« Revista ASLRQ
 
Ionuţ Caragea - Teodor Dume și moartea ca un fluture alb
 
Pe Teodor Dume îl cunosc de pe vremea când activam ca poet pe site-ul de literatură online „Agonia.ro” (sau Poezie.ro). Se întâmpla prin 2009, iar el era unul dintre poeții pe care îi citeam cu mare plăcere, identificându-mă, mai ales, cu tragismul poeziei sale. Remarcam şi modalitatea cât mai directă de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau prețiozități inutile. Nu era la fel de orfic precum unii reprezentanți de seamă ai optzecismului, dar parcă împrumuta ceva din atitudinea lor lirică când făcea trecerea de la versul alb la versul clasic, o dovadă în acest sens fiind și poeziile din volumul „Strigăt din copilărie” (1994). Uneori se rezuma doar la esențe, având o scriere aproape aforistică, asemănându-se din acest punct de vedere cu Mahmoud Djamal, un alt poet care s-a afirmat pe Agonia și despre care am scris o cronică în volumul meu „Esențe lirice”. De altfel, trecerea la aforism s-a produs în 2016, odată cu volumul „Vitralii pe un interior scorojit” în a cărui prefață spuneam că „Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă și reușește cu minuțiozitate să persifleze vaguitatea și să-și cristalizeze gândurile… (...) Nimic riscant, nimic superfluu; evoluția scrierii sale este firească și pune în valoare înțelepciunea maturității creatoare.
Primele contacte virtuale cu Teodor Dume au avut loc în subsolul unor poeme pe care le apreciam pozitiv, dar în care simțeam că se mai pot face câteva mici ajustări înainte de a deveni „publicabile”. Încercam să vin cu o opinie constructivă, iar Teodor Dume era de fiecare dată receptiv și respectuos, nefiind deranjat de intervențiile mele. De curând am avut norocul să-l întâlnesc pe autor în carne și oase, iar el mi-a oferit două volume de versuri publicate în 2015 la editura Pim din Iași: “Azil într-o cicatrice” și „moartea, un fluture alb”. M-am oprit asupra celei de-a doua cărți şi am redescoperit versurile poemului „Un fel de remiză”, cu subtitlul „scrisoare neterminată” (pag. 103): știu că nu ne-am văzut de mult / nu mai contează oricum / între mine şi tine / nu-i decât un punct / în care se adăpostesc / pentru o vreme / umbrele şi mirosul greu de igrasie / care mă împiedică să te văd / nu e nici ură nici / încăpățânare / ci doar un zid umed şi înalt / cu ferestre false care nu mă lasă / să privesc într-acolo... // încerc să mă târăsc prin / smoala din zid / şi mi-e greu / presimt ceva rău / neputința se-ncolăceşte pe mine / şi îmi taie răsuflarea dar / mă gândesc că de fapt / toate sfârșiturile sunt părți / care egalează distanța dintre noi // aici în lumea mea / cu o singură moarte / e ca un fel de joc cu remiză... / *** / nu nu-mi doresc nimic mai mult / decât să stau în fața oglinzii / și să privesc depărtările”.
În comentariul din subsolul acestui poem publicat inițial pe Agonia, am opinat că se pot face două intervenții pe text: eliminarea propoziției “care nu mă lasă să privesc într-acolo” (o explicație inutilă) și eliminarea unui adverb de lângă verbul „târăsc”, adverb care ducea la o construcție pleonastică. Mulțumindu-mi pentru sugestii, Teodor Dume a operat o singură modificare, ceea ce demonstrează că autorul, pe lângă receptivitatea de care dă dovadă, are și o personalitate puternică, specifică zodiei berbecului, nerenunțând cu una cu două la cuvintele sale, chiar dacă, în opinia mea, ferestrele false sugerau deja imposibilitatea de a privi dincolo.
