Labirinturi, de Jean-Paul Gavard-Perret, în traducerea Amaliei Achard

Labirinturi, de Jean-Paul Gavard-Perret, în traducerea Amaliei Achard

Labyrinthes

Nul accroc dans la soierie de tes voyages. Un ange t’agite, plus exalté par le feu du désir. Te tire par les pieds. Voici ta terre pure. Un semeur de passage peut y planter sa tente. Ogre ou non. Tu lui ouvres les yeux. Ce n’est plus l’extase du vide qui le guérit de la maladie du temps. Qu’importe si la fusion dans le réel n’est pas au rendez-vous, Marina Tsvetaïeva le savait, elle qui mourut au crépuscule.

En allant vers l’ouest nous pourrions vivre deux fois. Deux fois le même jour et dans les airs. Mais au fond il n’y a peut-être de rivage qu’en pensée.

Restent toutes ces chutes de neige, fleurs nées de l’espace, ondées de grâce. Que les enfants du futur fassent partie de nous.

Un souvenir troue l’éternité. Il montre à l’assassin le chemin, laisse monter la voix, tisse l’absence. Là-bas, voiliers voguent texture au vent. Les limaces au sol laissent une trace. Tu t’abrites en ton terrier. On voulut te retirer la langue, je la tire. L’escargot sort les cornes, portant sa coquille. Ombre sur la bicyclette. Je l’emprunte et j’explique à mots couverts comment joindre une nature à l’autre. De ma naissance, chaleur accablante selon les experts. Mais erreur de pronostic quant à ma nature. Un intrus brouilla les cartes qui donnaient l’atout. L’enfant déduit du présent le passé suppléant les silences. Une théorie germe. Ton nom l’engendre d’un amour fou dans le noir. Plus tard des mots habilleront le cadavre. Une louve assoiffée de linceul sur une plage. Sable fantôme. Passe le convoi portant la dépouille de l’enfant rendue muette par strangulation. Convoi scandé d’un discours. La reine aurait disparu, deviendrait louve. Les fauteurs de trouble dorment dans le fauteuil derrière la cloison.

[...]

Il y avait dans ton silence une soumission de femme. De maman. De putain dont on mutile l’urne qu’on croit en flammes. Quelqu’un te contraignait à ton insu. Tu pâtissais de l’interdit. Mutine au soir comme au matin. Mais un ogre qui croisa ton chemin t’emmena dans le bois… A l’aide d’une lampe il observa le fond de ta gorge et l’explora avec une spatule. Des champignons tapissaient la muqueuse. Il fallut des jours pour nettoyer les parois. Tu t’endormis et tu voyageas à travers les espaces qui te séparaient du bois. Il te fit boire une potion. De celle qui réveille les morts, donne courage, dégrafe les corsages. Tu traversas en robe légère l’été où sont assemblés des vestiges gris argent sous une lumière blanche. Il fallait te couvrir la nuit car la température était basse. Tu revêtis ta peau de bête et vécus dans la grotte de l’ours que ton ogre avait tué. Sa chair t’avait nourrie des semaines durant. Un jour il te fut retiré. Je le cherchai. Il avait perdu un bras au cours d’un combat contre une ourse qui vivait non loin. Je lui bandai l’épaule. Son visage resta muet et impassible. Ta langue entra dans son corps comme une épée. Il fallut trancher sous le dédale croissant de lune.

Le sang tourne au noir où se caressent les confins du monde au milieu des espaces liquides. Entrailles dont tu ne vois pas le fond. Elles célèbrent la source du premier vertige que mille vibrations de douleur te permirent de comprendre. Il voyait ta présence en jumeau de la nuit. Parti d’un point il n’ira jamais aussi loin que toi puisque tu restes dompteuse d’impossible.

La chair fut travaillée par le temps de la louve mère. Le corps brûle sa matière. Seule l’eau anonyme connaissait tes secrets. Plus tard, l’encre du grand-père y croise ses images, les ombres y disparaissent comme un sirop très longtemps bouilli jusqu’à ce que sa surface se ride de brillants. Vierge déjà elle avait tout vu, tout entendu. Même lorsque les grognements se changeaient en petits rires. Elle peut se souvenir d’autres figures. Même si elle a fini de croire à cette Histoire Sainte que brodait la mère tel un conte de fées. L’Ogre va savoir comment quelqu’un a pris la fleur. Comment aussi elle dit non de la tête mais s’abandonne à... « Ils la transpercent » disait la sœur en parlant du père et de la mère. Cela l’effrayait. Elle attendait encore que celle-là vienne l’embrasser le soir dans sa nuisette mousseline bleue. « Il faut être ma sœur pour penser de telles horreurs, il faut être ma sœur pour inventer ses sornettes » disait-elle à la sœur. Le vrai corps était cerné d’or et de bleu comme celui de la Vierge. Son vrai baiser : un baiser de paix. Pendant un temps il n’y eut pas de réponse. Puis il y eut un peu d’eau vive. Un peu d’eau contre les larmes et pour la vie. Elle a voulu prier de ses mains jointes sans les menotter.

