– Nașule, ce zici, te fac mâine un pescuit la copcă?
– La copcă?! Pe gerul ăsta?! – se-auzi vocea iritată a nașului care
tocmai își închipuia cam cum i-ar fi stat să se încontreze cu frigul
pătrunzător al iernii, o iarnă crâncenă, cu dinți ascuțiți, nu glumă
– ferăstrău, ce mai! Brrr! – Finule, tu ești întreg la minte?! Pe
vremea asta?!
Atât mai putu să spună că morbul pescăresc de care suferea finu’
începu să-și manifeste puterea vicleană:
– Păi, ce-ai vrea? Asta-i vremea ideală, când bălțile sunt înghețate
bocnă, când peștii…
Și nu se mai opri din turuială: își continuă pledoaria cu argumente
forte, demne de un individ contaminat iremediabil de microbul
pescuitului, care, atunci când i se năzare de vreo undițăreală,
nicio opreliște – frig, ploaie, vânt, ceață, arșiță, țânțari,
presiune atmosferică, ger năpraznic… – nu-i stă în cale.
Nașul se plictisise să-l asculte, dar, fire mizericordioasă, nu-i
venea să-i suprime suflul avântat al discursului, chit că
argumentele „pro” ale pescarului erau „contra” pentru el, așa că,
împăciuitor, o scăldă:
– Știu eu ce să zic… Acum ți-ai găsit, când n-ai scoate niciun
câine-afară…
Vânătoarea și pescuitul, două sporturi practicate în mijlocul
sălbatic al naturii pot aduce satisfacții multiple: gastronomice
(vânat, pește), estetice (frumusețile înconjurătoare) și, mai ales,
reflexive, în consecință, liniște interioară... departe de zbuciumul
citadin, de serviciu, de casă sau de aiurea. Scapi de șefi, de
cicăleala nevestei, de țipetele copiilor, de cumpărături, scapi de…
de toate, dar absolut de toate problemele cotidiene. O veritabilă
evadare.
Ce nu putea înțelege din toată matricea aceasta, era că, după toate
datele, performanța se obținea doar când vremea era rea, adică rece
și umedă, exact condițiile care îi displăceau cel mai mult.
Și mai trebuia să se scoale și cu noaptea-n cap!
•
Finul și nașul sunt ingineri la Șantierul Naval și, conform unei
tradiții înrădăcinate printre angajații importantei platforme
industriale brăilene, s-au înrudit. De altminteri, Finule! și
Nașule! erau două apelative uzuale pe șantier, pe vapor, prin
atelierele de proiectare, în laboratoare… una-două, se auzea:
Finule, dă-mi șabărul ăla de colo? / Imediat, nașule! Sau: Finule,
ia trage o fuguță mata pân’ la AMC și vezi de-s gata manometrele
alea! Ai venit? / Ca vântu’, nașule! Ori: Nașule, dai azi ceva de
băut? / Dar ce, finule, e rândul meu?! – o făcea nașu’ pe niznaiu’.
De regulă, dialogul se finaliza, spre amuzamentul general, cu niște
semne deocheate, asezonate cu o paletă largă de înjurături
conviviale, dar, întotdeauna, comanda, oricare-ar fi fost ea, se
executa întocmai.
Și chiar dacă, de multe ori, proiectele de alianță – făcute, cel mai
adesea, la un pahar de băutură – nu se concretizau, nimeni nu se
ofusca: înțelegerea rămânea, chiar și fantomatic, chezășia unei
legături trainice. Colegialitatea transformată în nat s-a dovedit
benefică și pentru sudarea amiciției, și pentru bunul mers al
treburilor șantieristice.
Așa s-a întâmplat și cu protagoniștii unui... pescuit de pomină...
Apropierea le-a fost favorizată, mai mult, a funcționat progresiv și
pentru că, prin repartiție, au devenit, pe aceeași scară, vecini:
unul la etajul doi, celălalt la trei... amândoi se numeau Florin…
astfel că, de la Salut, Florine! / Salut, Florine!, au trecut la
vizite reciproce, urcând sau coborând câte un etaj și... mai un
pește prăjit, mai un șpriț, mai o bârfă…
Nu e mai puțin adevărat că și nevestele s-au plăcut de la-nceput,
iar fetițele, de-o seamă, au început, rapid, să-și împartă păpușile,
să-și împărtășească primele secrete și câte altele or mai fi fost în
de-ale copilăriei lor.
Într-un an, după ce au petrecut „Floriile” împreună, Florin de la
„trei”, după ce a mai toastat o dată pentru sănătatea și fericirea
generală, și-a luat inima-n dinți, rostind, în ciuda păhărelelor
închinate, clar și la obiect:
– Noi suntem căsătoriți de mulți ani, avem și-un copil, dar… nu
ne-am cununat religios! N-ați vrea să ne deveniți nași?
