- Poeme
de Ionuț Caragea din volumul în pregătire “Ceasornicarul fără
mâini”
De-aș putea să iau durerea cu mâna
de-aș putea să iau durerea cu mâna
să-i vindec pe toți cei care
nu pricep cuvintele mele
dar tu, Doamne, mi-ai dat calea
cea lungă, chinuitoare
mi-ai dat lacrimi neplânse
care sapă în mine ocne de sare
mi-ai dat misterul atârnat
în ștreangul indiferenței
mi-ai dat elixirul
pe care mulți îl confundă cu otrava
cu nebunia, cu ciudățenia
și vrei ca răbdarea mea
să fie fără margini
să renunț la vanitate, la ego
să fiu bun și-nțelept
să fiu așternut de hârtie
pentru îngeri lunatici
să fiu sângele care ispitește timpul
să muște din inimă
să fiu inima imobilizată
cu atelele sângelui
să fiu o rugăciune pe aripi de vânt
o frunză purtată de ape
care nu știu ce-i pădurea
un chip torturat de răceala oglinzii
o tăcere devorată de umbre infirme
un cuib pentru păsări
care n-au învățat ce-i căderea
o cruce care cheamă la ea
mângâierea
un cer care trece prin gâtlejul cuvântului
o secundă bolnavă care se târăște
sub ceasornicul stelelor
tu vrei să inventariez
despărțiri și absențe
să fiu câinele care roade
lanțul propriilor amintiri
să fiu poetul care își ucide trecutul
dar se întoarce la locul crimei
cu fiecare poem
doar atât, doar atât, doar atât...
și uite cum rămân cu mâna întinsă
și nu vindec pe nimeni
tu, Doamne, cazi ca un fruct
din care mușc, tot eu, păcătosul
Poemul din fața casei
cred că sunt pregătit
mi-am văruit pereții în culorile
celui mai cald anotimp
la ferestre am pus
zâmbete înflorite și sărutări
la ușă, un preș pe care scrie
bine-ai venit!
de departe sunt casa
pe care orice om
și-o dorește
însă, fiindcă nu vreau
să intre oricine
mi-am ascuns și cheia de jos
și cheia de sus
în poemul din fața casei
poemul acela pe care mulți
se fac că nu-l văd
e un fel de zid, dar nu e zid
un fel de copac, dar nu e copac
un fel de umbră, dar nu e umbră
un fel de pasăre, dar nu e pasăre
un fel de câine, dar nu e câine
un fel de liniște, dar nu e liniște
un fel de nimic, dar nu e nimic
e un poem pe care l-am scris
când trăiam și muream totodată
când ploaia îmi număra amintirile
când piatra îmi spunea te iubesc
pe albia înlăcrimată a râului
când trăsnetul gândului
îmi lovea copacul sângelui
când Cerber îmi sfâșia umbra
când inima vorbea păsărește cu cerul
când ochii erau străpunși de lumina
ce se duela cu abisul
vezi tu, toate vorbele
cu care încerci să mă deschizi
se vor rupe ca niște chei ruginite
așa că mai bine citește poemul
citește-l până la capăt
îmbrățișează-l așa cum
ai îmbrățișa un copac
mângâie-l așa cum ai mângâia
o pasăre, un câine, o umbră
o liniște blândă, un nimic credincios
un zid în care poetul
și-a zidit îngerul
Iubește-mă pe patul de lacrimi sălbatice
azi, stelele căzătoare
sunt cuvintele care cad pe hârtie
direct din cerul gurii
inima e fructul
pe care umbra te ispitește
să-l muști
haide, nu te teme,
pășește pe iarba
șoaptelor răsărite din carne
intră prin perdelele sângelui
cu o deschidere diafană
de aripi
hrănește-mi
arborele vieții
cu vise
fii frunza care
se întoarce pe ram
fructul care dă în floare
pasărea care își poartă
cuibul în amintiri
fii albina ce-mi culege
fostele chipuri
din tainice oglinzi
fii umărul
care definește atingerea
genunchiul care face cerul
să cadă în genunchi
fii setea tandră
a nenăscutelor sfâșieri
ploaia din infernul
dorințelor
haide,
ademenește infinitul
la colțul buzelor
fără uciderea
clipei
dezrădăcinează-mi privirea
