-
Liana Mânzat - Ducesa (fragment)
-
Era una din acele
nopți. Tudorița lenevea în patul ei mare cu laptopul în brațe
bântuind prin Internet, pe Facebook mai ales dar încă era
devreme, prea devreme pentru ceea ce căuta ea.
Se ridică și-și luă din frigider obișnuita tăviță cu bunătăți.
După ce se sătură bine, se duse în baia largă să-și epileze
părul care începuse să-i crească pe picioare. Se epilă și sub
braț apoi își smulse câteva fire de păr din barbă, e drept că nu
se prea vedeau ele, fiind atât de decolorate, mai albicioase ca
zulufii care-i ieșeau rebeli de sub căciuliță, pe vremuri, când
trăia tăticul ei și locuiau amândoi în casa lor princiară.
Ieși din baia
luminoasă, stinse lumina peste tot și aprinse o veioză care
emana o culoare roșiatică, senzuală, dădu drumul la muzică în
calculatorul așezat pe masa din camera mare căreia îi plăcea
să-l numească salon, ea stând tolănită în dormitor, cu ușa larg
deschisă, putând astfel să vadă parte din sufrageria în care
avea o mobilă stil vechi, bine îngrijită, o bibliotecă micuță,
practic niște rafturi pe care tronau câteva cărți, este drept,
scrise de autori buni, majoritatea străini, cărți cu nume foarte
bine cunoscute în lumea literaturii universale, traduse și la
noi, studiate în facultățile de filologie de către viitori
profesori sau aspiranți ai altor meserii legate de lumea
literară.
Putea vedea și parte din masa pe care avea calculatorul deschis
pe un program unde avea o listă cu melodiile ei preferate și
care erau multe, țineau o noapte dacă le-ar fi lăsat să curgă.
Bâțâia din picioare, se tot mișca și se tot răsucea pe toate
părțile, muta laptopul dintr-o parte în alta a corpului ei uriaș
ce ocupa trei sferturi din patul în care parcă nu-și găsea
locul. Ar fi avut cu cine vorbi, ar fi avut pe cine suna, ar fi
putut face ce voia dacă ar fi știut ce vrea. Dar era într-o
stare de așteptare și nu știa ce așteaptă, surescitată și
emoționată fără motive aparente, cumva parcă urma să se întâmple
ceva ce i-ar fi putut face atât bine cât și rău.
Pur și simplu avea una
din acele stări psihice în care o apuca anxietatea, apoi criza
se prelungea în adevărate atacuri de panică și astfel, în acele
momente se agăța de orice, de oricine numai să nu se simtă, cum
dealtfel era, singură.
Când nu mai putea,
sărea la cutia cu medicamente din sertarul noptierei de lângă
pat, lua doză dublă cu două, trei guri de whisky, vin, ce avea
în momentul acela în paharul veșnic lângă ea și reușea să
adoarmă un timp fără vise dar, de cele mai multe ori, se trezea
speriată, ca și cum ar fi trecut cu mare greutate peste un mare,
foarte mare pericol. Ce fel de pericol, nu ar fi știut să
explice.
Niciodată nu avea o
explicație pentru stările ei care ajungeau la paroxism, în
ultimul timp tot mai des, astfel că se automedica, lua doze mari
din pastilele prescrise de psihiatrul pe care îl vizita din ce
în ce mai des.
Psihiatrul și
psihologul la care se trata de ani buni o știau și încercau, cu
tact, să o convigă să renunțe la a se automedica dar fără
rezultat. Ea se prezenta la control doar pentru câte o nouă
rețetă de medicamente, nu pentru a vorbi despre stările ei, nici
pentru o eventuală psihoterapie. Avea nevoie doar de
medicamente, de drogurile ei, cum le numea ea râzând când îi
trecea criza.
Acum aștepta o noapte fantastică, o noapte în care decisese să
rămână în casă, dăruindu-se cât se putea, cât voia ea,
adoratorilor săi.