Evident că asentimentul a fost spontan și, ținând seamă că problema
s-a pus sub tutela unui pahar cu vin, propunerea întrunea toate
condițiile specifice unor navaliști care se respectă.
– Sigur că da, FINULE, suntem chiar onorați! Hai s-o facem!
Și uite-așa Florin-nașul de la „doi” l-a cununat pe Florin-finul de
la „trei”.
Sigur că acasă, nu la biserică, dar cu popă, cântări și… tot
tacâmul.
Și dacă regulile ecleziastice impuneau, tradițional, o anume
ierarhie morală, după normele pescuitului nașul Florin avea toate
motivele să-i arate respectul cuvenit finului Florin.
Finul, cu vreo patru ani mai în vârstă (dar ce tineri erau toți
pe-atunci!), născut și crescut la Pătârlagele, a prins microbul
pescuitului pe malul Buzăului, într-o zonă în care apele râului
prind o viteză nebună și unde, ca să capturezi o mreană sau un
clean, trebuie să dai dovadă de mare îndemânare. Ajuns, peste ani,
cu serviciul la Brăila, și-a acomodat rapid deprinderile cu apele
bătrânului fluviu și, în scurt timp, a devenit un adevărat
specialist al pescuitului la Dunăre. Foarte mulți dintre pescarii
consacrați îi recunoșteau valoarea dar, așa cum se întâmplă mereu în
lumea aceasta – renumită ca una a mincinoșilor –, erau și mulți cei
care se îndoiau de performanțele lui. Bârfele cele mai răutăcioase
veneau chiar din partea colegilor de la serviciu. Nu era loc de
supărare, mai ales că, de fiecare dată, poveștile pescărești virau
spre niște fabulații care, invariabil, stârneau hohote de râs ce
zguduiau toate geamurile din imensul atelier de proiectări navale,
unde lucrau cei doi.
Locurile… locurile reprezentau unele din marile secrete ale
pescarilor, după cum i se confesase cândva. Și secrete trebuiau să
rămână! Posesor de barcă cu motor – ca orice împătimit al
pescuitului la Dunăre care se respectă –, finul său bătuse și
cercetase toate meandrele fluviului și, când a dat de vreun loc bun,
l-a memorat și l-a exploatat la maximum. În cele câteva încercări de
a-l activa și pe el în sportul pescuitului, îi dezvăluise vreo două
dintre locurile lui secrete, fără să se îngrijoreze de o eventuală
trădare. Deși se comporta mai mult ca turist, nașul se bucura de
fiecare dată de ieșirea în natură, de liniștea înconjurătoare, de
clipocitul apei și mirosul specific al apei, de zumzetul gâzelor, de
lumină și culori. Întrucât se dovedise un mare încurcă-lume, finul
își luase obiceiul să-l lase undeva pe mal, într-o zonă potrivită,
conform standardelor sale, pentru pescuit, iar el își satisfăcea
bucuria căutării marii prăzi dând din barcă, după ce, bineînțeles,
verifica direcția vântului, temperatura apei, îi observa zbaterea de
suprafață și limpezimea. În cadrul acela dumnezeiesc al tăcutelor
elemente ale naturii, se auzea din când în când doar clipocitul
scurt al apei la câte o lansare. Pleosc! – de pe mal. Pleosc! – și
din barcă.
În timpul așteptării, câte-o libelulă grațioasă se așeza pe băț,
căutând odihna și reflectând soarele prin miile de fațete ale
ochilor lor colorați, iar țânțarii, dacă nu adia vântul, îi zăpăceau
pe la urechi cu zumzetul lor enervant. Câte-o palmă zdravănă pe
obraz reușea de mai împrăștia roiul obraznic, dar nu pentru multă
vreme. Nu trecea mult și, din spatele vegetației ce-l ascundea
privirii, se auzea vocea scăzută a finului:
– Gata, a-nceput, nașule!
– Ai scos ceva? – întreba, pe aceeași tonalitate scăzută, acesta.
– Un șalăiaș.
Pauză scurtă, determinată de o nouă lansare – pleosc! – a
specialistului.
Apoi, între două răsuflări:
– Nu-i prea mare, potrivit, la vreo… două kile.
– Bravo, finule! Dă-i înainte!
Finul schimba de mai multe ori locul într-o zi. După patru-cinci
lansări, dacă nu trăgea nimic, punea mâna pe rame și, în liniștea
autoimpusă, se deplasa spre un nou loc, îndepărtându-se tot mai
mult. De regulă, la sfârșitul zilei, se întorceau acasă cu câteva
capturi frumoase – prada finului – plus doi-trei peștișori –
distracția nașului.
