-
Garofița Jianu - Umbre peste timp
Clișee
Cine ești tu? Este întrebarea care nu-și dorește răspuns...
Cine sunt eu ? Cea care știe! Dar ce rost să mai aibă, când totul s-a spus!
De ce? Pentru toate sufletul emite diverse mesaje
Și totuși viața noastră e o ruină cu multe pasaje!
Ascult, zilnic, melodii ce-mi falsează grav realitatea,
Un gând din trecut se cunună tacit cu falsitatea...
Și mai aveți curajul să priviți fantomele lăsate în urmă?
Pașii tărăiți prin noroi nu calcă... ci scurmă!
Da, știu! Dar mai are oare azi importanță?
Când am decis, mi-am prins în păr clișeul rămas fără speranță...
E noapte și visul se stinge în bezna ochilor triști
Imagini fragile, doar umbre... și totuși exiști!
Umbre peste timp
Suntem fire de lumină care-n timp se ruginesc!
Clipe care dau culoare și, apoi, se rătăcesc,
Adevăruri fără față, joacă pe acorduri mute,
Mâini care cerșesc iertare anotimpurilor slute!
Numai sufletul rămâne peste toate un hotar,
Sentimentul de iubire, prețios mărgăritar!
Șoapta care-a rupt, în două, ușa sufletului pur,
Lacrima ce-a fost învinsă, neaua peste părul sur!
Amintire și prezent, clipa când mă ții în brațe,
Tu să îmi rămâi culoarea cu o mie de nuanțe!
Peste toate-mi sunt lumină, amintiri în curcubeu,
O secundă-n care, poate, vei fi tu sau poate eu!
Vinovați de viață
Mii de suflete prind aripi și pornesc spre cerul sur,
Doamne, înțeleg mesajul! Am să tac și-am să îndur!
Azi mă simt sărac de toate! Cine-am fost și cine sunt?
De-aș putea cuprinde-n brațe toată teama din cuvânt!
Suntem vinovați de viață și de vise pământii
Însă n-am crezut vreodată că mânia-Ți vom simți!
Ași în arta vicleniei, frați de cruce cu păcatul,
Ne-am zidit, zi după zi, drumul către necuratul!
Ar fi trebuit să ningă, alb, curat, o mângâiere,
Însă cerul plânge lin, în nuanțe de durere!
Anul ăsta-i o fantomă, ne-a furat și a fugit,
Sufletul trăiește-o dramă, bucuria ne-a pierit!
Predestinați
Noi cei care scriem gânduri, sentimente și visări,
Suntem prinși în plasa vieții, campioni la "încasări".
Avem mâinile pătate de cerneala purpurie,
Suntem "voi" cei ce-ați tăcut și-ați murit în colivie!
Ați simțit cum fuge viața și cuvântu-i arestat?
Sunt păcate și erate, totul s-a modificat!
Uneori ascult pământul și îl simt încercănat,
Vezi cum e să mori cu zile, tu care ai judecat?
Noi știm să simțim durerea care tace lăcrimând,
Sufletul ce se transformă în stafia unui gând,
Ardem în icoane ruga celui care a-ndurat
Și aprindem cer albastru peste sufletul curat!
Sărman român...
Hai ieșiți cu toți în față, grohăiți așa cum știți,
Nu contează decât planul să furați nestingheriți!
Țară, neam și omenie, pentru voi sunt doar cuvinte...
Doamne ce s-a întâmplat, pentru ei, cu cele sfinte?
Fac parade pentru plebe, totul de-un cinism morbid,
Că-s "de stânga" sau "de dreapta", toți se-mbogățesc rapid!
Și-ntre timp se-nfundă țara, în mocirlă, pân' la gât...
Vai de capul tău, române! Ai să mori tot amărât!
-
Și-i păcat de tot amarul dus în cârcă de sărman,
Pentru el viața-i o cursă inutilă an de an!
Și mă rog să-nvie Țepeș, Doamne, vino iar la noi!
Scăpa țara iar de lepre, dă-mi mândria înapoi!