și iubește-mă pe patul
de lacrimi sălbatice
Comorile cărnii
carne a facerii mele
carne a sfârșitului meu
scotocesc și rescotocesc
prin toate rănile tale
sigur există ceva mai mult
decât durerea
poate un arbore
poate un râu
poate un soare
poate o piatră care vorbește
poate o celulă în care sufletul
se roagă înaintea icoanei
poate un Dumnezeu
doar al meu
carne a iluziei mele
carne a condamnării mele
la singurătate
carne a amintirilor care apun
în nopțile sângelui
sigur mai există ceva
poate un aforism
poate un poem care strigă
prin gura tuturor cuvintelor sale
poate un mormânt în care învie
alfabetul tuturor oaselor
carne a timpului care trece
pe bulevardele pielii
carne a războaielor care mi-au lăsat
cicatricile drept medalii
carne a plăcerilor
carne a frisoanelor
carne a ferestrelor fără flori
carne a zâmbetelor
care își sapă singure gropile
în obrajii îmbătrâniți
carne a neantului
care cască de plictiseală
carne a muncii, carne a ploii
care-mi numără clipele
carne în care sunt ascunse
cheile de fum ale devenirii
carne care se rostogolește ca un zar
prin văile umbrei
carne a sinuciderii lente
cu otrava sărutului
carne mai încercată decât stânca
mai obosită decât somnul
carne ca un fruct stricat
sub arborele fericirii
carne ca o mare cucerită de arșiță
carne ca un munte
cucerit de invizibilul vânt
carne ca o corabie
bolnavă de naufragiu
carne a lacrimilor
care înclină balanța
între a fi şi a nu fi
carne a facerii mele
carne a sfârșitului meu
carne a comorilor mele
Sânge cu celule fotovoltaice
de la o vreme țin regim
nu tu carne de porc
nu tu prăjeli, nu tu tocături
nu tu ciocolată
nu tu băuturi carbogazoase
nu tu alcool
nu tu multe
în schimb, consum amintiri
cu nemiluita
amintiri care țin loc de orice
le gătesc cum numai eu
știu să le gătesc
și știi?
reușesc să mă satur
din câteva înghițituri
mă simt excelent
mă simt mai ușor
pot chiar și să zbor
amintirile mele sunt mai bune
decât kerosenul
nu poluează și nu lasă urme
decât pe hârtie
iar dacă vreau să ajung departe, departe
unde niciun avion n-a zburat
îmi pun în funcțiune
celulele speciale din sânge
pe care le-ncarc cu lumina
soarelui meu interior
atunci las urme și pe cer
chiar și Dumnezeu mă confundă
cu o cometă
Salvatorul spiralei
între mine și umbră
doar absența îmbrățișării
mă așez cu prezentul
la o cină romantică
și prezentul îmi spune:
- dacă boala te rupe în două, fii pâine!
evident, omului, amărâtului
îi rămân firimiturile...
privesc pe fereastră
Luna își ascunde obrazul
de cealaltă palmă a Lumii
mă prefac și eu că visez
printre genele mele surprind
trădarea trădărilor
prezentul mă vinde trecutului
pentru durerea de mâine
o foaie pe care nu scrie nimic
cu excepția numelui meu
să mă prefac că mor
e zadarnic
pulsul mă dă de gol
chiar și-n fața
celei mai îndepărtate
dintre stele
mda, am alergat toată viața
după himere
până mi s-a mărit inima
cică nu e boală, spun doctorii
pot primi în mine
o sută de oameni fără inimă
îi voi salva pe toți de la moarte
sau poate că nu
poate că voi muri eu
de o sută de ori
cine știe?
iată unde am ajuns
de la absența îmbrățișării
într-o logoree metafizică
iată cum se schițează
noua mea înfățișare
noua mea incapacitate
de a fi eu
ce pot face
dacă mi-am rupt mâinile
trăgând după mine
saci de memorii, saci de cărți
de nu mai pot deschide cartea
propriei mele fericiri?
cum să citesc fără mâini
cum să scriu fără mâini
cum să repar ceasornicul care
ține spirala captivă?