Labirinturi

Nicio despicătură în mătasea călătoriilor tale. Un înger freamătă-n tine, exaltat de focul dorinței. Te trage de picioare. Iată-ți pământul pur. Un semănător pasager își poate instala cortul, căpcăun sau nu. Îi deschizi ochii. Nu mai este extazul în fața vidului cel care-l lecuiește de boala timpului. Și nu mai conta că fuziunea din real lipsea, Marina Țvetaieva o știa prea bine, ea, cea care la apus se stinsese.

Mergând spre vest, am putea trăi de două ori. De două ori în aceeași zi și în eteruri. În fond, poate că țărmul nu există decât în gândire.

Rămân toate aceste căderi de zăpadă, flori născute din spațiu, unde de grație. Ca pruncii viitorului să facă parte din noi.

O amintire perforează eternitatea. Îi arată asasinului drumul, lasă vocea să ridice tonul, țese absența. Acolo, veliere plutesc cu textura în vânt. Limacșii își lasă urma pe pământ. Tu te ascunzi în vizuina ta. S-a vrut să fii trasă de limbă și-o fac eu. Un melc își scoate coarnele purtându-și cochilia. Umbră pe bicicletă. O împrumut și explic prin cuvinte sub acoperire cum se poate apropia o natură de alta. De la nașterea mea, o căldură copleșitoare, conform experților. În ce privește natura mea, o eroare de pronostic. Un intrus amestecă cărțile care ofereau atuul. Un copil deduce prezentul din trecut completând tăcerile. Încolțește o teorie. În întuneric, numele tău o zămislește dintr-o dragoste nebună. Cuvintele vor înveșmânta mai târziu cadavrul. Pe plajă, o lupoaică însetată de giulgiu. Nisip fantomă. Trece convoiul purtând rămășițele copilului amuțit prin strangulare. Convoi scandat într-un discurs. Regina ar fi dispărut, ar fi devenit lupoaică. Agitatorii dorm în fotoliul din spatele zidului.

[...]

În tăcerea ta era o supunere de femeie. De mamă. De curvă căreia i se mutilează urna pe care-o credeau în flăcări. Cineva se silea fără știrea ta. Tu frământai interzisul. Răzvrătire și seara și dimineața. Dar un căpcăun care-și încrucișase drumul cu-al tău te duse în pădure... La lumina unei lanterne se uită în gâtul tău, examinându-l cu o spatulă. Ciupercile tapisau mucoasa. A fost nevoie de mai multe zile ca să-ți curețe esofagul. Tu adormeai și călătoreai de-a lungul unor spații care te despărțeau de pădure. Îți dădu să bei o licoare. Din aceea care trezește din morți, dă curaj, deschide piepturi. În rochie lejeră traversai vara în care erau asamblate vestigii gri-argintii sub o lumină albă. Noaptea trebuia avut grijă să fii învelită, căci se făcea frig. Ti-ai reîmbrăcat pielea de bestie și ai trăit în grota ursului pe care-l omorâse căpcăunul tău. Carnea lui te-a hrănit săptămâni de-a rândul. Într-o zi căpcăunul ți-a fost luat. L-am căutat. Își pierduse un braț în înfruntarea cu un urs care trăia nu departe. I-am bandajat umărul. Chipul lui rămăsese mut și impasibil. Limba ta îi străpunse corpul ca o sabie. Trebuia spintecat sub labirintul cornului de lună.

Sângele se întoarce la întunericul în care se mângâie tărâmurile lumii în mijlocul spațiilor lichide. Măruntaie cărora tu nu le vezi adâncul. Ele celebrează izvorul primei amețeli pe care mii de vibrații de durere ți-au permis s-o înțelegi. El îți vedea prezența ca pe o geamănă a nopții. Plecat dintr-un punct, nu va ajunge niciodată atât de departe ca tine, pentru că tu rămâi îmblânzitoare de imposibil. Carnea a fost pregătită pe vremea lupoaicei mame. Corpul își arde materia. Numai apa anonimă îți știa secretele. Mai târziu, cerneala bunicului întâlnește imaginile, umbrele dispar ca un sirop fiert îndelung până când suprafața i se ridează de străluciri. De când era virgină văzuse deja totul, auzise totul. Chiar și-atunci când mormăiturile se preschimbau în râsuri. Ea-și poate aminti alte figuri. Chiar dacă nu mai crede în această Poveste Sfântă care broda mama ca pe un basm cu zâne. Căpcăunul va afla cum a cules cineva floarea. Cum și ea spune „nu” dând din cap, dar i se abandonează...

„O străpunge”, spunea sora vorbind despre tată și mamă. Asta o înfiora. Și tot aștepta să vină s-o sărute seara în cămașa ei de noapte din muselină albastră. „Trebuie să fii sora mea ca să gândești asemenea orori, trebuie să fii sora mea ca să inventezi aceste aiureli”, îi spunea surorii.

Adevăratul corp era cernut de aur și de-albastru precum cel al Fecioarei. Adevăratul său sărut: un sărut al păcii. O vreme n-a venit niciun răspuns. Apoi a fost un pic de apă vie. Un pic de apă printre lacrimi și pentru viață. Ea a vrut să se roage cu mâinile împreunate și descătușate.