- Elisabeta Iosif - Cină cu Veturia (fragment din romanul omonim)
-
– Cu ce vă pot fi de folos, domnule Alexandru Vativer?
– Fiecare poveste este un sâmbure de roman. Dacă îmi permiteți, am să vă spun și eu o poveste adevărată. Poate vă va interesa pentru cartea dumneavoastră, dacă nu-i prea mare îndrăzneala…
– Depinde de cât este de interesantă și cum se va înscrie în contextul acțiunii romanului.
– L-am rugat pe bucătar să-mi divulge titlul cărții, care v-a creat dialogul cu el.
– L-ați cumpărat cu un bacșiș gras…
– Știți, autorul Psihologiei gustului, Brillat-Savarin, spuse ca și cum nu auzise remarca Veturiei, mi-a suscitat interes încă din copilărie. Străbunica Lelia îmi dădea să citesc, fără să mă oblige, având grijă să aibă titluri atrăgătoare. Cum era acesta. Se amintea în carte și despre Grimod de La Reyniere. În domeniul gastronomiei, era autorul unei politici a gustului. Eu m-am născut în Franța, mama aflându-se la Paris la studii. Străbunica, o persoană cultivată, îmi povestea cu mult umor despre excentricii vremii sale, cu care se întâlnea adesea la spectacole teatrale. Și eu, adolescent fiind, eram atras de teatru. Am cunoscut actori renumiți. Când am devenit student la Academia de Teatru, am asistat la citirea unor lucrări încheiate sau a unor episoade care erau apreciate sau nu, unele puse în scenă nu în teatru, ci în vilele unor personaje importante ale epocii, făcând furori în epocă. Și pe vremea tinereții mele, Grimod, care lăsase o serie de scrieri, era considerat un „Diogene modern” și a rămas până în zilele noastre „un amestec de legende și anecdote autentice, o combinație de mituri, fabulații și fapte fanteziste” – cum amintește și Michel Onfray. Lucrurile care se desfășurau nu mai păreau trecute, ca și epoca sa, ci deveneau, prin jocul scenic, adevărate.
– Năstrușniciile lui Grimod…
– Nu numai că am ascultat și am citit multe despre „piesele” teatrale create de el, ci și pentru că m-a atras scenografia lui din acea epocă. Era specială. La fel și jocul. El avea nu numai pasiune pentru teatru, dar era un scriitor care publicase reflecții dramatice, „reușind performanța de a redacta la fiecare zece zile șaptezeci și două de pagini care vorbeau despre spectacolele din cele șase teatre principale ale Parisului”. Teatrul și consistența mâncărurilor cuceriseră într-o nouă etapă a gastronomiei populația din acea vreme. Masa devenea o scenă care împletea pasiuni, „un ceremonial, un univers civilizat, un microcosmos al bunului gust înțeles ca politică”. Teatrul propus, care s-a perpetuat de-a lungul secolelor, a fost reluat de diverși regizori și actori, devenind o preocupare majoră și, după ce el nu a mai existat, făcând „Parisul să vorbească” despre orgii, despre mariajul dintre moarte și hrană, despre un supeu scandalos, extravagant, ca pe vremea lui Grimod.
– De unde aveți informația, că asemenea scene s-au repetat?
– Fiindcă la cel puțin una dintre aceste ceremonii „reluate” de curând am fost prezent.
– Povestiți-mi. A fost același fel de teatru și în același timp un elogiu al rafinamentului gurmand – totul realizat cu alte tehnologii moderne?
– Repetându-se chiar scenele. Dorindu-se precum Grimod să se realizeze o comunitate hedonistă în care teatrul, jocul, cinismul, dar și umorul să aibă același scop.
– Era de fapt un club închis.
– La aceste „mese filozofice” trebuia obligatoriu să fii om de litere. Gustările, friptura și cele șaptesprezece cești de cafea obligatorii erau pretextele întâlnirilor literare, unde teatrul avea întâietate. Și, atenție! Judecata gustului veghea la redactarea unui text expediat a doua zi la o revistă de specialitate!
– Se făceau și „disecții literare”?
– Întâlnirile începeau la ora nouăsprezece și durau cel puțin cinci ore. Se discutau noile aparițiile literare, se citea pamfletul scris de unul dintre ei…
– Verbul avea prioritate.
– Exista și un juriu care decidea numele unor noi feluri de mâncare.
– Ca de pildă?
– Fileu de pește à la Orly, piept de găină îndopată à la Chingara, iepure ca la Veneția, clapon pane ca în Anglia…
– Diverse modalități de preparare, dar și diferite proveniențe. O anume poetică pentru o nouă bucătărie.
– În clipa când se propunea „homar cu piure de ceapă și aromă de cuișoare” sau „sufleu de raci și bureți cu vin Meursault”, comentariile, concluziile, erau trimise unei anume publicații a gurmanzilor. Într-un fel, și Parisul participa la această „judecată”… Atunci s-a născut critica gastronomică modernă.
M-ar interesa și povestea spectacolului acelor „orgii” de care aminteați, supeurile extravagante din epoca sa. Și mi-ați mai spus că ați luat parte la un astfel de „teatru”, chiar pe domeniul în care trăise Grimod. Dar despre toate acestea în altă seară. S-a făcut târziu, spuse uitându-se la ceas... Soțul meu a trimis deja mașina. Cunoașteți lucruri interesante despre o perioadă demult trecută și în parte necunoscută zilelor noastre…
Alexandru Vativer se înclină sărutându-i mâna, conducând-o până la luxoasa mașină. Un parfum suav îl împresură, amintindu-i de un nud de femeie, pe o cutie de parfum Veturia. Tentele de o senzualitate inedită, încărcate de sensuri, îl urmăriseră încă de la început… -
Elisabeta Iosif, Cină cu Veturia, ArtBook, 2020.