mă lipesc cu pieptul
de sticla rece
tic tac, tic tac, bate inima mea
într-un gest disperat de resuscitare
Îmbrățișarea copacului
îmbrățișează copacul
și copacul va dărui
îmbrățișarea ta
aceluia care are cel mai mult
nevoie de ea
chiar și smuls din pământ
chiar și tăiat
copacul încă respiră
încă lucrează subtil
încă foșnește
încă vorbește cu vocea
ușor scârțâită
încă îmbrățișează
chiar și acum
când scriu acest poem
simt îmbrățișarea copacului
dar simt și îmbrățișarea poetului
care nădăjduia să mă cunoască
și să-mi dăruiască
cele mai parfumate flori de tei
Acostare în portul cuvintelor
există un loc unde
marea sângelui se întâlnește
cu marea lacrimii abia plânse
fără ca niciuna dintre ele
să se amestece cu cealaltă
atât de frumoase culorile lor
atât de frumoasă linia care le separă
de parcă ar fi granița dintre
paradisul dorinței
și paradisul melancoliei
de parcă ar fi șarpele care
și-a găsit, în sfârșit, fericirea
și mai există și gândul
această corabie
care alunecă peste mări
sperând să găsească țărmul
unui cuvânt
iar eu, căpitan al acestei corăbii
aștept strigătul pescărușilor
semn că țărmul
e pe aproape
și ce frumos, și ce frumos
este când corabia gândului
atinge țărmul cuvântului
și ce frumos, și ce frumos
este când toată flota mea de gânduri
acostează în portul cuvintelor
desăvârșind poezia
-
Viața mea în slujba cuvântului
timp, energie vitală
amintiri exploatate
până la ultima lacrimă
lacrimi deshidratate, castele de sare
pentru copilăria pierdută
frunte liniștită, mare fără furtuni
între continentele albe ale tâmplelor
cerul, fereastră ce așteaptă
să intre sufletul proaspăt
ca aerul dimineții
inima, clopot ce bate
vestind războiul cu nimicnicia
morminte în carne și flori
în cinstea uciselor gânduri
sângele, vioară așteptând arcușul iubirii
visele, haine purtate zi de zi
până când nu mai rămâne o scamă
o lume privită prin ochelari
alta, pe deasupra ochelarilor
bătrânețe, prea repede ai venit
moarte, scriu un poem despre tine
roade-l cum câinele roade osul
lasă-mă să trăiesc încă câteva cărți
viața mea în slujba cuvântului
cuvântul acela, știi bine
de la care a-nceput totul
fără el te-ai zbate degeaba
în neagra ta veșnicie
urc pe scări de cuvinte
termin un poem, m-arunc în gol
de pe treapta cea mai înaltă a ființei
învăț să cad, amintirea poemului e parașuta
care se deschide, lăsându-mă
să ating solul în siguranță
zborul este doar al păsărilor
menirea lor este să deseneze infinitul
pe bolta albastră
timp, secunde în galop
peste valurile amintirilor
valuri care ating țărmul inimii
țărmul pe care urmele sunt săruturi
mângâiate de vântul uitării
Dumnezeu se dă în leagănul viselor mele
copacii aplaudă până la ultima frunză
este toamnă din nou
glasul zborului se așterne pe iarbă
fiecare frunză e nota
celui mai frumos recviem
singurătate, suflet captiv
între oglinda cerului
și oglinda oceanului interior, sângele
tăcere, abisală tăcere
ca o moarte coborând în ea însăși
creanga fără frunze ca un os fără carne
așteaptă frigul, iarna ca un fluture alb
cu aripile deschise peste lume
degetele mele așteaptă
precum ghioceii sub zăpadă
așteaptă primăvara cuvintelor
mugurii metaforei deschizându-se
în ochii cititorilor
viața mea în slujba cuvântului
Hrană pentru suflete
ascultă, observă, creează
dă dovadă că exiști
cu un scop
ascultă vocea pământului
povestea frunzelor
șușotelile ierbii
cântecul râului
somnul lin al pădurii
murmurul stelelor
dialogul umbrei cu abisul
spovedania inimii
pasul cadențat al ceasornicului
vuietul sângelui
șoapta vântului care mângâie
piatra plângând doar în sine
bucuria cascadei
simfoniile ploii
tropăitul copitelor
gânguritul nou-născutului
mama - primul cuvânt al iubirii
tata - mândria de a fi tată
liniștea mării, furia valului
rugăciunile florii
doar ascultă
observă
raza care trece printre nori
norii care trimit scrisori orizontului
aburul care se ridică după ploaie
curcubeul care aduce veștile bune
pasărea care desenează infinitul pe cer
nisipul care se predă urmelor grațioase
ferestrele care se deschid dimineața