•
– Gata, îmbracă-te bine, nașule, că azi mergem doar să inspectăm
terenul, facem copcile, iar mâine, la prima oră, trecem cu bacul și
ne apucăm de treabă.
– La prima oră?! Adică la cinci?!
– Nu, la patru, nașule! Trecem cu primul bac, altfel, ne-o iau alții
înainte și ne ocupă copcile pe care o să le facem noi azi!
– Dar ce măi, a dat în toți damblaua pescuitului pe vremea asta
câinoasă?
– Mergi cu mine și-o să te convingi și singur!
– Bine… merg!
Nu prea-i venea la-ndemână nașului trezitul cu noaptea în cap,
iarna, pe un ger năpraznic. Dar dacă se lăsase aburit și nu se
opusese ferm de la început, ce putea să mai facă? Intrase în joc,
trebuia să joace până la capăt.
De unde locuiau ei, într-un bloc al Șantierul Naval, nu aveau mult
de mers până la Dunăre. Coborau un vad și le și apărea în față
pontonul unde trăgea bacul. Nu făceau mai mult de vreo șapte minute
de mers vioi pe jos. Doar că, de data aceasta, îngreunați de hainele
groase de pe ei și înarmați cu un fel de freză (confecționată,
bineînțeles, la Șantier) pentru scobit gheața, drumul le-a fost
puțin mai anevoios.
Curgeau sloiuri pe Dunăre, sloiuri se formaseră și la mal pe o
lățime de vreo doi metri. Bacul traversa însă fără probleme și,
pentru condiții de ceață și/sau întuneric, era dotat cu instalație
radar și emitea permanent semnale acustice, astfel încât obișnuiții
acestui mijloc de transport nu aveau nici un fel de emoții la
îmbarcare. Fiind mijlocul zilei, ceața se ridicase de multă vreme,
astfel încât traversarea a fost una obișnuită, fără sunete emise de
tifon. Pe bac s-au intersectat cu un grup zgomotos de amici,
îmbrăcați la fel de gros ca și ei, mulți cu pufoaicele de lucru și
care plimbau o sticlă de tărie de la unul la celălalt cu o
dezinvoltură pe care n-aveai cum să n-o remarci.
– Ăștia merg tot la baltă să facă copci – îi atrase finul atenția,
făcându-i semn, discret, spre sculele pe care le cărau.
– Tot pescari și ăștia?!
– Tot.
S-au salutat de la distanță, semn că s-au recunoscut de tovarăși.
După ce-a tras bacul la ponton, toți au luat-o la picior în aceeași
direcție: „Groapa Stâncii”. N-au avut mult de mers. Balta, așa cum
se așteptau, era înghețată bocnă. Dar cât de spectaculos li s-a
oferit în după-amiaza aceea însorită de iarnă geroasă!
O întindere albă căreia cu greu i se observau contururile – balta –
presărată cu un covor subțire de diamante minuscule și efemere,
strălucind și radiind lumina rece primită de la bulgărele de pe cer
– Zgârcitul-Rege-Soare-de-Iarnă. Vegetația de pe margine, stuf și
sălcii, era îmbrăcată într-un voal argintiu de promoroacă, un voal
care ar fi făcut-o geloasă și pe cea mai frumoasă mireasă. O minune
care ar fi trebuit înregistrată, în lipsa unei camere foto, măcar pe
retina memoriei, dar cine s-o ia în seamă când interesele practice
îi zoreau la treabă. S-au împrăștiat, care cum le-a venit, pe
întreaga întindere și și-au pus în funcție sculele din dotare:
dălți, ciocane, topoare... Freza finului a dat un randament bun, ei
terminându-și primii găurile pe care și le propuseseră. Cu dintele
central se înfigea în gheață, lamele laterale scobind-o eficient și
străpungând-o până la apă. Rezulta o gaură cu un diametru de vreo
cincisprezece centimetri și-o adâncime tot de vreo cincisprezece –
atât de groasă era gheața. Gata copca. A urmat și a doua, și a
treia...
– Câte facem, finule?
– Facem patru. S-avem de unde culege – răspunse acesta gâfâind și
alegând din ochi un nou loc, în apropierea celorlalte trei.
– Așa mici?! Chiar crezi că o să prindem ceva?
– O să te convingi singur mâine dimineață, când o să vezi
știuculițele cu boturile prinse în pojghița de gheață ce se va forma
peste noapte.
– Și cum o să le prinzi?
– Simplu, cu mâna.
– Cu mâna?!
– Da, cu mâna.
– Măi, să fie! – făcu nașul, neîncrezător.
– Vor fi așa de amorțite de frig, că le vei culege ca pe cartofii
prăjiți din farfurie – și finu-ncepu să strângă ustensilele, semn că
ziua lor de muncă se-ncheiase.