Deschise sertarul
noptierei și luă o pastilă din cutia ei cu droguri, sorbi o gură
de whisky și pastila alunecă pe gât rapid. Tudorița trecu ușor,
de data asta, pe lângă criza care se pregătea să vină, făcând
slalom printre gândurile ei tulburi și pierzându-se într-o stare
de beatitudine, o amețeală și căldură internă plăcute, dându-i,
mai bine spus redându-i acea senzație și certitudine de putere,
de încredere, speranța că va ajunge să vadă o lume întreagă cine
este ea, să audă o lume întreagă de Ducesa, femeia care a ajuns
aici pe pământ pentru un scop, ea defapt sacrificându-se pentru
a face pe alții fericiți, în concepția ei narcisistă.
( ... )
-
Văzând cât succes are
ea ca Ducesa, fără să mai folosească prea mult alte și alte
nume, a lăsat-o mai ușor cu joaca de-a personalitățile, se lupta
cu ele mai pe tăcute, nu mai crea atâta tam-tam pe Internet.
Știa că toți o adorau
pentru că le repeta de zeci de ori pe zi cât de frumoși,
deștepți și speciali sunt ei toți acolo în oceanul acela al
internetului.
Simțea ea că doar așa
reușeau toți să respire, să-și ridice oasele din pat, să frece
dușumele, cratițe, să-și tragă zilele de păr spre un înainte cu
față de apoi, așteptând cuminți, supuși, flămânzi îndemnul,
laudele, cuvintele alea care-i ridicau la un cer unde nu era
nimeni ori poate o proiecție a acelui ego exacerbat al ei, al
Tudoriței.
Era Dumnezeul care le
croia viețile, zeița viselor care le spăla creierele și așa mult
prea sărace, nobila și delicata autoproclamată Ducesa și care le
dicta ce și cum să simtă, să consume, că doar se născuseră așa,
păpuși din cârpe și, vai cât le lipsea păpușarul potrivit, cel
ca ele, împreună formând un tot într-un spectacol absurd, o
tristă comedie din care ceilalți, neștiuții de pe margine, nu
pricepeau niciodată nimic pentru că, defapt, nu era niciodată
nimic de priceput din tot nonsensul acela.
Dar cui îi păsa, dacă
acolo în online, Ducesa, împreună cu toți ai ei erau fericiți,
se iubeau, se certau, plângeau, își jurau credință veșnică și
iubire până la moarte?
Toți, bărbați tineri,
bătrâni, fete, femei, toți îi erau la picioare, o urmau în
fiecare frază, cuvânt, ridicare din sprânceană, peste tot în
internet pe bloguri și rețelele sociale.
Aici devenise zeiță,
sfătuitoare, mare preoteasă, înțeleaptă, știindu-le pe toate,
făcând și desfăcând destine cu puteri nebănuite, omniprezentă în
viețile celor ce-și puseseră, virtual, viața în mâinile ei.
Patetici, gândea ea.
Însă avea nevoie de pateticii ăştia, de adulaţia şi supunerea
lor imbecilă pentru orgoliul şi ambiţiile ei hămesite.
Ar fi murit fără toate
astea, nici nu putea să-şi imagineze viaţa altfel. O uitase
definitiv pe Tudoriţa şi viaţa dinainte, o omorâse cu răceală pe
cea din trecut și chiar cu o bucurie sălbatică, așa cum șarpele
se târăște mai abitir atunci când își lasă vechiul veșmânt
pentru unul nou, strălucitor.
Fiecare cuvânt, frază
sorbite de adoratorii săi din virtual erau, pe rând, câte o
lopată de pământ aruncat peste sicriul unde zăcea anosta şi
insignifianta, necunoscuta şi patetica Tudoriţa împreună cu
trecutul ei, acel oribil trecut pe care l-a preschimbat, ca în
poveşti, într-unul numai câmp cu maci şi norişori rozalii.
Cred tot, tâmpiţii
ăştia, dă-le minciunele cu mămăligă şi ei îşi închipuie că
mănâncă fazan, râdea în sinea ei de atâtea ori femeia care nu
mai păstra nimic din ce avusese înainte, nici nume, nici
lucruri, nici persoane, cunoştinţe, nici măcar locuinţa vechii
Tudoriţa, coşmelia aia de casă, defapt două camere dintr-un lung
șir de case, cu veceu și bucătărie comună într-o curte largă,
unde stăteau cu chirie mulți adunați de stat și aciuați acolo
dacă aveau un minimum de pensie, orice fel de venit pentru a
plăti o chirie.
-
-