gurile care se deschid îndrăgostiților
ușile care se nasc în zidurile de netrecut
luna care își acoperă chipul cu o eșarfă
trestia care face plecăciuni
în fața adâncului apei
lunga călătorie a lacrimii
de la inimă la Dumnezeul altei inimi
doar observă
creează
ai atâta materie primă
din care poți crea frumusețea
ai atâta durere pe care o poți transforma
ai atâtea gânduri care pot ajunge cuvinte
ai atâtea cuvinte care pot hrăni suflete
ai atâta culoare pentru portretul iubirii
ai atâta piatră pentru a scoate
iubirea din piatră
ai atâta suspin, ai atâta magie
așteptând cu un cânt să încânte
ai atâtea amintiri pe care
nu trebuie, nu trebuie
să le pierzi
Caută și vei găsi
te caut, poezie
sub aripa egretei albe
în nesomnul Crișului Repede
în pădurea de lângă micul meu cartier
sub frunzele moarte
în visele ierbii, sub podul
pe care trece trenul
fără să-i pese de întrebările mele
în umbra care niciodată
nu mi-a spus "te iubesc"
în aerul rece de toamnă
în plânsul dulce al cerului
în ochiul ager al lunii pline
în lacrima ce stinge
ultimul muc de țigară
în rănile mele te caut
când rănile mele vorbesc
pe limba sângelui cu apusul
te caut cu bătăile inimii
în tăcerile abisale
te caut cu sângele dând năvală
în lumea viselor sterpe
te caut cu unghiile
râcâind varul de pe pereți
te caut în creierul meu
azil pentru bătrânele amintiri
te caut după perdelele nopții
enigmatică și mult dorită vedenie
te caut în strigătul de fum
al caselor înghețate
în pletele sălciilor plângătoare
în gura mută a oglinzilor
așa cum părintele
își caută copilul pierdut
dați-mi o cană cu apă, vă rog
să-și dreagă sufletul vocea
îmi vine să sorb soarele
ca pe-un gălbenuș crud
tristețea mi-o execut
cu împușcăturile râsului
HA, HA, HA
e prea devreme să împietresc
pe soclul singurătății
ceasornicul mă privește
ca o mare cu valurile în dezmăț
simt că oceanul hârtiei vrea să nască
o nouă insulă de cuvinte
poate te voi găsi acolo, poezie
ca pe-o comoară în adâncul
cuvintelor nisipoase
am obosit un pic
dar pixul mă împinge
ca un gondolier pe canalele
caietului de dictando
muzica, precum Amazonul
îmi inundă jungla cărnii
te caut, te simt, te zăresc
ești la o aruncătură de lacrimă
la o aruncătură de stea căzătoare
îndeplinește-mi dorința
lasă-te cucerită de imperiul
focului meu lăuntric
lasă-te sedusă de parfumul
amintirilor mele
fii cu mine, întregește-mă
umple-mă cu misterul dragostei tale
vreau să dansez pe axul transcendenței
vreau ca aștrii și ochii mei
să-și întretaie orbitele
vreau să cutreier întreaga
dimensiune a misterului
vreau să mă pot întoarce la punct
pentru a rescrie existența
ce te oprește să fii a mea întru totul?
m-am săturat de lungile așteptări
m-am săturat ca luna
să-mi însângereze privirea cu secera ei
m-am săturat ca umbra
să mă jefuiască de viață la orice pas
m-am săturat să fiu robul
propriei mele tăceri
m-am săturat de gustul pietrelor
de travestirile timpului
de promisiunile norilor
m-am săturat să mor zilnic
și să renasc doar pentru a muri
până când, până când, până când
acest cataclism al durerii
această luptă continuă
cu morile de vânt
acest bir plătit prin speranță
utopiei, nimicului?
-
- Unde
e poezia?
hârtie, zid al plângerii, unde e poezia?
vioara sângelui caută neîncetat
arcușul tandru al versului
inima își caută veșmântul de lumină
singurătatea îmi devorează amintirile
una după alta, ca un câine flămând
felinarele adevărului abia pâlpâie
fericirea se hrănește
doar cu lacrima nopților albe
își caută fericirea pereche în oglinzi
simt golul cum se adâncește în mine
unde, unde, unde e poezia?
lacrima umple candela dorului
flacăra dă naștere umbrelor mute
visele au înnoptat în carnea mea
fără să spună nimic
chiar și pixul meu zace
ca un catarg rupt de furtună
spune-mi, tu, zid al plângerii
loc al dorințelor care devin realitate
unde e poezia?
aș da orice ca să știu
mi-aș împărți trupul
ca pe o pâine, oglinzilor
mi-aș scoate un ochi
și l-aș dona nopții chioare
mi-aș dărui trunchiul și brațele
copacului ars până la rădăcină
de fulgerul fără milă
spune-mi, unde-i?
