Nicolae Dina - O VIAȚĂ ÎNTRE ZBUCIUM ȘI CONTEMPLARE
Adrian Erbiceanu – "Același veac, același leat" (Glossă)
Avându-și originea la curtea regală spaniolă a sfârșitului de
secol XIV și reprezentată strălucit în literatura română de
Mihai Eminescu, glosa este specia lirică presupunând caracter
gnomic și/sau filosofic, din moment ce meditația poetului se
face remarcată în enunțuri cu aspect aforistic, sentențios,
surprinzând adevăruri general valabile și evidențiind
efemeritatea omului și a iluziilor sale, în contrast cu
eternitatea timpului.
Toate aceste trăsături apar și în „Același
veac, același leat (Glossă)”, creație aparținând
poetului româno-canadian ADRIAN ERBICEANU, unul dintre
foarte puținii creatori (dacă nu chiar singurul) care s-au
încumetat să abordeze acest tip de poezie cu formă fixă după
superba scriere eminesciană.
Conform structurii clasice a speciei, și creația lui
Adrian Erbiceanu are zece octete (să nu uităm simbolistica
cifrei „opt”, ca număr al desăvârșirii, al concordanței în
corespondența contrariilor), în strofa nucleu fiind exprimate,
aforistic, câteva adevăruri general valabile constatate în
timpul existenței umane marcate de trecerea timpului și întărite
în strofa a zecea, reluare a celei dintâi în ordine inversă.
Strofa nucleu sau mottoul sugerează principalele teme ale
creației, cum ar fi timpul în trecerea sa ireversibilă („Cât
timpul risipit în van/ […] /Șterge răbojul an cu an”) și
atitudinea „din inocență și răsfăț” în fața vieții, zădărnicia
existenței umane văzute ca un „frunziș destrămat”, pe care nu-l
trece nimeni cu vederea și nici nu învață nimic din el,
autoironia evidențiind un om detașat de întâmplările vieții de
zi cu zi ori abordându-le tale quale.
Viața este plină de vicisitudini („Sub greutăți mă
încovoi/ Văzând cum toate cad în lut”) și, oricât s-a străduit,
poetul nu a reușit să-și împlinească idealurile („Spre țărmuri
greu de cucerit/ Mă poartă încă-același dor”), fiindcă „din câte
mi s-au dat-luat,/ fără vreo urmă de succes”, nu a realizat
nimic, toate au fost doar o „iluzie cu chip uman”, acest lucru
aflându-se sub semnul destinului, astfel că acela căruia nu i-a
fost dat să se ridice la înălțimea absolutului devine „rătăcit”
în propriul sine când „cu umbra, viața o măsor/ rotindu-mă prin
zodiac/ precum un bidiviu sub hăț”.
Nici la vârsta senectuții („Spre toamnă brațele
se-ntind/ Ca niște ramuri de copac”) poetul nu reușește să-și
lumineze nedumerirea, să-și explice capcanele întâlnite în
întreaga sa existență, cele care i-au împiedicat realizarea
visurilor: „În mine vin și se petrec/ Furtuni după furtuni,
mereu,/ -Alergătură și eșec-/ Dezlănțuiri în apogeu,/ Edificat
cercând s-ajung”. De aceea, dezamăgirile care l-au marcat îl fac
să se retragă în sine („Că răscolit, cu dinadins,/ În mine
însumi m-am retras”), conștient că numai cunoașterea de sine și
ataraxia sunt singurele lucruri care îl ajută să învingă timpul
necruțător: „Dând clipei sufletul-obol/ Să se destăinuie,
profan,/ Când rătăcit, din gol în gol, /Șterge răbojul, an de
an”.
Retras în propriul sine, poetul trăiește acut
sentimente duale încercând să disocieze binele de rău („Întorc o
vorbă și găsesc/Mocnind în ea, un adevăr/ […] / Dar nu-l
rostesc, ci îl ascund,/ Când în
ce-i rău, când în ce-i bun…”), încercând ca „glasul tainic” din
sufletul său să-i diferențieze atitudinea „între ce-i nou și
ce-i etern”, nereușind să se desprindă de trecerea inexorabilă a
timpului și de consecințele sale amare: „Dar eu, în mine
rătăcit,/ Cu umbra viața o măsor,/ […] / Încât zadarnic mă
prefac/ Din inocență sau răsfăț”.
Prin reluarea, în final, a strofei motto, dar în
ordinea inversă a versurilor, poetul amplifică sentimentele
sale, iar caracterul sentențios al enunțurilor fundamentează
experiențele existențiale, preferând armonizarea și echilibrarea
trăirilor, tot ce gândește și întreprinde, respingând prozaismul
lumii materiale, întrucât spiritul său tinde spre absolut,
întreaga glosă dând măsura harului înnăscut al unui poet ale
cărui talent și măiestrie artistică se manifestă cu asupra de
măsură în întreaga sa operă.