Cum toată lumea își terminase treaba pentru care venise, o luară
toți înapoi spre bac, ceva mai volubili, mai zgomotoși, schimbând
informații, sfaturi și făcându-și urări reciproce. Urmau să se
regăsească a doua zi, în zori, la prima trecere, uniți în confreria
pasionaților de pescuit extrem.
Trezitul cu noaptea-n cap a fost unul din principalele motive pentru
care nu s-a prins sportul pescuitului de el. Când îi era somnul mai
dulce, mai… pastelat și visele scăldate în sunetul viorilor
nocturne, suna dușmanul de ceas, „Sputnik”-ul lor auriu cu satelitul
orbitând Pamântul: țrrrrr! – și toată poezia dispărea brusc, lăsând
locul unei prozaice treziri. Of! Alături, soția își continua somnul
liniștit. Ce-i pasă ei? Ea doarme!... Se lipi puțin de trupul
femeii, dar își luă repede seama și se desprinse hotărât din
intimismul conjugal. Trebuia să coboare din pat. Era musai.
Promisese. Trebuia să se țină de cuvânt, chiar dacă, pentru el, urma
o zi care se anunța, din toate punctele de vedere, obositoare,
enervată, lipsită de perspective și de satisfacții. Să te trezești
la ora aceea criminal de matinală, pe o vreme mohorâtă și rece… Cine
l-o fi pus să accepte provocarea finului?! În fine. O trece și ziua
asta! – își spuse. S-a îmbrăcat gros cu hainele pregătite de cu
seară și, nici nu apucase să-și tragă ghetele în picioare când, pe
scări, auzi pașii pescarului dominant. Se grăbi să deschidă:
– Ești gata, nașule? – îl interogă acesta în loc de salut.
– Îmi trag șuba pe mine și mergem!
Cum au ieșit din scara blocului, s-au mai dezmeticit. Afară,
întuneric beznă.
Exceptând felinarul aprins de la colțul blocului, care le-a luminat
calea până s-au așezat pe direcție, în rest... noapte
neagră-tăciune. Cât s-au moșmonit printre blocuri, parcă gerul nu se
simțea așa năznic. Dar după ce le-au depășit… În fine, vor vedea ei
pe bac. Au mers în liniște până la ponton.
N-aveau niciun chef de pălăvrăgeală pentru că, gerul, cu cât se
apropiau de fluviu, mușca din ce în ce mai aprig, de li se lipeau
nările.
Pe bac s-au întâlnit cu ceilalți pescari și, mai mult prin semne,
s-au salutat.
S-au înghesuit toți într-un loc mai ferit, și-au tras clapele
căciulilor peste urechi și au strâns rândurile, doar-doar s-or mai
încălzi. Pentru că erau singurii clienți, se putea spune că, la acea
oră, bacul funcționa ca o cursă specială.
Asta dacă nu luau în considerare și autoturismul parcat, într-un
colț, pe punte. După geamurile înghețate-bocnă, era de mai multă
vreme acolo. O fi al comandantului – își spuse, în sinea lui, nașul,
protejându-și mai bine fața cu fularul și întorcându-se cu spatele
la vânt.
Bezna era totală. Bacul s-a pus în mișcare la ora patru fix, conform
orarului, punând în funcțiune cele două instrumente obligatorii:
radarul și tifonul. Cu reflectoarele aprinse și antena radarului
măturând la fiecare rotire apele fluviului, se putea spune că nu
înaintau chiar ca orbeții. În plus, tifonul scotea, la intervale
scurte și regulate, semnalele sonore specifice și inconfundabile.
Fâșâitul familiar al apei, scurgându-se de-a lungul corpului
catamaranului era, într-un fel, liniștitor pentru participanții la
această cursă specială. Era ca o muzică binecunoscută, era șlagărul
care-i liniștea pe toți.
Fâșâitul apei și sunetul tifonului. Liniște. Fâșâitul apei și
tifonul… Liniște…
Traversarea a avut loc în cele mai bune condiții, după câteva minute
bacul lipindu-se de pontonul celuilalt mal.
– Baftă! – s-a auzit de undeva, din cabina comandantului, când a
coborât grupul. Toți au rămas tăcuți, Doamne ferește să mulțumească
careva la o astfel de urare: le-ar fi mers rău tuturor!
S-au aprins lanternele. Totul se desfășura în deplină sportivitate,
iar spiritul fair play al participanților la marea aventură n-avea
cum să nu fie impresionant: fiecare s-a-ndreptat spre propriile
găuri, nimeni neintenționând vreo clipă să le cerceteze pe-ale celor
care nu sosiseră încă. Și-ar fi avut motive! Și ce de motive!
– Ei, ce ți-am spus eu, nașule? Le vezi cum stau prinse cu
boturile-n gheață?