uite, merg
cu toate cuvintele astea fără viață
pe străzile tale pustii și... nimic
versurile nu mai vor să se îmbrățișeze
metaforele sunt fântâni otrăvite
nici moartea nu se atinge de ele
merg și iar merg
ca vântul printre morminte
tulburând somnul florilor
calc pe urmele care păreau fi ale ei
și ajung să calc tot pe urmele mele
spune-mi, unde-i?
nu am mult timp la dispoziție
fiecare secundă e spinul
unui trandafir otrăvit
în mine, toate trenurile se grăbesc
la fereastra inimii poposește
tot mai des, întunericul
spune-mi, tu, zid al plângerii
unde e poezia?
copacul din mine
încă mai visează
să înfieze stelele
fără cer
-
-
-
Prefer să fiu lacrimă
nu vreau să fiu soare
nu vreau să dau viață umbrelor
nu vreau să ridic
aceste temple păgâne
ale întunericului fără sfârșit
prefer să fiu lacrimă
dar câți ciorchini de durere
pentru o singură lacrimă
câtă presiune
în creierul zdrobitor
câte lupte cu amintirile
în arenele insomniei
câte flori de cenușă
dăruite pământului
și cât mers în genunchi
prin catacombele sângelui?
spune-mi, tu, inimă
pasăre care te zbați
în propriul delir
spune-mi, tu, strigăt amuțit
în mormântul iluziei
spune-mi, tu, boală
care își caută cuibul în carne
spune-mi, tu, os
instrument fără sunet
spune-mi, tu, oglindă
care n-ascultă decât de ea însăși
spune-mi, tu, zid
al ușilor fără chei
spune-mi, tu, clopot de gheață
al singurătății
spune-mi, tu, ruină a vieții
peste care se așterne nimicul
spune-mi, tu, metaforă grijulie
spune-mi, tu, suflet
în care se-ntorc scrisori necitite
de iubirile mele
tăcerea voastră
e de aur încins
tăcerea voastră mă consumă
așa cum focul consumă
o lumânare
și totuși, prefer să fiu lacrimă
chiar dacă lacrima este
un păianjen izgonit de propria-i pânză
fiindcă n-a prins timpul pierdut
un bocet sculptat de bocetul liniștii
o dragoste umilită
de ironia absurdului
un copil al mării și-al cerului
lăsat în grija ierbii
un ultim vis
al fântânii secate
da, da, prefer să fiu lacrimă
singura apă în care
se botează cuvântul
-
Despărțirea de poezie
tot ce voi scrie acum
nu mai este poezie
mă simțeam cumva obligat
să vă spun că eu și poezia
ne-am despărțit
despărțirea plutea de ceva vreme
în aerul nedomesticit de lumină
pe care doar umbrele îl respirau
se vedea chiar și pe chipul trist
al ferestrelor din neziditele ziduri
știam, eram pregătit
o lungeam doar așa de dragul
primelor clipe când
am văzut-o venind către mine
cu tot alaiul ei de cuvinte
ah, ce vremuri!
nici nu mai știam pe unde să o scriu
că să-i arăt cât de mult o iubesc
ah, ce vremuri!
mi-am promis că voi fi tare
chiar dacă privirea îmi trădează
ploile toamnei din mine
chiar dacă, uneori
voi deschide cartea mea
pentru a-mi aminti
de dragostea noastră
cuvintele au rămas ca o piele de șarpe
pe un drum fără urme
ea, poezia, s-a dus mai departe
pentru a intra în sufletul altcuiva
nu sunt gelos
cândva se va întoarce, știu sigur
sau, cel puțin, așa simt
ea nu-i făcută să mă iubească
doar pe mine
nimeni nu a reușit să o păstreze
doar pentru el
în fond, ar fi o mare prostie
ce-i doar al tău își pierde farmecul
te plictisește
iar poetul trebuie mereu
să râvnească la frumusețea supremă
la miracolul absolut
numai așa poate caligrafia îngeri
pe genele dimineții
poate, poate, poate
mă va vizita într-un vis, cine știe
în visul în care viețile tuturor
sunt unite într-o poveste a neuitării
poate că zâmbetul ei
îmi va devora spaima
poate că îmi va spune:
"rămâi, până la urmă toți vor ajunge aici"
iar eu voi fi tentat să rămân
sedus de buzele metaforei sale
poate doar muzica asta
ce zboară ca o pasăre
de la cuibul vieții la cuibul visului
cu amintirea iubirii în cioc
îmi va spune: "întoarce-te!"