- Ioan Ganga
Pahon - Cuvintele
Cuvintele
Vocalele,
consoanele,
surorile mele,
mori de sunete și semne,
limba părinților mei,
liniile scrise pe garduri,
cu degetul,
când mă întorceam
de la școală,
cu spiridușii de plumb
din cărțile citite,
eu eram regele
bibliotecii din sat,
voi reginele,
vocalele, consoanele,
mărgăritarele mele;
păsări de suflu cu aripi de hârtie,
cu sângele vostru, semnez,
numele meu de cărbune,
lucrurile imaginate în nopți nedormite,
grămezile de mâzgâlituri,
mototolite, din coș,
cu toate nopțile și frânturile de zori;
tata și acum din timp îmi zice
că-i e dor de urmele pietrelor
de pe drumurile lui lungi de hârtie,
cu ele a rămas, acolo,
ca un vultur în norii dorului
și-n sunetele clopotelor,
din aerul ce șoptește,
românește...
Zilierul și cadavrul
Am uitat,
că mă car
în spate,
de atâția ani
așa cum te apleacă
greu, o lume
ce nu se mai
rotește...
când timpul,
face cărările ușoare
ca niște fâlfâiri
de aripi,
ce nu le vezi
când tu ești
pasărea împușcată
demult,
și nu mai știi
cine cară hoitul
tu, sau el
pe tine
ca o mirare,
ce-și duce la culcare
ziua
prăfuită...
Dor de Saschiz
Satul
și copilăria mea
precum o sămânță
uriașă a binelui...
când deschid
ușile zilelor acelea,
rotunde, cu miros
de salcâm și liliac,
cu râpa din spatele casei
unde mă jucam, de-a istoria
luptelor cu turcii și barbarii
făcuți din lemne subțiri,
înfipte în nisip,
cu cicloanele și invaziile întâmplărilor
ca un ropot cald de ploaie
și fuga de acasă în pădure
fără știrea părinților,
ca alunecarea din pântecele unui pinguin.
O, vin vechi și sec
al nepăsării
băut în iarba voioșiei,
parcă e azi, inima de ieri;
o, voi, trânte cu sinele,
cu zmeii grei și proști
pe care-i înfigeam
până la gât în pământ
în prăselele liniștii...,
iar seara, cu prietenii,
luam pe umeri satul
și-l răsturnam pe o parte
în liniște, să nu ne audă câinii
și să aprindă părinții
drăguțelor noastre...
și ne împărțeam inimile,
privirile, gândurile, senzațiile
și tulburările dragostei
până-n zori,
când trebuia să îndreptăm
satul,
înapoi la locul lui,
de secole.
Cu somnuri mici de o oră,
două,
mergeam apoi acasă,
pe paturi tari de arici
și trandafiri
ce până la amiază
creșteau
până la cer...
O zi cu mine
Azi,
nu ești o iluzie
ci un val înspumat,
nu umbra mea
și nici oglinda ei;
în nici un caz
un ieri încă cald,
sau un mâine
ce-ți scapă
printre degetele tale,
albe,
ca niște flori de cireș...
Mă doare
tot mai tare
această dragoste,
ce se dizolvă
în trupul meu
însângerat
precum calea, îngustă,
a cântecului
în dor...
Punctul
Dacă
aș opri punctul
tot s-ar mișca
ceea ce există,
soldatul s-ar pregăti
de luptă și moarte,
mâinile mele,
voievozi matinali
de noroi şi pâine
ar bate în ferestrele
sufletului tău...
şi cercurile moi şi albe,
din care sunt facut,
s-ar face cioburi de cuvinte
în liniștea cea mai adâncă,
ce şi ea cară poveri
neştiute de nimeni,
cum cei cazuți
se ridică în tăcere
brazde calde de pământ...
iar Dumnezeu
și-ar intoarce privirea
spre noi...