Nașul rămăsese mut încă de când a îndreptat lumina lanternei spre
prima copcă: pe sub pojghița de gheață formată în timpul nopții, se
puteau zări foarte ușor siluetele nemișcate ale câtorva pești,
amorțiți de ger. Finul nu i-a mai așteptat răspunsul pentru că, dând
dovadă de abilități nebănuite, începu să „pescuiască”, de fapt, să
culeagă peștii, cu mâna, unul câte unul. În câteva momente, pe
gheață, lângă copcă, zăceau aruncate una peste cealaltă, patru
știuculițe, amorțite de frig, ale căror semne vitale abia de li se
ghiceau.
– Hai, nașule, du-te la copca de alături și „pescuiește” și tu!
– Mi-e teamă să nu le pierd, eu n-am îndemânarea ta!
– La cât sunt de amorțite, n-o să-ți scape niciuna, îți garantez!
A avut dreptate finul. Doar la prima „captură” a avut emoții.
Străpungând cu degetele pojghița de gheață, așa cum văzuse la
specialist, a prins de bot prima știuculiță și a aruncat-o pe mal.
Chiar dacă gheața se spărsese și se putea spune că fuseseră
eliberate din strânsoare, niciuna nu avusese forța să fugă, parcă
toate „au așteptat” să fie culese... Cele patru găuri au fost
„curățate” rapid, mulțimea de știuci, dovedindu-se remarcabilă. Nu
erau specimene foarte mari, dar de frumoase, erau frumoase...
efortul înfruntării gerului cumplit și trezirea cu noaptea-n cap a
mai diluat din umoarea negativă ce-i inhibase – lui... Florin de la
„doi” – spiritul de aventură.
Totuși, pescuitul – să acceptăm acest termen folosit impropriu, în
cazul de față – era departe de a se fi încheiat. Pentru că, nici nu
apucase nașul să se minuneze bine de capturile de la picioarele sale
că, la suprafața fiecărei copci eliberate de pojghița de gheață, au
început să apară alți pești, dând vlăguiți din coadă și căutând o
gură de oxigen; apăruseră și bibanii. Tehnica a rămas neschimbată.
Pe gheață, lângă copci, grămezile de pești creșteau. Aceasta a fost
a doua fază a ineditului pescuit din acea zi.
Între timp, toate copcile au fost revendicate de cei întârziați,
dovadă că bacul își intrase bine în atribuții. Fiecare cu succesul
său, nimeni neavând motive a se plânge de lipsa de șansă.
După ce s-a luminat bine de ziuă, s-a trecut la faza a treia: finul
a scos din sacoșă două lansete mici, de circa treizeci de centimetri
și, fără să pună nimic în cârlig a lăsat-o pe a sa în apă, executând
o mișcare regulată sus-jos.
– Ia-o și tu pe-asta, nașule!
– Cum, nu punem nimic în cârlig?!
– Nu-i nevoie – răspunse, puțin agasat de atâtea întrebări ale
novicelui de-alături. Sunt atât de amorțiți, că nu le arde de
mâncare. Mai mult îi stârnim să se miște spre aer și-i putem prinde…
ori la mână, ori la cârlig...
Asta, da minune! Spusele maestrului s-au adeverit curând: mișcarea
simplă a cârligului prin apă, le-a adus noi capturi. Doar că, de
astă data, trebuiau să bage mâna mai mult în apă, pentru adjudecarea
trofeului. Și era atât de rece!
Dar distractiv: neofitul era încântat! Umbla de la o gaură la alta,
ciugulind ba câte-o știuculiță, ba câte-un bibănel, ba câte-un
biban...
Deodată, însă – se putea altfel? – la una din găuri a zărit marea
captură: o știucă de toată frumusețea se mișca alene prin apă! N-ar
fi riscat să încerce s-o agațe cu cârligul.
– Cum facem s-o prindem pe-asta, că se plimbă mai la adânc decât
celelalte?
Atât i-a fost, căci sfatul finului a semănat mai mult a ordin:
– Dă-ți șuba jos, suflecă-ți pulovărul cât poți de mult și scoate-o
cu mâna!
– Și dacă o ratez?
Specialistul s-a mai îmbunat:
– O ratezi, asta e: norocul peștelui! Au și ei, peștii, un Dumnezeu
al lor!
În ziua aia nu L-au avut. Peștii. Pe Dumnezeul lor. Până la umăr
și-a afundat nașul mâna în apa rece și limpede cleștar și… victorie:
un exemplar de toată frumusețea dădea amorțit, din coadă, pe gheață,
lângă toți ceilalți!
– Bravo, nașule, asta-i captura zilei!
Toți pescarii din „Groapă” l-au felicitat, unii făcându-i semne
prietenești cu mâna, alții prin vorbe și o altă categorie, cea mai
pragmatică, servindu-l cu un vin fiert de la termos. Mergea, mai
ales că, după imersiunea mâinii prin apa înghețată, începea să
resimtă frigul.