Un alt poem care a fost publicat pe Agonia și se regăseşte în volumul „moartea, un fluture alb” este cel intitulat „ca o corabie în derivă” (pag. 109) : „În inima aceasta n-a mai locuit nimeni / de ceva vreme / miroase cumplit a mucegai / din toamnă până-n primăvară / aerul închis decojește pereții / cu un fel de revoltă // (nu nu poți trăi într-o lume în care / îți imaginezi moartea ca / pe o îmbrățișare frățească / știind că totul se termină / cu o simplă zugrăveală...) // probabil plouă afară doar / o liniște tuciurie / crește până la streașină / totul se termină se termină și / dimineața ancorată în mine / din care respir / tăcere multă tăcere / se împrăștie peste tot / orele se scurg // alunec alunec mă scufund / simt nevoia să strig... / coridoarele inimii se întunecă / încerc să mă ascund în spatele / jaluzelelor trase / dar nu pot / cineva mușcă din mine // încă exist / (nici nu-mi pot imagina lumea / fără toate lucrurile acestea mici) // ca un sacrificiu voi locui / în inima aceasta și / nu voi pleca niciunde / până când voi găsi pe cineva / să mă înlocuiască // o fi prea târziu // nu știu...
De data aceasta nu am putut decât să apreciez poemul în întregime, fără să cred c-ar mai fi necesară vreo intervenție pe text. Aș fi vrut doar o schimbare de tematică, deoarece nu mă împăcam cu gândul că acea corabie nu găsește un liman, un cap al bunei speranțe unde să-și ancoreze visele. Ba chiar am și precizat că această corabie nu este deloc în derivă, deoarece poetul citește, se inspiră și este creativ, aflându-se în plin proces al catharsisului. Suferința lui nu este limitativă, ci este un modus vivendi. Dincolo de pesimismul cuvintelor sale, am apreciat „dimineața ancorată în mine”, deoarece această reușită expresie lasă loc și speranței. Nu toate zilele sunt întunecate și ploioase, nu toate zilele sunt pline de tăcere, trebuie să crezi că soarele va răsări și pe strada ta, trebuie să crezi că cineva îți va întinde o mână și-ți va vorbi. Iar când se va întâmpla acest lucru, poți descoperi o nouă dimensiune a iubirii.
Astfel s-a întâmplat cândva și în cazul lui Teodor Dume, întrucât „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”, după cum spunea tot el într-un alt poem publicat pe Agonia. Chiar și „în golul dintre respirații” (pag. 64) acel intrus care uneori îi ciugulește din palmă poetului, iar apoi îl privește tăcut, se poate transforma în persoană iubită. Mai exact, să te iubești pe tine însuți, altfel nu vei fi capabil să îi iubești pe ceilalți. Am spus într-un comentariu că poetul apelează la ironia soresciană, având la bază o suferință reală, trăită cu toți porii. Și precum Sorescu, marele poet care își construia singur o scară la cer cu ajutorul păianjenului, așa și Teodor Dume își construiește metafora fluturelui alb, un fluture care „mănâncă lumina din lampă până adormi” (pag. 13). Dar acest fluture nu este moartea în sine, fiindcă fluturele este simbolul sufletului și simbolul transformării personale. „Undeva în copilul din mine zbura un fluture alb”, spune autorul în poemul ce dă titlul cărții. Zbura „lăsând o dâră, un fel de drum” (pag. 14). Această metaforă semnifică ruperea de mult iubitul părinte care pleacă dincolo, căci de fiecare dată când ne părăsesc oamenii dragi, se rupe o parte din noi, o parte din sufletul nostru.
Fără îndoială, Teodor Dume este un poet autentic și ambițios, poezia sa nefiind cu nimic mai prejos decât aceea a poeților pe care critica literară i-a evidențiat în ultima vreme. Scrie o poezie autobiografică, încărcată de suferință și pesimism, asemănătoare cu poezia colegului său de generație, Geo Galetaru (a se citi cronica subsemnatului despre Geo Galetaru pentru comparații și similitudini). Poezia lui Teodor Dume este apreciată și de Gheorghe Grigurcu în cuvântul înainte al cărții, ceea ce este un semn clar că autorul a urmat un drum ascendent și merită toată atenția noastră.

Sursa: Ionuţ Caragea, dec. 2021