« Revista ASLRQ
 
Atila Racz - Poezii din iubirile poetului

Din senin

Este atât de bine
cât mai ai un loc la masă
printre ai tăi

aștepți copilăria
să apară pe tavan
ca umbra unei imagini
ștearsă de noapte

așa stând
aștepți

uneori te așezi pe banca
de sub fereastra deschisă
și te pomenești pășind înspre tine

acum
chiar acum
când seara ca o femeie
cu părul negru și nespus de lung
aleargă de pe colină goală
aleargă-n ochii tăi
aurită de lună

dar acum
tu
te apleci înspre mine
și cu degetale desenezi
pe umărul meu
cu buzele calde
două petale.


Noapte

când
amintirile devin imagini
cu făpturi
pe care
altădată le atingeam
pe care altădată
îmi așezam fruntea
ori le puteam strânge la piept
poate în acea vreme
încă
mai aveam credință
mai eram în stare să sper
apoi
sâ iubesc sincer
dar
toate-au trecut
așa cum vântul
care
strigă printre ziduri
și mușcă din colină
iarba uscată
așa cum ploaia
plânge norii pe ferestră
și deodată plecăm
în cea mai adâncă uitare
acum
tu
așezată pe dig privești
cum
oceanul își lasă umărul bătrân
pe plaja întinerită de alge
tu
chiar acum
desenezi noaptea
ce curge printre case
și ia tot ce suntem în sine.


Căutări

Ochii Lui
văd cerul și pământul
în aceeași clipă

așa am învățat tristețea mea
să te văd deodată
carne și suflet

formele
care devin piatră cioplită
sufletul
ca ploile calde
cum râul
adus din nori
să te primenească

iată că-n drumurile noastre
nu uităm copilăria
tot ce este sădit
va crește
și iubirea noastră
uneori trupească
alteori
țesută ca firul de aur
pe o fereastră
când ninge

când din tăcere
cad cuvinte
într-o poveste.


Cuvintele

care se îndepărtează de tine
devin tot mai confuse

așa și fericirea
în singurătate
îmi spui
n-ai s-o găsești

obiectele care-și pierd cuvântul
ori cele care nici măcar
nu sunt umbra lucrurilor
ne întristează
devenim atât de tăcuți

dar
îmi place nespus
acum seara
să te văd în rochii scurte
cu ciorapii sfârtecați
deasupra genunchilor
când te joci cu un personaj
închipuit
ori cânți
și-n vocea ta puțin răgușită
se strecoară poetul

nu știu
chiar nu știu de ce
grădina
viața ei coboară pe fereastră
cad frunze de cenușă

ziua trece între ramele groase
înnegrite de vreme
apoi
apoi
se aude vântul
ca geamătul unei uși închise
ploia ce urcă peste colină
cu pași repezi

și crede-mă
deodată nu mai știu ce să-ți spun
nu mai știu
care dintre noi pleacă
și unde o să ne întâlnim.


Prințesa

A fost într-o toamnă
când cerul își aduna norii
în jurul lunii
când pădurea
se colora de tristețe în galben
când
ea
era încă o copilă
cu un păr în care locuia noaptea
când
ea
era o mică prințesă
ce
recita poeme din Eminescu
așezată pe leagănul
prins cu funii
de teiul adânc înfipt
în dealul în care
dorm încă bătrânii
poate că doar îmi închipui
că-n spatele ferestrei
încă mai stă o femeie
încă o privește cu ochii ei mari
acum parcă
adânciți în privirile ei de domniță
poate că
doar credința
ori sufletul celor plecați
se țes
în cei rămași să scrie
îmi tot spune
în cei care adună
clipe
imagini
atâtea trăiri
în cuvinte
în aduceri aminte
apoi
ca bărcuțele de hârtie
lăsate pe râu
să plutească
vor ajunge pe țărmul
unde
copila aceea trecută prin viață
încă așteaptă.


Fulguiri

Sunetul limpede al pianinei
și
durerea
dimineața ca o pânză umedă
acoperă colina
apoi trecerea prin zi
până când
noaptea îngroapă privirea
binecuvântată iarna
cu mantiile ei argintate
și tu atinsă de gânduri
poetizată
pojghița de pe geamuri
ascunde grâdina
pe umărul căreia
urcă salmcâmii scheletici
pretutindeni
aceeași spaimă
pretutindeni aceeași nepăsare
înveți să privești în sine
parcă ai fi singur
într-o cameră goală
și vezi cum umbra ta
intră în tine ca frigul
reci te ating fulgii de zăpadă
prin fereastra deschisă
cum niște ochi înghețați
în care cerul își lasă culoarea
lumina roșiatică scursă
din lună
îți trece prin sânge
ultimele note prelungi încă strigă
acum
îți amintești poate
cântecul mierlelor
îndepărtat de timpul adus
între noi
ca un râu prins sub iarnă
ca bocetul din fulgii de nea
ațipiți pe fruntea ta albă
acum
cântecul pianinei suspină
cum te simt lipită de mine
ca dorul.


În singurătate

nimic nu se naște
nimănui nu-i poți spune
un cuvânt
nimănui nu-i poți arăta
iubirea
ești în cușca ta
ca într-un sicriu
și nu nu
nu ești mort
cui poți să-i faci un bine
pe cine poți mângâia
cui îi lași ziua de mâine
când ești singur
când nici umbra ta
nu mai este cu tine
când nici viața ta
nu
nu mai este cu tine
și ce păcat
când știi că doar tu
rostești în tine
ce te doare
și numai tu te auzi.


Epistolă

În cele din urmă
și iubirea
trece
cum umbrele fumului
de țigară
cum toamna
sub peretele alb
pe un scaun alb
o să mă așez dară
prin barba mea sură
trec degetele iernii
cum fulguiește
parcă în aer
dansează mireasa visată
printre troiene
corzile vântului atinse de frig
imită cântecul mierlei
în cele din urmă
aprind lampa de pe fereastră
pe hârtia îngălbenită
nu pot scrie
decât amintirile pădurii
cum foșnesc arțarii
cum lupii sfâșie luna
culorile ei
ce cad în fulgii de nea
ca tristețea
nici n-ai plecat bine
și te-aș striga
măcar sunetul durerii
să te oprească.
 

Sursa: Atila Racz, 3 dec. 2021