– Ăsta-i „botezul”! – îi spuse unul dintre „confrați”, întinzându-i
cana cu vin fiert. Bea-l până la fund! Să trăiască nașul!
– Să trăiască nașul! – intrară și ceilalți în joc.
Ce atmosferă emoționantă! Ce senzații îl încercau pe „naș” alături
de oamenii aceștia, străini, până mai adineauri, dar de care îl lega
acum un gen nou de frăție, o frăție… a bălții, să-i spunem. Sau a
frigului îndurat pe baltă…
N-a crezut niciodată în pescuitul la copcă, considerându-l mai mult
o altă „pescărească”, iar pe cei pasionați de un astfel de sport,
atunci când îi mai povestea câte ceva finul său, niște exaltați.
Asta, atunci când era cuviincios în gândire. Fusese un ignorant
căruia, acum, evidențele îi contraziceau fără drept de apel orice
idee preconcepută. Și nu numai că a scăpat de o parte din
prejudecăți, dar a început să aprecieze partea frumoasă a
momentului, adică să vadă splendidul tablou din care făcea parte.
S-a luminat bine de ziuă și ceața, inexistentă, a permis soarelui să
se prăvale cu toată lumina sa rece peste „Groapa Stâncii”. Pescarii
de copcă – mă refer doar la profesioniști, nu și la invitații lor –
cunoscând tabieturile peștilor, stăteau mai mult la depănat povești,
adunați în grupuri compacte, delectându-se cu câte o țuică fiartă
sau un vin fiert, pregătite din timp pentru o astfel de aventură.
Încă un ritual care completa farmecul pescuitului. Nașul, încântat
peste poate și entuziasmat de „norocul începătorului”, îi ceru
părerea maestrului său:
– Finule, aici nu mai trage, mă duc să trag o ocheadă în balta
de-alături, să văd dacă găsesc acolo vreo copcă gata făcută.
– Du-te, nașule, pe noi aici ne găsești.
Încă din ziua precedentă, nașul nu pricepuse de ce finul său nu a
ales să execute niște copci și în balta de-alături, una mai mică, e
adevărat, dar în care, cu altă ocazie, într-o toamnă târzie,
capturaseră niște știuci frumoase, la „lingură”. Și nu era departe:
lăsai în urmă o baltă, dădeai de cealaltă.
Balta cea mică era la fel de strălucitoare în soarele acelei
dimineți reci, doar că mai redusă ca dimensiuni. A identificat
imediat câteva găuri similare cu cele pe care le dăduseră ei, dar,
în plus, a descoperit o groapă pătrată (cam un metru pe un metru),
acoperită cu o pojghiță subțire de gheață și cu promoroacă deasupra.
Asta-i periculoasă, să nu cadă careva în ea, trebuie să le atrag
băieților atenția la copca asta! – își spuse în sinea sa.
Bucuros de descoperirea celor câteva găuri ce se cereau cercetate,
se întoarse la bază și-i dădu prețioasa informație finului său.
Acesta percută imediat și începu să-și strângă sculele:
– Finule, ia-ți și tu lanseta și hai să mergem!
Precipitându-se, dar și datorită stângăciei ce-l caracteriza, firul
lansetei sale, care era abandonată lângă capturile zilei, cu toate
că era scurt, i s-a încurcat și nu mai reușea să-l descâlcească.
– Lasă-l naibii, o să-l descurci dincolo, s-a stropșit guru’ la el,
îngrijorat că le-ar putea lua-o ceilalți înainte.
Frăție-frăție, dar la spiritul de competiție nimeni nu renunța!
Aproape toată trupa de pescari îi urmase.
– Finule, uite o gaură aici, uite încă una acolo și…
Binedispuși, dar nu gălăgioși, tovarășii lor se avântaseră deja pe
gheață, fiecare în căutarea unei copci promițătoare de trofee mai
puțin muncite.
Nașul, chinuindu-se cu descâlcirea firului aceluia rebel de nailon
și înaintând cu grijă pe gheață, continua să-și atenționeze
tovarășii:
– Să aveți grijă, băieți… al naibii fir… că este o copcă mare
pe-aici…
Nimeni nu-l mai asculta. Toți erau preocupați de desfășurarea
propriilor acțiuni. Pe baltă deveni stăpână, dintr-odată, liniștea.
O liniște întreruptă, din când în când, de câte o clipoceală ușoară,
semn că micuțele lansete își intraseră în rol. Din depărtare se auzi
sunetul tifonului. Bacul, ori trăgea la ponton, ori tocmai pleca.
