-
Virgil Răzeşu
- SCUZE, MONSIEUR MAURICE
-
Nu, nu, să nu credeți că numai noi românii dăm pe dinafară cu
ciudățeniile, strâm¬bele și boacănele. Ba, dacă arunci ochii
prin ogrăzile altora, parcă-parcă îți mai domolești ciuda pe
conaționali.
Ian auziți, oameni buni, una chiar … neauzită !
Undeva prin Hexagon, națiunea cea mai civilizată și mai
subțire a pla¬netei, care a dat lumii atâtea și atâtea nume de
oameni mari, unul și unul, de la Ludovic al XIV-lea la De
Gaulle, de la Voltaire și Napoleon la Macron și câți alții care
au lăsat urme adânci în istorie, artă, cultură și educație – de
știință ce să mai vorbim - s-a petrecut o întâmplare la care
mulți dintre noi visează : o fa¬milie de orășeni get-beget a
cumpărat o căsuță undeva la țară, prin vestul dinspre Atlantic
al țării, să mai scape de asfaltul și cocleala târgului.
Nimic neobișnuit în asta. Numai că, să vedeți poznă mare,
prin vecinii noilor proprietari, își avea teritoriul un cocoș,
pre numele său Maurice, nici prea pipernicit, nici din cale
afară de voinic, dar plin de vino-ncoa pentru neamul de
cuconeturi galinacee care abia așteptau să se ploconească, preș,
sub pintenii împintenatului.
De la sine înțeles că vietatea cu creastă roșie și cu coada
arcuită ca o secere, nu de¬geaba l-a ales patria lui Voltaire ca
simbol național, stăpân neîngrădit pe întreaga ogradă, nu s-a
lăsat copleșită de unda de aer urban adus la pachet de către
noii veniți și, cocoțat pe gard sau pe unde-l prindea vremea,
și-a văzut de ale sale, din moși-cocoși lăsate : să-și îmfle
pieptul, să-și strunească goarna și să anunțe ră¬să¬ritul zilei
și să tre¬zeas¬că poiata de înaripate la cotcodăcit, ouat și
clocit, dar și … pe cei care mai iau seama la cucurigul lui.
La cârcotelile și reproșurile proaspeților aciuați, deranjați
de trompeta lui Maurice, galinacee bine hrănită și în putere,
doamna Fesseau, stăpâna de drept a crestatului, conștientă de
faptul că în relațiile cu oamenii și vecinii drumul sau calea de
mijloc e mai potrivită decât fronda și violența, a căptușit,
biata de ea, cotețul păsărilor cu niscai cartoane, doar-doar i-o
mai tempera sonoritatea, dar fără prea mult succes. Zice-se (de
ce n-am crede ?!?), că a purtat cu împricinatul, face to face,
un dialog pe tema bunei vecinătăți și a concordiei, numai că …
Maurice s-a făcut că plouă : ia mai lasă-mă, cucoană, nu abdic
eu de la obiceiurile străbune ! Ba, i-a dat cu tifla stăpânei
care-i stre¬curase – aluzie franțuzească exacerbată de perfidul
Albion dinainte de Brexit - teama că s-ar putea ca vecinii
năzuroși să tocmească vreun vulpoi sau dihor asasin (importat
odată cu mareea fără reflux a refugiaților) care să-i facă
felul.
Uite așa, din vorbă în vorbă, conflictul a trecut dincolo de
gardul ogrăzii cu pricina, a devenit public și, să te ții,
zâzania și-a făcut loc printre oameni, mai ceva ca în mas media
românească : unii au fost de părere că toată povestea miroase a
manevră marca doamnei Merkel și că de acolo va izbucni cel de Al
Treilea Război Mondial ; primarul, ecologist convins, a declarat
de la înalta lui tri¬bună că tocmai acesta este farmecul vieții
la țară : cântatul păsărilor, mugetul bovi¬nelor, zgo¬mo¬tul
tractoarelor care îngrijesc pământul, oră-căitul brotacilor din
bălțile înve¬cinate și așa mult împuținate de încălzirea
globală, negată de americani ; unii, mai țâfnoși din fire au
hotărât că, de fapt orășenii, care trăiesc din rodul pământului
muncit de ei, de țărani, nu suferă cocoșul nu din acele pricini
mă¬surate în decibeli, ci fiindcă nu înghit – de principiu - pe
nimeni altcineva, în afara lor ; alții au fost de părere că noii
veniți aveau dreptate, pentru că drepturile omului sunt sfinte
și trebuie respectate peste tot și că unde am ajunge dacă
fiecare ar proceda după cum îl taie capul și că, la urma
urmelor, Maurice ar trebui redus la tăcere : fie direct în oala
cu borș, fie exilat pe o insuliță din oceanul apropiat ; ba să
credeți, baba Vanga a lor a prezis că va veni un bob de orez
chinezesc care va zdruncina lumea din temeliile ei încă din
vremea lui Adam, înainte de povestea cu coasta și cu ce-a mai
urmat ; nu știu dacă s-a propus ori s-au adunat niscai semnături
(pe bune) pentru a pune de-un referendum asupra problemei, doar
poporul este suveran, dar ce este adevărat este că speța, cauza,
a ajuns – să te crucești și alta nu - la tribunal, cu tot ce se
cere : judecători, procurori, Curtea cu Juri, aprozi și
împricinați, avocați ai părților și așa mai departe, fiecare cu
treaba lui.
