mai blestema și tu, ajută-mă, distruge, împrăștie, eu nu pot decât să aștept așa precum, așa de o viață, doar a mea, a mea și fără tine, m-am obișnuit și am pretenții, dar nu multe, și atunci nu am să‑ți spun niciodată, da, din nou niciodată de ce nu plec, doar stau, însă nu găsesc, iar umbrele mă sperie, mă dor, mă împiedic de ele, mereu și în aceleași locuri, mi le amintești mereu, ajută-mă, ocupă-te și tu de altceva. Știu, tu găsești. Ai știut să o faci dintotdeauna. Eu nu am învățat. Nu am să te rog niciodată să mă ajuți să te găsesc. Cineva mi‑a spus că te-a zărit. Eram doar eu, privind în geam de vitrină, agățându-mă în disperare de ce a fost. Eram doar eu, eram de ambele părți ale geamului. Tu luai poza. Arată-mi-o! Acum, pe loc, că pe celelalte ai tot uitat să mi le arăți! Nu trebuie să dai nimic la developat, acum sunt digitale. „Te plimbă, te poartă. Te plimbă, te, dar nu-ți bate la poartă.” „Are un stil aparte.” Așa o fi, am eu stilul meu. Nu sunt în căutare de stil, caut stilul, caut să fac stilul și nu în stil. Trec peste, trec prin. Trec plin. Aștept să mi se iasă cu plinul în cale. Ca să îmi meargă bine. „Mi-a ieșit cu plinu’ în drum.” Tata o spunea. Și așa v-o spun și eu. „Se duce, se-ntoarce, se duce, se-ntoarce, te învăluie cu toate. Este o morișcă permanentă.” Sunt, și ușa-mi pare cunoscută, dar eu la ea nu bat. Ăsta-s eu! Eu, eu, eu! Deschide! – „Mai ții minte iubito?” Am fost. Am fost mereu, mereu invers. În loc să visez că fac dragoste cu ele, eu chiar făceam, iar visul ți-l dăruiam. Cu tine visam dragostea de vis, cu tine mă iubeam în vis. Ți-am fost fidel până și în vis. Mai ales în vis. Visam! – Mai spune o dată „vis”, ca să te cred! – Mai ții minte iubito, pașii de fier pe care îi călcam în ajunul despărțirilor? Dar cei zburători? Nu sunt zeu, nu sunt zeu! – Zău!? – Doar om și nici atât. Praf, piele, uscăciune, eram eu, câțiva ani scurși, o cutezanță și un strigăt de dorință. Sunt fidel dorințelor mele: merite, nevoi. Sunt un nevoiaș, visez! Și mi-e precum merit. – Ți-e dor! Nu te mai zbate, zău! They say to forget and forgive, but lately, with age, I forget what a have to forgive. Nu sunt supărat. De ce să mă supăr? Nici mohorât. Doar observ. Mă resimt pe post de spectator. Când eram mai tânăr, spuneam că iert, dar nu uit. Acum uit ce trebuie să iert. Mă acuzi, mă judeci, mă scuipi: „ubi bene ibi patria”!? Păi sigur că e bine. Binele eu îl dau! Patria eu o fac! Acolo unde eu sunt, acolo unde eu calc, acolo unde devine patrie! Ce te iei de culoarea panglicii? Nu mă supăr frate, dă-mi câte medalii vrei!