Deodată, un sunet nefiresc perturbă poezia hibernală:
Buff! – urmat de un: Heeeei! – o interjecție, care mai degrabă trăda
surpriza decât sperietura. Nașul dădea, panicat, din aripi, intrat
până la brâu exact în copca pentru care își făcea atâtea griji.
Pentru ceilalți, că la el… nu se gândise.
Evenimentul s-ar încadra, fără drept de apel, la „memorabile”.
– Memorabile?! Doar atât, monșer?! – s-ar amuza, hâtru, pe seama
povestitorului, din spatele lentilelor sale…
De unde a apărut nenea Iancu?! Uimit, fac ochii roată. A dispărut.
Mă grăbesc, totuși, să repar:
– Aș spune, mai degrabă, „Stan și Bran”. Sau… „Benny Hill”, dacă ar
fi intrat în scenă și vreo reprezentantă a sexului frumos. Cu
hohotele de rigoare, bineînțeles.
– Stan și Bran? Benny Hill? Ăștia cine-or mai fi?!
Nenea Iancu continua să mă sâcâie. Sau să mă bucure? Sunt treaz sau
visez? Nu mai știu. Apare și dispare. Străbate secolul care ne
desparte cu o așa ușurință… ca un spectru care nu părăsește locul
crimei până nu va fi devoalat criminalul. Nu-i vorbă, că și noi, cei
materiali, îl ajutăm. Vremurile au trecut peste țară, dar năravurile
din vremea lui nenea Iancu… sunt neschimbate!...
– Știți, Maestre…
– Lasă, tinere, lasă, că m-am întâlnit eu cu bibicii... Aici, Sus.
Îmi plac. Au ceva umor în ei, dar… mai au de învățat – s-au înscris
la mine, la cursuri. Hai, că te las să ți spui povestea. Dar… te
avertizez: modest, tare modest!...
A plecat. Bine c-am scăpat! Dacă intram mai vârtos în râșnița de
umor a Maestrului… nimic nu mai rămânea din povestea mea. Unde
rămăsesem? Ah, da, la… „memorabile”. Închipuiți-vă doar o întindere
albă – balta – pe care sunt împrăștiate niște siluete negre și
tăcute – pescarii – într-o zi calmă și strălucitor de luminoasă, dar
foarte rece. Fiecare cu gândurile proprii, poate visând la marea
captură sau doar la vinul fiert din termos – viața se poate dovedi
atât de simplă, de frumoasă și de ofertantă atunci când nu ceri
nimic! Iar imaginea aceasta cuminte ca o patinatoare alunecând
grațios pe gheața netedă a fost perturbată de zgomotul produs de
căderea unui corp în apă – nașul, noul lor prieten. Reacțiile au
fost multiple, la unison și s-au desfășurat într-o succesiune parcă…
controlată.
– Ce faci, nașule?
– Cum ai căzut acolo, omule?
Pe moment, surpriza i-a lăsat pe mulți muți, pentru ca, după un
altul, i-a pufnit râsul. Pe cine nu l-ar fi pufnit, când ar fi văzut
ditamai omul, îmbrăcat gros ca o ceapă, intrat în apa rece ca gheața
până la mijloc, strigând și dând haotic din mâini?! Râsul a fost de
scurtă durată – doar un hă, hă! – pentru ca, apoi, toți să se
repeadă să-l scoată din apă pe neajutorat.
– Aveți grijă, băi, la gheață, să nu cădeți și voi în ea! – se auzi
avertismentul unuia mai lucid.
– Fugi repede la bac! – l-a îndemnat finul său, vădit îngrijorat,
după ce l-a văzut afară din apă – să nu faci vreo pneumonie, Doamne
ferește!
N-avea nevoie de niciun îndemn. De cum s-a dezmeticit, a ținut-o tot
într-o fugă până la bac. Marinarii tocmai îl desprinseseră de ponton
dar, când i-au observat silueta alergând și făcând semne disperate,
și-au dat seama de situația critică în care se afla și l-au amarat
din nou. Mai amuzându-se de comicul situației, mai îngrijorându-se
de posibilitatea contactării vreunei răceli severe, între două
miștouri și două consolări, l-au trimis rapid în sala mașinilor.
Duduitul celor două motoare în aerul îmbibat de aburul uleiurilor
volatile și căldura emanată au reprezentat vaccinul antigripal
necesar și obligatoriu pentru a se salva de pericolul unor
complicații serioase. În plus, și-a regăsit liniștea interioară sau,
într-o altă exprimare, și-a tras sufletul. Suficient pentru un nou
sprint de la bac și până acasă. Din fericire, nu s-a întâlnit cu
nimeni cunoscut pe drum sau pe scara blocului, astfel că a fost
scutit de explicații sterile sau de ironii răutăcioase.
– Ce-i cu tine, de ce ești așa de ud? – l-a chestionat, îngrijorată,
soața, de cum l-a văzut intrând pe ușă.