Și după dezbateri furtunoase, cu martori cheie și ocazionali,
consultări cu marii veterinari ai lumii, recoltări de ADN-uri și
al¬te asemenea, cu dezbateri cât cuprinde și decizii pe muchie
de cuțit, sentința s-a con¬tu¬rat, ca orice sentință – dar fără
suspendare - spre bucuria unora și dezamăgirea altora : ”Cocoșul
Maurice și se¬menii lui au dreptul să cânte când vor și unde
vor, oriunde s-a afla pe teritoriul Franței ! Cu drept de apel
în termen de .... ”.
Ba, aceeași instanță a hotărât ca doamna Corinne Fesseau să
primească din partea reclamanților nesăbuiți și abuzivi, una mie
euro daune morale, fiindcă a fost târâtă prin tribunal. Ca
reclamanții să se învețe minte !
Uraaaaa !
…
Pe drept cuvânt, auzind întreaga tărășenie ajunsă subiect de
importanță națională, gân¬dul m-a dus la noi. Oare cum s-ar fi
rezolvat un asemenea conflict ? Cu superficialitate ? În nici un
caz. Cine s-ar fi plasat în topul emi¬siunilor diurne și
nocturne ? Cine ar fi dominat ratingurile TV ? Ce-ar fi făcut
ser¬viciile ? Cum s-ar fi implicat statul paralel ? Cum ar fi
acționat parlamentul ? Câte imu¬nități ar fi fost evocate și
salvate ? Câte frunți unse cu mir ar fi intrat în joc pentru
dreapta apreciere ? Câte capete ar fi căzut ? Câte și-ar fi
anunțat demisiile de onoare sau impuse ? Cum s-ar fi contopit
activitățile palatelor de importanță națională pentru consensul
absolut ? Și câte și mai câte.
Greu de răspuns. Dar, oricare ar fi el, răspunsul, modelul
românesc în rezolvarea unor asemenea cazuri de anvergură
europeană și mondială ne dă măsura locului pe care îl merităm în
topul universal. De la unu la zece sau invers.
Și ca să nu uităm de unde am plecat (și cu un pic de pică pe
frații noștri de gintă latină), ofer cititorului
BALADA COCOȘULUI MAURICE
Nemernici ! Suflete de iască
Și stricători de vechi tradiții
Gloată cu spirit mic, plebeu,
Ați vrut să siluiți natura
S-o gâtuiți cu mâini murdare.
Cum vă mai rabdă Dumnezeu ?
Noi n-am cătat vremea în astre
N-am rătăcit timpul stelar.
Natura ne-a-nzestrat cu darul
De-a nu greși nici o secundă.
Vouă v-au trebuit milenii,
Ca să-ncropiți un calendar.
Noi vă trezim din crugul nopții,
Suntem ai zilei vestitori,
Meniți să vă învrednicească
Să-așterneți lumea la picioare,
Să fiți pentru ai voștri semeni,
Ai binelui făuritori.
Vouă, franțuji de trei parale,
V-am oferit cocoșul galic,
Simbol de fală și putere.
Și voi ? Vreți să ne-nchideți pliscul ?
Ca să rămâneți pe vecie
Mânați doar de stindardul falic ?
Nu, nu mai ignorați trecutul
Căci lumea n-a-nceput cu voi
Prezentul este doar nălucă.
De nu vă apărați cultura,
Tradițiile și ființa
Ajungeți ladă de gunoi.
P.S. O publicație cu ștaif (nu spun care), căreia i-am trimit
textul, crezând că e o greșeală de dactilografiere, a corectat
vocabula falic (ultimul vers din penultima strofă) și a
înlocuit-o cu falnic. Mi-a stricat poanta dar bine că n-a
folosit alt cuvânt.
Doamne, apără-i pe ... români ! Și toată seminția omenească.