– Am căzut în copcă – i-a răspuns, gâfâind după sprintul de mai
devreme.
– În copcă?! În apa aia rece?!
Nemaiașteptând răspunsul, în timp ce-l ajuta să se debaraseze de
încălțările ude, i-a dat și comanda:
– Dezbracă-te imediat și treci să faci o baie fierbinte!
Nici nu-și dorea altceva. A intrat rapid sub duș. Apa caldă șiroind
pe trupul înfrigurat i-a pus sângele în mișcare și l-a înviorat. I-a
redat luciditatea, permițându-i să revadă întreaga scenă al cărei
erou fusese și să se amuze singur: Băi, dar fraier am fost! – și-a
spus privindu-și chipul schimonosit de oglinda aburită și l-a pufnit
râsul. Un râs care l-a ajutat să scape complet de angoasa... morții,
pe lângă care, abia ce trecuse, cu o senină inconștiență.
Ce bine este să fii, uneori, singur, singur cu tine însuți! Poți să
faci sau să spui orice prostie, fără teama că te vede sau te judecă
careva. A ieșit din baie alt om.
– Ești bine, nașule?
– Sunt bine, mulțumesc, finule. Dar tu, tu de ce ai plecat de pe
baltă?! – îl chestionă el, surprins.
– Păi ce, crezi c-a mai avut careva chef de pescuit? Nu-i vorbă, că
nici nu mai erau șanse de luat ceva, s-au mai dezmeticit peștii.
– Să spunem că i-am luat noi pe toți, nu-i așa? – continuă el să se
consoleze singur și, în felul acesta, să-și mai ascundă din
stânjeneala provocată de recentul incident al cărui erou fusese.
– Așa-i, așa-i, răspunse, condescendent, finul.
Și-apoi, revenind la ce-l preocupa mai mult în acel moment:
– Am plecat toți cu următorul bac. Să știi că erau tare îngrijorați
băieții din cauza ta! Ți-au urat multă sănătate!
– Mulțumesc, finule și, trebuie să recunosc, a fost o gașcă
simpatică. Mi-ar plăcea să repetăm aventura aceasta. Apropo, când
îți mai propui un pescuit la copcă?
– Nașule, nu-ți ajunge escapada de azi?! Pe mine m-ai speriat rău de
tot! Dacă se spărgea gheața sub noi când am venit să te scoatem?
Dacă nu găseai bacul la mal și făceai – Doamne ferește! – vreo
complicație urâtă la plămâni?
Urmă o mică pauză. Avea dreptate finul său: toate s-au întâmplat la
limită! Cum ar fi fost dacă nu ar fi găsit bacul la ponton? Sau
dacă, marinarii, care aveau un program bine stabilit, nu ar fi
întors nava din drum să-l recupereze? Păi, cum să fie? Iremediabil,
nu? Avea dreptate… Nenea Iancu, nenea Iancu, mi-ai promis că ieși
din joc!
– Ce faci, vorbești singur? – îl întrebă, vădit îngrijorată și
punându-i palma pe frunte, soția. Vai, dar frigi!
– Nu, dragă, n-am nimic, aveam eu o vorbă cu domnul Caragiale…
– Nașule, tu chiar delirezi! – și, fără să accepte vreo împotrivire,
finul îl prinse pe după umeri cu intenția de a-l duce spre dormitor.
– Eu pun imediat de-un ceai fierbinte – se auzi glasul îngrijorat al
consoartei.
Înainte de a părăsi bucătăria, finul ținu să precizeze, pe un ton ce
se voia, pe jumătate oficial, pe jumătate ironic:
– Nașule, pentru că ai fost eroul zilei, cu cel mai mare pește prins
și cu cel mai amuzant stil de a pescui la copcă, meriți un premiu:
iată, sacoșa cu pește îți aparține!
Abia atunci observă, sub masa din bucătărie, sacoșa. Umflățică, așa
cum îi stă foarte bine unei sacoșe când revine pescarul, triumfător,
de pe baltă.
– Mulțumesc, finule, dar pe mine, în aceste clipe, doar un singur
premiu m-ar mulțumi!
– Care, nașule!
– Să-mi admire nevestica știuca prinsă de mine și să mă felicite!
– Vai, bărbățele, dar ce talentat ești și ce pescar mare ai devenit!
– râse cristalin femeia, îmbrățișându-și bărbatul, fericită că i s-a
întors întreg dintr-o așa mare și periculoasă aventură.
Apoi, cu o blândă fermitate, conchise:
– Iar acum, treci imediat în pat!
– La vară să mă cauți în gară, la Ploiești. Fac cinste cu-o bere!
Hai că vin și Mache, și Lache…
Și, zâmbind fericit, se lăsă pradă somnului care îl „captură”, fără
probleme.